Rafale de foc asupra vocaţiei: să încercăm să o distrugem… (dar nu vom reuşi)

Iată câteva întrebări/provocări/ tentații care apar de obicei mai ales în faza inițială a unei vocaţii, mai ales dacă ea este autentică. Este vorba despre probleme care trebuie verificate, mituri care trebuie descompuse, sau pur şi simplu, atacuri nejustificate din parte situaților, persoanelor sau, de ce nu, chiar şi a celui rău, care se pot isca împotriva unei posibile chemări a lui Dumnezeu, pentru a o pune în dubiu, pentru a o slăbi, pentru a o trânti la pământ.

Vom încerca, prin aceste puţine puncte, să combatem puţin ignoranța în cauză, astfel încât o mai mare conștientizare să ne ajute să împlinim alegeri mature. Ca și în alte cazuri, recurgerea la ajutorul unei persoane competente rămâne de neînlocuit.

1. Chemarea lui Dumnezeu nu ar trebui să fie ceva luminos şi însorit? De ce, în schimb, eu mă simt tulburat de dubii şi temeri care nu mă lasă liniștit?

R. Vocaţia cheamă în joc întreaga viaţă, miza este mare, şi ca toate lucrurile importante asumă caracteristicile unei nașteri, cu toate fenomenele legate de ea, inclusiv durerea. Faptul că este o „naștere dureroasă”, adică, metaforic vorbind, o alegere dificilă, nu şterge cu nimic măreția şi frumuseţea a ceea ce se naște, care, dimpotrivă, poate să fie mai frumos şi mai strălucitor cu cât a fost mai mult cântărit în mod matur şi responsabil.

Aşadar, faptul de a trece prin atracţii şi tensiuni, în momentul alegerii, nu este nicidecum un semn că vocaţia este drumul greșit, ci dimpotrivă… Este suficient să ne amintim istoria apostolului Paul pentru a ne da cont de aceasta.

2. Presupusa vocaţie apare în viaţa mea într-o perioadă destul de dificilă. Dacă este o tentativă din partea mea, poate inconștientă, de a scăpa de diferite responsabilități legate de rolul meu actual în societate sau de preocupările de zi cu zi?

Şi acesta este un element ce nu poate să fie neglijat în momentul actual, cu atât mai mult cu cât în ambele cazuri se arată de neînlocuit călăuzirea unei persoane profundă din punct de vedere spiritual şi călăuzită, la rândul ei, de Duhul Sfânt (ideal ar fi un director spiritual), care să te ajute să împlinești, cu calm şi fără forțări, discernământul necesar. Aceasta tocmai pentru a exclude varianta ca vocaţia să fie o fugă de ceva, în loc să fie o alegere a lui Dumnezeu. Persoana în cauză va şti să îţi sugereze pașii concreți pentru a exclude o astfel de variantă.

3. Simt că sunt chemat, dar mă apropii deja de treizeci de ani. Ce sens ar mai avea o chemare la acest punct al vieţii mele?

Domnul cheamă lucrători în via sa la orice oră, iar aspectul cel mai important nu este atât vârsta cât mai ales autenticitatea motivațiilor, care trebuie verificate cu o atentă însoţire spirituală. Totuşi, ultimul cuvânt îi revine responsabilului instituției religioase (seminar, casă de formare călugărească, etc.) căruia i te adresezi. Faptul de a avea în spate o bucată de drum deja parcursă poate să faciliteze înțelegerea dinamicii societății şi a lumii în care te vei regăsi să lucrezi odată consacrat lui Dumnezeu, excluzând astfel riscul unei atitudini clericale, care nu mai are motiv să existe.

Astăzi, conformarea cu această societate, conduce la a lua tot mai târziu decizii importante, aşa cum sunt asumarea vieţii de căsătorie, consacrarea totală lui Dumnezeu în viaţa de preoţie sau în viaţa călugărească, precum şi multe altele. Ceea ce se pierde ca timp, va fi câștigat din perspectiva maturității și a conștientizării. Pe de altă parte, probabil că vei avea nevoie de un angajament suplimentar pe drumul convertirii pentru a avea curajul de a lăsa la o parte, în lumina Evangheliei, stiluri de viață și convingeri cristalizate, dacă nu sunt în linie cu mesajul de iubire propus de Isus.

4. Preot, soră, călugăr… Este posibil ca Dumnezeu să mă cheme la o astfel de alegere tocmai într-o epocă în care este o nevoie deosebită de mărturie creştină în ambientele muncii, ale educației, ale vieții civile și familiale? Ce sens are să te retragi în afara acestora pentru o alegere de consacrare totală?

Aceasta întrebare este puţin greșită (dacă nu chiar prefăcută), deoarece ne-o adresăm nouă, în timp ce este o problemă ce îl priveşte direct pe Dumnezeu. Aceasta pentru că el este cel care decide dacă o persoană este destinată consacrării totale, sau pentru o mărturie creştină laică în familie sau la muncă. Este o falsă dilemă, aşadar, care nu se poate aborda la nivel intelectual într-o manieră abstractă: în schimb trebuie să înţelegem ce ne cere Dumnezeu nouă, în mod personal, acum! Trebuie însă să spunem că alegerea de consacrare totală lui Dumnezeu va fi mereu de o valoare inestimabilă, deoarece Dumnezeu se foloseşte, pentru a paște turma sa, de Biserică, care la rândul său trebuie să ofere semne vizibile în ceea ce priveşte alegerile de viaţă; semnale clare de slujire care să permită o însoţire adecvată şi eficace a poporului lui Dumnezeu. Apoi, pentru administrarea sacramentelor, prin care sufletul credincioșilor este hrănit şi vindecat, prezenţa preoților şi a diaconilor, ca ajutători ai episcopilor (care sunt succesorii apostolilor) este absolut necesară, ba chiar indispensabilă. Faptul de a asuma o astfel de slujire nu îndepărtează de sensibilitatea pe care aceste persoane o pot demonstra cu privire la problemele timpului lor, însă implicarea lor va fi în mod necesar pe un plan mai mult spiritual și mai puțin „operativ”.

5. Cum putem vorbi despre un lucru care vine de la Dumnezeu dacă, în loc de încurajări şi de susţinere, experimentez în mod deosebit neînţelegere şi chiar opoziție fățișă?

În general, o vocaţie întâlneşte dificultăţile cele mai mari chiar în primele clipe. Acest lucru obligă persoana „chemată” să privească în interiorul ei cu onestitate, să supună unui discernământ riguros propriile motivaţii şi să răspundă repede la întrebări care oricum vor apărea puţin mai târziu în viaţă. Aşadar, este normal, sănătos şi salutar ca obstacolele cele mai mari să apară imediat, iar itinerariul vocaţional să meargă în creștere. Dar se poate întâmpla şi contrariul, adică se poate ca Domnul să prevadă la început o viziune plăcută şi atrăgătoare a chemării, împărțind mai apoi, în manieră oportună, elementele dificile şi problematice. Dumnezeu dispune combinaţia corectă dintre bucurie şi greutăţi, ţinând cont de persoană, de temperamentul său şi de istoria sa.

6. Ce vor gândi despre mine cei care mă cunosc? Este bine să îi fac părtaşi la încercările mele, sau nu? Voi avea susţinerea lor în vocaţia mea?

A răspunde «Da» chemării lui Dumnezeu este şi rămâne o alegere de ruptură, o cotitură faţă de trecut, şi mai ales la început, este necesar să avem în vedere o anumită singurătate umană, pentru a regăsi apoi aceste legături mai solide şi mai convinse, odată consolidată propria alegere. Spus pe scurt, important este „să jucăm curat”, având curajul să spunem clar părinţilor, rudelor, prietenilor mai apropiaţi şi, eventual, celui/celei cu care avem o relaţie afectivă specială, care sunt intențiile proprii. Din motive de oportunitate, câte o dată, se poate prefera o pregătire a acestor persoane înainte de a le anunţa, sau chiar o amânare a anunţului, fără însă a fi nevoiți să spunem minciuni, dar pur şi simplu ţinând cont că vocaţia, la naşterea sa, este o «creatură» fragilă care trebuie să fie protejate de posibilele șocuri premature.

Sfătuindu-ne mereu cu directorul spiritual, principiul valabil, în această primă fază, este mai ales cel al „legitimei apărări”: rămânând fermi că nu există nici cea mică dorință de a face pe cineva să sufere, aceasta nu trebuie să însemne sacrificarea propriei vocații. Dorinţa lui Dumnezeu este oricum superioară dorinţelor oamenilor, iar cele din urmă trebuie se alinieze cu prima şi nicidecum invers.

7. Va trebui să las la o parte toate talentele şi calităţile mele pentru a-l urma pe Isus? Atunci de ce mi le-a mai dat?

O temporară „suspendare” de la a face ca talentele mele să aducă roade nu înseamnă că Domnul nu îmi va cere, mai apoi, să le pun în slujirea unei cauze mult mai mari. Însă acum trebuie să învâţ că talente şi calităţile mele sunt mijloace şi nu scopul suprem, care va rămâne iubirea pentru Dumnezeu şi pentru fraţii mei. Odată dobândită această convingere, chiar şi folosirea propriilor talente şi calităţi va deveni mai liberă şi mai senină (şi cu siguranţă nu mai puţin rodnică).

prelucrare de pr. Pius Petru Iancu

Talanţii şi vocaţia: ciudata contabilitate a lui Dumnezeu

Parabola talanţilor (Mt 25,14.30) este unul dintre clasicele fragmente evanghelice vocazionale, foarte folosit în perspectiva chemării atât pentru a-l indica pe cel care primeşte chemarea, investind în ea, dar şi pe cel care se apără şi o înapoiază goală, sau pe cel care face puţin din ambele: o recunoaşte, dar o şi refuză, puţin din amândouă în acelaşi timp. De fapt, relatarea lui Isus ne pune cu spatele la zid, ca de obicei, deoarece ne dezvălui, în realitate, că cel de-al treilea slujitor „rău şi leneş”, se regăsește câte puţin în fiecare dintre noi, în interpretarea distorsionată a gestului pe care acel om l-a făcut înainte de a pleca într-o lungă călătorie.

„… le-a încredinţat toate bunurile sale”

 Evanghelia este plină de imagini sau definiţii ale vocaţiei, iar aceasta este una dintre multele definiţii, dar fără îndoială printre cele mai semnificative: chemarea ca o încredințare a „bunurilor”, pe care Tatăl ni le dă nouă tuturor fiilor săi. Nu este o simplă responsabilitate de dus la îndeplinire, şi cu atât mai puţin o cale de a promova chemarea, sau o soluție pentru anumite crize ecleziale (sau vocaţionale)…; ar fi prea puţin şi ar fi prea extrinsec relației Creator-creatură. Tatăl, chemându-ne, ne încredințează bunurile sale, ceea ce el are mai preţios, se dăruieşte pe sine, ni se încredințează. Este ca şi cum în împlinirea vocaţiei noi nu realizăm doar simpla noastră identitate, dar aceea a lui Dumnezeu. Cât de Mare Mister!

„… fiecăruia după propria putere”

În acelaşi timp, o astfel de încredințare este după măsura fiecărui chemat; şi este o altă delicatețe divină, sau ceea ce este mai frumos în fiecare vocaţie creștină: totul (lui Dumnezeu) în fragment (al omului), planul nelimitat divin care se împlinește în mici şi nesigure istorii umane; sau, imposibilul uman devenit posibil în Dumnezeu. În misterul vocaţiei explodează paradoxul creștin: pe de o parte Creatorul se apleacă, adaptând planul său după măsura creaturii, pe de altă parte o ridică la sine pe cea din urmă, multiplicând capacităţile sale, făcând-o frumoasă şi adevărată, făcând din istoria umană o parabolă a misterului divin, tocmai precum parabola pe care o comentăm, unde talanții se dublează,

Din acest motiv, vocația nu poate fi înțeleasă și determinată doar plecând de la ceea ce cineva este capabil să facă, sau se simte în stare să realizeze, dar este înainte de toate pariul pe care îl face Dumnezeu, şi riscul pe care omul inteligent este dispus să îl asume încrezându-se în Dumnezeu, pentru a se regăsi apoi pe sine, aşa cum doar Dumnezeu îl poate visa. Şi fără a fi pândit de riscul opus: să nu mai trăiască o viaţă multiplicată dar mortificată, aplatizată pe măsura propriilor talente, care se reduc la mai nimic atunci când omul fricos şi lipsit de înţelepciune se atașează atât de mult de ele încât nu-i permite lui Dumnezeu să parieze pe ele.

„Intră în bucuria stăpânului tău!”

Dacă vocaţia naşte ca încredinţare de sine pe care Dumnezeu ne-o face nouă, ea se împlinește când cel chemat se încredinţează lui Dumnezeu, sau se lasă în mâinile lui, provocându-i bucurie. Tatăl se bucură, şi nu poate decât să se bucure, când un fiu primește planul său şi îl împlineşte, se bucură pentru că atunci poate să manifeste pe deplin dimensiunea sa de tată, pentru că poate să reverse asupra lui, în mod total, propria bunăvoinţă, dar şi să facă lucruri mari pentru că în sfârşit a găsit pe cineva care s-a încredinţat lui. Cât de minunat este să ne gândim că Dumnezeu este bucurie! Şi nu doar atât: dacă Dumnezeu este comuniune, nu poate să ţină pentru sine propria bucurie, ba mai mult, el nu este capabil să se bucure singur, şi atunci împărtășește fericirea sa, îi face părtași la ea pe cei care „au fost fideli peste puţin”, în micimea existenţei lor, dăruindu-le „mult”. Şi din nou intrăm în logica multiplicării, a însutitului pe care Isus îl promite celor care îl urmează, un „mai mult” calitativ, care transformă străduința umană de a răspunde chemării divine în bucurie, renunțarea în libertate, singurătatea inimii în capacitatea de a-i iubi pe mulţi.

Fiecare vocaţie, în cele din urmă, este o chemare la bucurie, acea adevărată, aceea a lui Dumnezeu. În timp ce nu există decât o unică tristeţe, aceea de a nu răspunde chemării.

„…o groapă în pământ”

În parabolă, cu o imagine expresivă, acest slujitor este reprezentantul celui care ascunde talantul. Cine ascunde sau se ascunde, fuge de frica de Dumnezeu, asemenea lui Adam şi Evei după păcat, gândindu-se că El este un tip „aspru” care pretinde să secere unde nu a semănat şi să adune de unde nu a împrăştiat; dar fugind de Dumnezeu în realitate fuge de el însuşi. Acelaşi lucru îl face cel care ascunde de alţii darul primit, sperând poate să îl ascundă şi dinaintea ochilor săi; este cel care se ruşinează, căruia îi este teamă că nu este capabil, cel care gândeşte că acel dar îl va face nefericit… Şi îl ascunde într-o groapă. Din păcate, el ne face chiar să zâmbim: ce groapă va putea să ascundă darul lui Dumnezeu, cel care cheamă şi ne încredinţează toate bunurile sale? Câți tineri, dacă au făcut la fel, nu şi-au pierdut pentru totdeauna fericirea în acea blestemată groapă?!

„Oricui are i se va da …, celui care nu are se va lua şi ceea ce are.” O ciudată logică în încheiere, dar în felul său este tot „principiul multiplicării”, care îl putem reexprima astfel: cine se încrede în Dumnezeu şi ascultă invitaţia sa „va avea din abundenţă”, viaţa sa va fi o continuă chemare, va trăi din ce în ce mai mult în lumină şi bucurie. Cine în schimb nu primeşte chemarea lui Dumnezeu va pierde chiar şi propria viaţă, ceea ce are şi este, pentru că în acest mod el a ales să se îndepărteze de izvorul vieţii.

Pentru el se va înmulţi disperarea: de fapt, va fi aruncat „afara, în întuneric”, în obscuritatea celui care – ne mai fiind chemat de nimeni – nu  ştie unde să meargă. Şi „va plânset şi scrâșnire din dinți”

După: A. CENCINI, „Talenti e vocazione. La strana contabilità di Dio”, în Mondovoc, 10/2008, 26-27.

Pr. Pius Petru Iancu

Vocaţia: talent şi străduință

Talentul este acel dar înnăscut care aparține fiecărei ființe umane. Este un fel de predispoziție, de tendință spre a şti să faci bine un lucru. Când se vorbeşte de talent nu trebuie să ne gândim doar la artă sau la vreo profesie mai importantă. Talentul poate să fie exprimat în orice acțiune a vieţii noastre: de la realizarea unui tablou la pregătirea unui minunat tort care să fie expus în vitrina unei cofetării.

Toate persoanele au aceeaşi demnitate. Nu există talent mai important decât altul, Fiecare fiinţă umană trebuie să aibă oportunitatea de a găsi locul său în lume şi de a exprima mai bine propriile calități.

Primul ambient în care talentul poate să înflorească este cel al familiei. Părinții pot să îşi dea seama de calităţile propriului copil şi să îl ajute să le dezvolte. O istorie minunată este cea a pianistului Michel Petrucciani, care de mic copil a fost lovit de o grea suferință. Tatăl său, chitarist, şi-a dat seama  imediat de talentul fiului său şi l-a ajutat să studieze muzica. În ciuda dificultăților, Michel Petrucciani a reușit să devină unul dintre cei mai mari artiști de jazz ai tuturor timpurilor. În 1997 a cântat şi în faţa papei Ioan Paul al II-lea, într-un concert cu ocazia Congresului Euharistic de la Bologna.

Deseori talentul este şi o ocazie pentru a transmite lumii mesaje importante şi a aminti că anumite visuri, cu o puternică voinţă, pot să fie realizate. Ceea ce unește marii artiști între ei este cultura angajamentului, a străduinţei, dorinţa de a-şi deschide un viitor şi de a nu se mai opri în faţa posibilelor obstacole.

De ceva timp trăim timpuri de profundă criză economică. Unii pot gândi că pentru tineri este dificil să facă să iasă la suprafaţă talentul lor într-o epocă cum este cea a noastră. Însă adevăratul obstacol nu este criza economică, cât mai curând profunda criză de valori prin care trece societatea noastră.

De fapt, nu este suficient să fi talentat. Orice talent trebuie cultivat şi alimentat prin intermediul angajamentului, al sacrificiului, prin constanță şi dorinţa de a se îmbunătăți în fiecare zi. Deseori ni se întâmplă să vedem marii campioni ai sportului realizând victorii importante. Şi poate ne vine natural să spunem: „Acel fotbalist este un mare talent”. Dar ne-am întrebat ce se află în spatele acelor victorii? Cum se poate ajunge pentru a se exprima la niveluri atât de înalte?

Din sport putem să învățăm o lecţie foarte importantă. Dacă un atlet doreşte să cucerească o medalie, nu are alternative. Sunt în mod obligatoriu necesare ore de sudoare şi de antrenament. Acest exemplu este util şi în viaţa de zi cu zi. Tinerii pot învâţa ce înseamnă un sănătos spirit de sacrificiu. Şi ştim cât de importantă este mentalitatea într-o lume ca a noastră. Din păcate se face tot ce este posibil pentru a şterge cuvântul „efort” din vocabularul nostru pentru a-l substitui cu o dezolantă non-cultură a lui „Doresc totul şi imediat”.

Responsabilitatea este şi a anumitor canale mass media. În ultimii ani cei mai răi învăţători ai tinerilor sunt aşa numitele „reality show” de televiziune, programe în care persoanele se lasă spionate de public douăzeci şi patru de orie din două zeci şi patru. Acestea sunt principalii distribuitori de non-cultură, a lipsei de angajament. Îi determină pe cei tineri să creadă că persoanele care nu ştiu să cânte, nu ştiu să danseze şi uneori nu ştiu nici măcar să vorbească, pot dintr-odată să devină bogate şi celebre.

Conform acestui tip de non-cultură în viaţă nu foloseşte la nimic să studiezi, să te ostenești, să oboseşti, să te angajezi pentru a atinge un obiectiv. Este suficient să fi ales şi să apari în faţa camerelor şi să exprimi, de cele mai multe ori, latura cea mai rea din tine.

În sport, din fericire, anumite scurtături nu există, sau cine crede că există este taxat imediat. Antrenamentul, transpirația şi efortul personal sunt elementele esențiale la care nu se poate renunța. Câte odată şi puţin noroc poate ajuta, dar fără o solidă bază de angajament zilnic nu se ajunge nicăieri.

Doar aşa talentul poate să îşi facă loc în ziua de astăzi. Doar cine lasă la o parte superficialitate, mediocritatea, doar cine se distanțează de non-modelele succesului imediat, poate să îşi construiască propria viaţă pe o bază solidă. Adevăratul artist, în sensul cel mai pur al cuvântului, este cel care alimentează propriul talent străduindu-se, încercând şi reîncercând, depunând efort zi de zi pentru a creşte, petrecând zile întregi pentru a îmbunătăți capacităţile şi tehnica sa.

Un talent adevărat nu trebuie să aibă nevoie să recurgă la diferite efecte speciale sau cosmetizări. Este suficient să îl pună la dispoziția tuturor. „Cartea sa de vizită” nu este ceva inventat sau prefăcut, dar frumuseţea sa se află în normalitatea cu care face lucrurile. Cel ce caută însă succesul imediat se va baza doar pe aparențe, doar pe a fi „senzațional”. Ei pot cuceri cinci minute de celebritate, dar curând toţi îşi vor da seama că în spatele frumoasei „aparențe” nu se află nimic.

Aşadar, chiar şi astăzi, în cel de-al treilea mileniu, drumul spre a-ţi împlini vocaţia şi viaţa este unul singur: acela al străduinței. Orice talent are nevoie de efort şi sacrificiu. Să redescoperim şi să alimentăm o senină cultură a angajamentului înseamnă să construim noi drumuri pentru a oferi un viitor atâtor tineri.

pr. Pius Petru Iancu

IV. Privind la Dumnezeu poţi să dorești mai mult

În această ultimă întâlnire vom încerca să stimulăm dorinţa adolescenților şi a tinerilor pentru ca, privind spre Dumnezeu, să dorească să aibă idealuri mai măreţe şi orizonturi cât mai înalte cate le pot astâmpăra setea de fericire.

Obiectiv: - să îndrăznim să dorim mai mult pentru viaţa noastră;

-         Dorinţa lui Dumnezeu ne face fericiți.

Haideţi să redescoperim cele mai preţioase dorinţe din viaţa noastră...

În dorinţele noastre cele mai mărunte se pot citi dorinţe înalte după adevărata fericire şi după Dumnezeu.

Câte dorinţe nu locuiesc inimile noastre mici. De la dorinţe măreţe (vă devenim sfinţi, sau să reușim să facem ceva grandios în viaţa noastră), până la dorinţele cele mai mărunte (să beau un pahar de suc, sau să mănânc o înghețată, sau sa am propriul meu căţeluş); de la ceea ce dorim pentru noi, la ceea ce dorim pentru ceilalți; de la dorinţe religioase la dorinţe omenești…

Şi totuși, în spatele fiecărei dorinţe se află ceva mai mult, ceva ce ne determină să perseveră, să muncim, chiar să luptăm pentru a ne îndeplini dorinţa. Dar apare o întrebare: ce trebuie să facem pentru ca să nu renunțăm la dorințele noastre cele mai profund (cum ar fi dorinţa de a fi sfinți, sau dorinţa de a ne mântui, sau dorinţa de a-l urma îndeaproape pe Cristos)?

O soluție ar putea fi aceea de a ne îndrepta spre Cel care a pus în inimile noastre dorinţa cea mai arzătoare, dorinţa de fericire. Dumnezeu nu doreşte altceva de la noi decât să fim fericiți, să avem inima plină de o fericire care să ne facă să simţim că viaţa noastră este plină şi că aduce roade.

Cum ne dăm seama că Dumnezeu ne vrea fericiți?

•       Sfânta Scriptură
•       Un exemplu din zilele noastre
•       Privind spre Dumnezeu vom găsi mai uşor fericirea

1. Sfânta Scriptură

Vă propun să ne îndreptăm atenția asupra unui personaj din Sfânta Scriitura pe care Dumnezeu l-a chemat să îl urmeze, l-a făcut rege, dar a sfârşit prin a fi nefericit, tocmai pentru că nu a urmat ceea ce i-a cerut Dumnezeu: regele Saul.

Planul lui Dumnezeu pentru noi depășește cu mult ceea ce noi ne gândim sau dorim ca ideal; planul nostru omenesc rămâne mereu un lucru mărunt în comparație cu ceea ce Dumnezeu are în minte pentru noi: un proiect infinit, mai măreț şi mai fericit decât planurile noastre mărunte. Problema este că noi ne mulţumim cu puţin, asemenea lui Saul, care credea că de măgăriţele pe care le-a pierdut atârna fericirea sa.

Saul este un tânăr din tribul lui Benianim, fiul unui om înstărit şi nu pare să aibă mari interese şi dorinţe, în afară de preocuparea pentru găsirea măgăriţelor tatălui care erau pierdute; de aceea, „caută un om” care să îi indice calea spre măgăriţe. Şi astfel îl întâlneşte pe Samuel, omul lui Dumnezeu, care în loc să îi indice drumul spre măgăriţe, îi arată drumul său (drumul personal al lui Saul), acela pe care Dumnezeu l-a gândit şi pregătit pentru el: să fie rege, primul rege al Israelului.

Nu putem întâlni un contrast mai mare: cineva care caută propriile măgăriţe şi se regăseşte rege al lui Israel, din dorinţa lui Dumnezeu.

În realitate, pe cât de adevărată este această istorie, pe atât ne spune adevărul despre viaţa noastră. Noi încă de mici căutăm, suntem mereu neliniştiţi, nu ne ajunge nimic, avem nevoie de ceva în plus, căutăm fericirea, bunăstarea şi ni se pare că în mod normal nu găsim ceea ce mulțumește inima noastră. Dar este evident, doar Dumnezeu poate să facă aceasta. Şi o face în mod concret cu propuneri, cu ceea ce ne dăruiește şi ne cere, o face dezvăluindu-ne planul pe care îl are pentru unul fiecare dintre noi, plan care depășește cu mult ceea ce noi am gândim şi dorim să facem, acel lucru pentru care noi investim energiile noastre, învățăm, studiem, şi în care credem că vom găsi fericirea; acel lucru va fi întotdeauna atât de puțin în comparație cu ceea ce Domnul are în minte pentru noi.

Când se vorbește despre vocație se vorbește mereu de renunțările care sunt implicate în ea: trebuie să plecăm de acasă, să mergem la seminar; nu suntem mereu cu părinții, cu frații… trebuie să învățăm mai mult, să studiem ani la rând, energii multe care trebuie investite…; există riscul să ne descurajăm, să percepem chemarea lui Dumnezeu ca pe ceva foarte greu de realizat, de loc atrăgătoare pentru ceea ce ar trebui să fie un proiect de iubire a lui Dumnezeu, cu mult superior şi generos faţă de dorinţele (măgăriţele) noastre.

Nu este uşor să rămâi la altitudini mari cu Dumnezeu, la înălțimile sale, şi să reziști tentației de a coborî câteodată ștacheta, pentru a crede că ne luăm în mâini viaţa. Este dura credinţă că eşti chemat să faci imposibilul; poţi să îl faci o dată, dar să continui să trăiești în mod constant dincolo de limitele tale, aceasta este cu şi mai dificil. Aşadar, este puternică ispita de a restitui vieţii noastre o dimensiune normală, mai puţin aventuroasă, mai simplă, fără țeluri atât de măreţe; este puternică ispita de a dori să facem ce fac toți ceilalți; să trăim o viaţă apatică, fără a ne propune idealuri măreţe. Este ceea ce Saul, la un moment dat doreşte să facă din viaţa sa, fără a mai trăi ascultarea pe care i-o datorează omului lui Dumnezeu, lui Samuel, cel care i-a dezvăluit proiectul divin.

La început Saul s-a încrezut în planul lui Dumnezeu, însă apoi, uşor, uşor, asupra sa prevalează calculul uman, teama pentru pielea sa, preocuparea de a fi plăcut poporului, neîncrederea în Samuel şi în mod indirect în Dumnezeu, pretenția de a gestiona singur situația… Şi aşa mor multe drumuri vocaționale. Din aceeași contradicție umană: pe de o parte omul caută propria realizare; pe de altă parte nu se încrede în Cel care poate să îl ajute să atingă nivelul cel mai înalt al vieţii sale, sau se încrede doar pentru un moment, atras doar o clipă de frumuseţea surprinzătoare a visului divin pentru el, ca şi cum ar fi fost doar un vis, prea frumos pentru a fi adevărat; dar apoi, cu un trist realism, preferă să se întoarcă să pască măgăriţele sale (până când le pierde sau se lasă păcălit chiar şi de ele).

Epilogul lui Saul este cu adevărat trist. Fericirea pe care Dumnezeu i-o rezervase a pierdut-o. Aceasta ne face să înţelegem ce se întâmplă atunci când omul nu urmează planul vocaţional trasat de Cel Veșnic. În acel moment nu întâlnim doar o infidelitate faţă de Dumnezeu, sau o trădare, cu consecinţe pentru alţii, dar are loc o progresivă pierdere de demnitate chiar şi pentru cel care a pierdut chemarea, care s-a îndepărtat tot mai mult de sine însuşi şi de ceilalţi. Este declinul regelui Saul, tot mai mult stăpânit de sentimentele sale necontrolare, mai ales de acea invidie, chiar criminală, faţă de David. Dar este normal: dacă cineva nu urmează drumul trasat de Dumnezeu nu gustă adevărata fericire, şi nu va fi capabil niciodată să vadă partea sa pozitivă.

Este evident, în acest moment, că îl va deranja mereu succesul altora, pentru că va citi, cu tristețe, ceea ce el ar fi putut să fie, dar în schimb a pierdut: este, de fapt, logica invidiei lui Satana faţă de neamul omenesc. El nu va fi niciodată fericit când un semen de al său îşi va împlini viaţa şi va devenii ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la el. Cine nu urmează propria chemare nu poate să fie cu adevărat fericit, şi cu atât mai puţin nu va putea să se bucure de fericirea altuia.

Samuel, omul lui Dumnezeu, a fost cel care l-a uns pe Saul ca rege, şi acum din nou, tot Samuel, îi comunică refuzul aceluiași Dumnezeu care l-a dorit rege. Este teribil să ne gândim la această posibilitate în viaţa celui care îl urmează pe Dumnezeu. Este aspectul dramatic al alegerilor noastre. Aceasta ne arată până la ce punct Dumnezeu respectă alegerile noastre.

Dacă îl va alege pe Dumnezeu, omul nu are de ce să se căiască: fericirea este de partea lui. Acesta este misterul şi măreția chemării divine, ca un dar şi ca o propunere care rămâne pentru totdeauna, căreia Dumnezeu îi va fi mereu fidel şi de care nu îi va părea rău niciodată.

Cu alte cuvinte, noi oamenii, chiar dacă păcătuim şi suntem infideli, rămânem chemaţi pentru totdeauna la fericire, deoarece nimeni nu poate să șteargă visul lui Dumnezeu şi să facă să tacă vocea sa care ne cheamă, şi cheamă în mod continuu, chiar dacă nu primește nici un răspuns.

Cine ştie, poate acea voce, care l-a chemat pe Saul, care cheamă şi astăzi şi așteaptă răspuns, pronunță şi numele nostru…

2. Un exemplu din zilele noastre

Dacă Saul a gustat fericirea pe care Dumnezeu o dorea pentru el, dar a abandonat-o urmând alte drumuri, să vedem şi un exemplu care pleacă de la polul opus: cineva care a căutat fericirea în realizarea propriei vieţi, conform planurilor sale, şi a găsit-o urmând planul lui Dumnezeu.

Don Pierpaolo Dal Corso: din avocat a devenit preot. A fost sfinţit pe 20 iunie 2015, de Patriarhul de Veneţia, cardinalul Francesco Moraglia. Masterat în drept, după o perioadă de practică a avocaturii, Pierpaolo a luat şi examenul pentru a intra în barou. Dorind să aprofundeze mai mult dreptul familiei, s-a înscris la Facultatea de Drept Canonic din Veneţia. Aceasta a fost circumstanța care va face să se nască un drum de urmare a lui Cristos; care trecând prin diferite etape de formare şi discernământ, ajunge ca avocatul să devină preot. Originar dintr-un sat din regiunea Veneto (Italia), don Pierpaolo Dal Corso este acum responsabil de Pastoraţia Tinerilor, cu misiune în pastoraţie vocaţională a diecezei de Veneţia.

Într-un amplu interviu acordat revistei diecezei de Veneţia, noul preot amintea diferitele momente din viaţa sa, şi cum a perceput dorinţa de fericire pe a împlinit-o privind spre Dumnezeu. „Când îl întâlneşti pe Domnul, mărturisea el, te întâlneşti şi pe tine, înveţi să te accepţi aşa cum eşti, cu limitele tale. Iar Domnul m-a însoţit mereu, m-a şi vindecat de multe nesiguranţe şi de multă nefericire”. La începutul perioadei de studii în Dreptul Canonic la Veneţia, în mod special colocviile cu un preot, părinte spiritual, (om al lui Dumnezeu la fel ca Samuel în cazul lui Saul), îl conduc pe Pierpaolo să scoată la suprafaţă un adevăr profund care în măcina de ceva timp: „Simţeam mereu un sentiment de neîmplinire, simţeam că mă găseam parcă în locul greșit… nu eram fericit. Sensul de nemulțumire pe care îl aveam era pentru că Domnul mă chema pe un alt drum iar eu nu doream să accept.

În interiorul inimii mele, când în sfârşit am început să recunosc această chemare, am aflat multă bucurie. În sfârșit am înţeles cum puteam să încep, simțindu-mă în locul pe care Dumnezeu l-a gândit pentru mine. În inima mea simţeam o puternică dorinţă. Iar acum trăiesc o puternică fericire pe care o dobândesc în ciuda multor renunţări pe care le-am făcut”.

3. Privind spre Dumnezeu vom găsi mai uşor fericirea

Saul căuta măgăriţele tatălui său şi a fost găsit de Dumnezeu. Samuel, omul lui Dumnezeu, l-a ajutat să recunoască planul de fericire pe care Dumnezeu îl avea pentru el. Ce-i drept, Saul, după ce a gustat fericirea de a fi cu Domnul, s-a îndepărtat de El, nu a mai dorit să urmeze misiunea sa de Rege uns de Dumnezeu, doar pentru a fi pe placul oamenilor. Şi nu a pierdut doar regatul în fruntea căruia a fost pus, dar şi fericirea.

Don Pierpaolo dorea să facă o carieră în avocatură, credea că a găsit ceea ce putea face fericită inima sa. Însă şi Dumnezeu l-a căutat şi l-a chemat, iar după multe rezistenţe, călăuzit de un om al lui Dumnezeu (părintele spiritual) a înţeles calea lui spre fericire.

Şi acum să ne gândim la noi: viaţa, încă de la începuturile ei, nu este o alegere ci o chemare. Nu eşti convins? Mai vrei un exemplu? TU eşti acest exemplu: ţi-a cerut Cineva acordul mai înainte de a-ți da existenţa, de a veni pe lume? Nu. Ai fost chemat la viaţă, iar motivul este unul singur: iubirea. Iubirea părinţilor tăi, dar mai înainte de ei, iubirea Celui care te-a dorit, te-a gândit şi creat!

Da! Ai fost creat din iubire, iar primul mare răspuns pe care poţi să îl dai este DA-ul tău spus vieţii unice şi minunate! Iar acest Cineva, să o şti, nu doar că te-a creat, dar doreşte pentru tine ceea ce este mai bun: te doreşte cu sine pentru totdeauna, pentru a-ţi da deplina fericire şi sensul pe care îl cauţi în viaţă. Cine nu ar dori să existe pentru a fi veşnic fericit?

Şi nu doar atât! Dumnezeu a gândit chiar şi ceva minunat pentru ca tu să îl îţi poți împlini în viaţa ta, un plan unic care doar tu poţi să îl realizezi; iar El pariază că tu, chiar tu, cu limitele şi slăbiciunile toate, dacă te încrezi în El, îl poţi realiza. Da, Dumnezeu „crede” în tine, şi este gata să îţi ofere tot ceea ce ai nevoie pentru a-l realiza. Ţie, şi numai ţie, îşi cere doar să te încrezi în El, să „te pui în joc”, făcând ca planurile tale să coincidă cu ale lui, aşa cum a făcut şi Saul, care a lăsat măgăriţele, sau don Pierpaolo, care a abandonat planurile sale de avocat şi a ales să reprezinte în lume pe Altcineva, pe Domnul Isus.

Par „lucruri din altă lume”, şi totuşi, pentru cine este atent la viaţa sa, pentru cine priveşte spre Dumnezeu, sunt lucruri care se pot împleti în mod perfect în inimă: de fapt, fiecare poartă în inima sa dorinţa de a realiza ceva cu viaţa sa; de ce nu vrei să împlinești ceea ce Domnul îţi cere? Iar acest fapt este confirmat nu doar de viaţa lui Saul, sau de istoria lui don Pierpaolo, ci de experienţa multor oameni, bărbaţi şi femei, din Sfânta Scriptură sau din istorie, care sunt martori autentici ai împlinirii drumului lor în viaţă privind spre Dumnezeu.

Şi tu eşti tânăr(ă); şi tu cauţi în inima ta o iubire mai mare, o dorinţă de fericire adevărată. Pentru a o găsi trebuie să treci peste micile tale dorințele de realizare a ceea ce îţi este mai comod, sau a ceea ce aduce doar succes lumesc. Privind spre Dumnezeu vei înțelege că nu mai este vorba de a te gândi că Dumnezeu îţi impune ceva, că ar dori să te împiedice să îţi realizezi viaţa, dar vei descoperi ceea ce Dumnezeu a gândit pentru tine, vei găsi locul unde doar tu poţi să lucrezi şi să trăiești eterna şi deplina fericire.

·        Tu: ai curajul să recunoști izvorul dorințelor tale?

·        Ce cauţi? Cauţi încă măgăriţele tale, sau urmezi dorinţa lui Dumnezeu pentru tine: să devii rege?

·        Cauţi ceea ce împlinește doar pe moment dorinţa de fericire, sau prin renunţări şi multă muncă vrei să realizezi visul lui Dumnezeu pentru tine, aşa cum a făcut şi don Pierpaolo?

·        Nu crezi că ai nevoie de un om al lui Dumnezeu (aşa cum a avut şi Saul şi don Pierpaolo) pentru a descoperi planul de fericire a lui Dumnezeu pentru tine? 

Pr. Pius Petru Iancu

Chemarea la sfințenie - chemare la a fi FERICIȚI

Sfinţii sunt oamenii Fericirilor. Fericirile sunt inima Evangheliei, relatarea modului în care omul-Isus trecea prin lume, şi din acest motiv ele sunt chipul cel mai înalt şi pur al oricărui om, noile posibilități ale umanității noastre. Sunt dorinţa copleșitoare a unui cu totul alt mod de a fi oameni, visul unei lumi construite din pace, sinceritate, dreptate, o lume construită din inimi curate, limpezi.

În inima Evangheliei se găseşte de nouă ori cuvântul FERICIŢI, pentru că există un Dumnezeu care se îngrijeşte de bucuria omului, trasându-i drumul. Şi ca de obicei, acest drum este neașteptat, împotriva curentului, iar noi rămânem fără suflare în faţa gingășiei şi a splendorii acestor cuvinte.

Fericirile rezumă vestea cea bună, anunțul minunat care ne spune că Dumnezeu dăruieşte viaţă celui care produce iubire, iar dacă cineva se îngrijeşte de fericirea altuia Tatăl se va îngriji de fericirea lui.

Când sunt proclamate, fericirile sunt şi mai fascinante, dar când ieșim din biserică ne dăm seama că pentru a locui pământul, această lume agresivă şi dură, ne-am ales manifestul cel mai dificil, incredibil, copleșitor şi contradictoriu pe care omul poate să îl gândească.

Prima spune: fericiţi cei săraci. Şi ne-am fi așteptat: pentru că va fi o răsturnare de situație, pentru că vor deveni bogați. Nu!, proiectul lui Dumnezeu este mult mai profund. Fericiţi sunteţi voi, cei săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră, încă de pe acum, nu doar în viaţa viitoare! Fericiți sunteţi pentru că în voi există mai mult Dumnezeu, mai multă libertate, mai mult rod.

Fericiți sunteți pentru că apărați speranța tuturor. În această lume în care risipa şi mizeria se confruntă, o armată tăcută de bărbaţi şi femei pregătesc un viitor mai bun: construiesc pacea în familii, la locul de muncă, în instituțiile statului; se încăpăținează să trăiască dreptatea, onestitatea chiar şi în cele mai mici lucruri, nu cunosc dependența. Oamenii Fericirilor, necunoscuți de lume, acei oameni care nu vor apărea pe prima pagină a ziarelor, dar în secret sunt legislatorii istoriei.

A doua este Fericirea cea mai paradoxală: fericiţi cei care plâng. În picioare voi care plângeţi, la drum voi care mâncați pâinea lacrimilor, spune psalmul! Dumnezeu este de partea voastră şi călătorește cu voi, el este puterea puterii voastre! Dumnezeu este de partea celui care plânge, nu de partea durerii! Un înger misterios vestește fiecărei persoane care plânge: Domnul este cu tine. Dumnezeu nu iubeşte durerea, este cu tine în reflecția cea mai profundă a lacrimilor tale, pentru a înmulți curajul, pentru a bandaja inima rănită; în orice furtună el este alături de tine, puterea puterii tale.

Cuvântul cheie al Fericirilor este fericirea. Sfântul Augustin, care ne dăruieşte o operă întreagă despre viaţa fericită, scrie: „am vorbit despre fericire, şi nu ştiu care dar de la Dumnezeu valorează cel mai mult. Dumnezeu nu este doar iubire; El nu este doar milostivire, Dumnezeu este şi fericire. Fericire este unul dintre numele lui Dumnezeu.”

Pr. Ermes Ronchi

III. Dumnezeu dorește altceva de la tine

În această cateheză ne vom concentra asupra conștientizării din partea adolescenților şi tinerilor că fiecare persoană umană face parte din planul lui Dumnezeu, o dorinţă a lui Dumnezeu chemată să devină realitate.  
Dumnezeu doreşte implicarea personală a omului în descoperirea proiectului pe care El îl are cu fiecare persoană în parte.

Obiectiv: Copiii şi tinerii vor enumera propriile lor dorințe și vor căuta în propria inimă dorinţa lui Dumnezeu.

Orice vocație își are izvorul în inima lui Dumnezeu, de acolo se revarsă peste omul concret care muncește, iubește și visează. În demersul indicării faptului că dorința lui Dumnezeu poate deveni dorința omului, vom urmări următoarele puncte:
1. Sfânta Scriptură
2. Un exemplu din zilele noastre
3. Dumnezeu vrea să îţi orietezi viaţa după dorinţa sa

1. Sfânta Scriptură

Cartea Sfântă conține istorii de viață concretă care scot în evidență dorința lui Dumnezeu de a alege oameni concreți care să fie colaboratorii săi pe pământ. Fiecare om are planul său de viitor, un vis care așteaptă să devină realitate. De mic copilul proiectează în viitor dorințele sale, pe care încearcă să le împlinească la joacă, la școală și în timpul liber. Uneori Dumnezeu lipsește din dorința înțeleasă ca proiect de viață; El nu are un loc al său. Se petrece câteodată că omul, cu bună știință, refuză categoric misiunea pe care Domnul i-o încredințează voind să se împlinească doar voința proprie, doar dorințele personale. Așa este cazul profetului Iona.

Domnul îi cere lui Iona să meargă în Ninive, cetatea cea mare, pentru a-i întoarce pe oameni de la calea lor cea rea spre Dumnezeu. Iona vrea să scape de această responsabilitate și se îmbarcă pe o corabie ce mergea la Tarsis, fugind de gândul lui Dumnezeu. Urcat pe corabie își alege un loc comod pentru a dormi. La un moment dat marea a început să se agite și valurile erau din ce în ce mai mari. Marinarii, aflați în pericol, au tras la sorți pentru a identifica vinovatul din cauza căruia corabia stătea să se scufunde; iar sorții au căzut pe Iona, de aceea a fost aruncat în apă și înghițit de un pește uriaș în burta căruia a stat trei zile și trei nopți, după care a fost aruncat pe uscat. Domnul i s-a adresat a doua oară lui Iona trimițându-l în Ninive pentru convertirea locuitorilor cetății. Profetul, de această dată, acceptă planul lui Dumnezeu și anunță poporului necesitatea întoarcerii la Cel Sfânt. Începând cu regele, oamenii și animalele, cu toții au postit, nu mâncau și nu beau nimic, s-au îmbrăcat în sac și și-au pus cenușă pe cap în semn de convertire și implorau pe Dumnezeu pentru a dobândi iertarea. Datorită vestirii și misiunii lui Iona poporul a fost salvat.

Domnul este cel care își îndreaptă privirea spre omul aflat în simplitatea lui, la locul său cotidian unde își desfășoară activitatea, își cheamă creatura la o misiune deosebită; este și cazul lui Elizeu, un simplu agricultor. El avea propriul său plan, propria sa muncă: lucra pământul când profetul Ilie, aruncându-și mantia peste el, îi destăinuie planul Domnului: de  a fi ucenicul său care să-i continue activitatea. Elizeu răspunde fără şovăire. În semn de bucurie, taie doi boi, pe care îi pregăteşte la focul făcut cu lemnul plugului şi oferă o masă de despărţire tuturor slujitorilor şi prietenilor, apoi îl urmează pe profet. Elizeu a înțeles că dorința lui Dumnezeu cu el depășește dorința sa limitată.

2. Un exemplu din zilele noastre: Tom Colucci, un pompier care devine preot

Timp de 29 de ani Tom Colucci a muncit la Departamentul pompierilor din New York, salvând multe vieți onorând profesia dificilă de pompier. După ce a trăit pe propria piele oroarea atacurilor de la World Trade Center, ceva s-a petrecut în inima sa și a înțeles categoric că a primit în dar chemarea de a deveni preot.

Colucci a spus că Dumnezeu a fost mereu lângă el, în toată viața sa. A fost lângă el când a lăsat universitatea și a devenit pompier, în 1985. A fost aproape de el când a primit gradul de căpitan. Tom, care nu s-a căsătorit niciodată, simțea de mai mult timp dorința de a deveni preot. Dar scenele văzute în timpul evenimentelor din 11 septembrie 2001 au fost cele care i-au confirmat chemarea sa.

În clipul, produs de TeleMater, televiziunea catolică italiană din USA, sub direcțiunea artistică a Anei Raisa Favale, Colucci a amintit: ,,În acea zi am văzut cea mai mare răutate a omenirii, dar și cea mai bună. Toți întreabau unde era Cristos în acea zi? Da, eu sunt sigur că i-am văzut fața printre cei care au sărit în ajutor, printre persoanele care au venit imediat ca să dea o mână de ajutor”.

A avut un accident neașteptat în timpul serviciului care l-a lăsat o rană la cap pentru care a avut două intervenții chirurgicale la creier, dar planurile sale erau doar amânate. A lăsat activitatea sa de pompier în 2005 și a intrat în seminar.

,,Are o mare empatie pentru oameni” a declarat despre el Jack Ginty, locotenentul aceluiași departament de pompieri, aflat acum la pensie. Și câteva luni în urmă și-a văzut visul cu ochii, la vârsta de 60 de ani, a fost hirotonit preot în cadrul unei celebrări oficiate de cardinalul Timothy Dolan.

,,Domnul mi-a dat harul de a fi un pompier, și eu am l-am dezvoltat în cel mai bun grad posibil. Acum îmi dăruiește harul de a fi preot, și o voi face cât mai bine cu putință”, a declarat părintele Colucci.

O mărturie contracurentului, o mărturie puternică și limpede a modului în care Dumnezeu se face prezent în momentele cele mai tragice ale omenirii. 
AICI puteţi viziona mărturia lui Tom Colucci.

3. Dumnezeu vrea să-ți orientezi dorințele după dorința sa

Evangheliile ne prezintă caracteristica dorinței celor doi frați, Iacob și Ioan, supranumiți fiii tunetului: să coboare fulgere și tunete peste samaritenii care refuzau primirea lui Isus. Fiii lui Zebedeu doreau mărirea, să șadă la dreapta și la stânga Mântuitorului; era umanitatea lor aceea care cerea slava și mărirea. Era dorința lor de a fi domni! Mântuitorul le cere schimbarea dorinței lor cu dorința inimii sale; această dorință implică o transformare radicală a dorinței omului prin începerea modelării propriei dorințe după etalonul divin. Acesta este procesul concret de formare vocațională care produce o creștere în inima tânărului care începe să dorească ceea ce dorește Dumnezeu.

În orice dorință se ascunde un pic din adevărul persoanei. Orice dorință dezvăluie poate istoria omului și manifestă, câteodată, ceva nesiguranță, dar ne indică și aspirația ideală, aceea pe care tânărul este chemat să fie ceea ce în mod probabil el nu cunoaște încă.

În acest sens vom putea să spunem că orice dorință este un pic și dorință vocațională, chiar și aceea care pare cea mai îndepărtată de rădăcină, care se ascunde în anumite trepidații, lupte, întrebări, tensiuni, temeri, dubii, conflicte, sau în instincte și pulsiuni naturale. Nu există întrebare prea mică, anxietate neglijabilă sau luptă irelevantă de la care nu se poate sau nu ar trebui să se plece spre acest drum către fântâna dorinței umane unde tânărul se umple în mod inevitabil cu proiectul lui Dumnezeu asupra lui. În acest sens s-ar putea înțelege strigătul psalmistului: ,,Doamne, înaintea ta este toată dorință mea” (Ps. 39,10).

Se tratează despre a săpa dorința. Săpatul este mișcarea în profunzime, în adânc, este un fel de drum spre sine însuși către originea dorinței, a luptei, a întrebării, a tensiunii, a tentației adolescentului și tânărului, ca un drum spre sine, către recuperarea propriilor rădăcini (un fel de întoarcere acasă), fără a avea pretenția ca obiectivul dorinței, motivul tensiunii, atracția tentației sau obiectul dorinței să se identifice cu cât e declarat de subiect.

Orice dorință, chiar și cea mai pământească sau aceea care poate să urmeze o altă direcție, poate deveni strada care duce la Dumnezeu, chiar și atunci când tânărul însuși este departe de a o conștientiza sau nega în mod explicit. Nu există dorinți prea mici sau mai puțin nobile, doar pământești sau prea materiale. Dacă orice dorință este imediat semnată de amprenta dezideratului divin, astfel este adevărat că orice dorință este orientată către Dumnezeu, unicul care poate să potolească și împlinească dorința umană.

Poți enumera dorința/dorințele tale cele mai profunde? Mai ales pe acelea pe care nu le-ai spus nimănui până acum! 
De unde poate să vină asemenea dorință/e, și unde ar putea duce? Cum o poți împlini? 
Care este adevăratul său punct de sosire?

Te poți identifica cu profetul Iona? Până la ce punct?

Vrei să accepți mantia aruncată de Altul pentru a fi ucenicul Său?

Ce poți spune despre dorința pompierului Colucci?

pr. Ioan Balan

Cine te cheamă?

„Domnul nu doreşte nimic de la tine, dar vrea ceea ce este mai bun pentru tine”

Cine este cel care îşi iese înainte şi îţi trasează căi spre fericire? Cine este cel care doreşte pentru tine ceva mai bun şi mai măreţ? Cine este ce care te cheamă să faci parte din proiecte măreţe şi veşnice? Este Isus Cristos, o persoană pe care să o cunoşti, un prieten pe care să îl iubeşti, Domnul pe care să îl urmezi!

O persoană

Dumnezeu nu ne cheamă să facem lucruri, dar ne cheamă să stăm cu el, să „fim” asemenea lui. Din acest motiv o datorie importantă în drumul vocaţional, în procesul de discernământ, este să îl cunoaştem pe Isus Cristos.

Pentru unii este scopul vieţii, după ce de multe ori au parcurs drumuri istovitoare şi au urcat pe poteci strâmte. Pentru alţii este un dar primit de la început, şi îl cunosc fără dificultăţi şi complicaţii. Pentru toţi ar trebui să fie misiunea cea mai importantă a vieţii.

În inima ta, ca şi în aceea a oricărui om, se găsesc două întrebări fundamentale. Prima se referă la adevăr, a doua atinge corzile fericirii. Două întrebări deschise care, dacă nu găsesc un răspuns, pot cauza diferite răni. O inimă falsă şi nefericită este mereu în derivă.

Aceste întrebări găsesc răspunsul într-o persoană. Isus nu este „o idee”; discernământul vocaţional nu înseamnă să urmezi o „idee”. Isus este o persoană, o persoană care şi astăzi, la fel ca acum două mii de ani, străbate străzile cetăților noastre chemând pe mulţi la urmarea sa.

În Evanghelia după sfântul Ioan, Isus, adresându-se celor doi tineri care îl urmau îi întreabă: „Ce căutaţi?” (In 1,38). La sfârșitul acestei întâlniri, cei doi discipoli vor mărturisi: „L-am găsit pe Mesia” (In 1,41).

Un prieten

Pentru fiecare dintre noi Isus trebuie să fie o persoana vie. Şi nu doar atât, dacă îl cunoşti cu adevărat, dacă îl recunoşti în viaţa ta, el devine un prieten real şi apropiat, însoţitor de călătorie pentru a ne ajuta să ajungem la fericire şi la adevăr.

Tu, cel care cauţi voinţa sa, tu, care cauţi vocaţia ta, tu, cel care te întrebi ce doreşte Domnul pentru tine, ai nevoie să îl cunoşti îndeaproape pe Isus, să îl cunoşti în mod personal.

Îmi vine în minte un principiu filosofic care sună mai mult sau mai puţin astfel: a cunoaște, a iubi, a urma. Nimeni nu iubeşte pe cineva care nu-l cunoaşte şi nimeni nu urmează pe cineva care nu iubeşte.

Atunci, primul impuls al inimii este aceasta: să îl cunoască pe Isus.

„E Domnul”

Referindu-ne încă o dată la textul din Evanghelia după sf. Ioan (1,38), la începutul acestei întâlniri Domnul era un învățător, la sfârșitul acelei zile, în inima celor doi discipoli era Mesia.

Nu este vorba de o persoană obişnuită, de un prieten oarecare. Întâlnirea profundă pe care fiecare dintre noi trebuie să o trăiască este cu Domnul istoriei, un om-Dumnezeu care a venit în această lume pentru mine, care a suferit pentru mine, care a murit pentru mine. El mă însoţeşte, pas cu pas pe drumul vieţii. A realizat minuni, vindecări, convertiri. A dorit să fie prezent în fiecare persoană fără nicio deosebire, fără prejudecăți. La sfârșitul vieţii sale a îmbrățișat crucea. A murit şi a înviat, s-a înalţat la cer şi acum este prezent „pentru totdeauna” în fiecare tabernacol din lume.

 

Într-o scenă foarte grăitoare, pe malul lacului Tiberiadei, în finalul Evangheliei după sfântul Ioan, ucenicii sau reîntorc la pescuit, iar cu această ocazie nu prind nimic. Spre dimineață, sunt interpelați de un bărbat de pe mal, care îi întreabă dacă au prins ceva pește, şi îi invită să arunce din nou mreaja. Iar imposibilul s-a produs: un năvod plin de pești. La aceste cuvinte discipolul „iubit” va răspunde în mod definitiv pentru întreaga viaţă: „E Domnul!” (21,1-8).

Dacă ucenicilor le-a dăruit toate aceste, oare nu îmi va da şi mie harurile necesare să îl urmez? Nu mă va însoţii în zilele frumoase sau dificile ale vieţii mele? Nu mă va ajuta să îi dau răspunsul meu?

Cine te cheamă? Te cheamă, o persoană pe care să o cunoşti; te cheamă un prieten pe care să-l iubeşti; te cheamă Domnul Isus Cristos cu care să te asemeni cât mai mult, şi pe care să îl slujeşti în fraţii săi.

Curaj, te cheamă!

pr. Pius Petru Iancu