Bartimeu: un prieten cu care ne asemănăm…

 Iată-l acolo pe dragul fiu al lui Timeu: câtă compasiune ne stârnește. Este acolo ca să cerșească, aşezat pe acea cârpă murdară.

Îl vedem trist, resemnat, cufundat în gol, lipsit de orice dorință de a trăi. Cât de sumbru este acest mod de a trăi!

Dar tatăl tău, Timeu, unde este?

Nu ai prieteni… de ce cerșești? Aşezat, static, orb, tăcut, singur… De ce ai ajuns să trăieşti într-un astfel de mod?

De ce în 2018 acest orb din Ierihon poate să fie luat cu ușurință ca prototip a multor persoane, în special extrem de mulţi tineri?

Pentru că, din păcate, mulţi sunt asemenea lui; şi mai ales, asemenea lui, riscă să fie cei tineri: aşezaţi, obosiți deja pentru ca să mai meargă, incapabili să alerge cu visuri, imobilizați de societate, determinați să creadă că trebuie să aștepte pentru a ajunge cineva, cine ştie cine, pentru ca să arunce în mantia lor ceva mărunțiș. 

Alcoolul, drogurile, cursele cu mașini, sexul, violenţa, bulismul, totul ajunge să sfârșească în acea mantie care devine pentru ei ceea ce a fost pentru Bartimeu: unicul lucru drag.

Câţi „orbi din Ierihon”, câţi „orbi prin alegere”, vocații reduse la marginea drumului. Copiii cuiva, dar reticenți în a-și aminti originea. Câţi fii care, asemenea celui rătăcitor, se îndepărtează de casă; câţi tați şi câte mame care așteaptă. Nerăbdători, să îşi îmbrățișeze propriile creaturi.

Noi suntem acasă? Care este casa noastră?

Deja în câteva rânduri am putut să constatăm cât de adevărat este că Evanghelia este un Cuvânt Viu şi adevărat, un cuvânt pentru astăzi, un cuvânt pentru tine, pentru mine. Noaptea lui Bartimeu – pe care ni-l putem imagina ca un tânăr, pentru a-l simţi mai aproape de noi – este exemplul plastic al nopţii atâtora dintre noi, sau dintre prietenii noştri.

Credem că Isus este adevărata Lumină?

Bartimeu apare ca „jumătate mort” din alegerea de viaţa care o face; dar să nu uităm că „acel jumătate viu” care a rămas în el, a găsit curajul şi puterea, fără regulii pentru a striga spre Isus care trecea…

Da: începu să strige… Am putea, pentru un moment, să ne gândim la tăcerea asurzitoare a tinerilor pe care noi nu reuşim să o ascultăm cu uşurinţă. Bartimeu a perceput prezenţa Învăţătorului, a lăsat ca în propria noapte să ajungă atingerea acelei delicate raze de Lumină. A început să strige şi să îl cheme: Isuse, Fiul lui David.

Să rupem zidul nopţii, să distrugem pereții inutili care îngrădesc viaţa noastră; să strigăm, aşa cum face mereu Bartimeu.

Să strigăm dorinţa de Adevăr împotriva impunerii oricărei nedreptăți.

Nouă, şi nu altora, ne revine această misiune. Isus este un prieten, Isus îşi dă seama de noi, nu este „o serie de norme”, de orare, de obstacole, de discursuri trecute…

Isus este un prieten, Isus este, şi cel care o afirmă nu este nebun: este îndrăgostit.

Este momentul de a arunca, aşa cum a ştiu să facă Bartimeu, mantia în care de multe ori ne punem siguranţele, şi să ridicăm capul spre cer; este timpul de a înceta să ne mulţumim de mângâierile, deseori înșelătoare, ale pământului care nu au nimic (sau au puţin) adevăr…

Cheamă Viaţa, cere Viaţă, ia Viaţă: este cel mai mare dintre darurile pe care le-ai primit!

Acesta este perenul apel al lui Dumnezeu. Bartimeu este unul dintre atâţia prieteni care ne-au precedat în străduinţa drumului credinţei. S-a întâmplat acum 2000 de ani, dar cum vedem, omul nu s-a schimbat cu mult.

Să sărim din orbirea noastră: Isus ne dă puterea de a re-vedea. SĂ privim cu ochi de copil, să visăm cu ochii deschiși dorind viaţa: chiar dacă am șopti doar dorința de a o poseda pe deplin, nu ne-ar lăsa neascultată.

Istoria lui Bartimeu este o mare provocare pentru fiecare creştin, laic sau preot, tânăr sau educator, părinte sau fiu…

Bartimeu ne interpelează pe toţi pentru că ne spune esenţa vocaţiei omului: întâlnirea cu Cristos, a-l chema şi a se lăsa chemat de El.

Isuse, şi eu aş dori să pot să fiu un martor atât de autentic încât să trezesc în cel care cerşeşte fericire, posibilitatea de a reîncepe, de a se putea reînălța.

Este o dură responsabilitate, aş putea întâlni Bartimei dar să nu fiu pentru ei prezenţa Ta.

Îţi cer să îmi dai harul de a putea face şi eu experienţa orbului din Ierihon: să pot să înţeleg şi să iubesc cu Iubirea cea mai mare pe fraţii mei şi astfel, în maxima libertate şi umilinţă, să fiu peste tot reflexul şi mărturia milostivei tale prezenţe.

Slujirea, noul mod de a trăi care schimbă faţa lumii

Chiar Ioan, discipolul preaiubit, cel mai bun, finul teolog, se prezintă în faţa lui Isus şi cere, aşa cum face un copil: „Vreau ca tu să-mi dai ceea ce cer. Mie şi fratelui meu”. Şi totuşi, Isus îi ascultă şi le adresează o minunata întrebarea: „Ce vreţi să fac pentru voi?”. „Vrem primele locuri!”. După trei ani de drumuri străbătute împreună, după trei ani în care au văzut bolnavi vindecaţi, bărbaţi şi femei săturaţi, după cele trei anunţuri ale morţii pe cruce, aceşti ucenici se comportă ca şi cum nu au înţeles nimic. Şi iată, încă o dată, întreaga pedagogie a lui Isus, răbdătoare şi luminoasă. În loc să se enerveze sau să se descurajeze, Învăţătorul reîncepe să argumenteze, şi explică visul său pentru o lume nouă.

Nu ştiţi ceea ce cereți! Nu înţelegeţi ce corzi obscure atingeți cu această cerere, ce inimă săracă, ce săracă lume se naşte din această foame de putere. Iar demonstrația apare imediat: ceilalţi zece apostoli au auzit şi s-au indignat, s-au răsculat, unanimi în gelozie, uniţi de aceeași competiție de a fi primii.

Acum nu doar cei doi fii ai lui Zebedeu (cei supranumiți boanerges, fii tunetului, impetuoși și autoritari, așa cum indică porecla lor), dar toţi doisprezece sunt chemaţi din nou de Isus; el îi cheamă aproape, îi vrea lângă el.

Şi le deschide lor alternativa creştină: între voi să nu fie aşa. Mai marii pământului domină peste ceilalţi, se impun… Între voi nu aşa! Cred că pot guverna cu forţă… între voi să nu fie aşa.

Isus ia rădăcinile puterii şi le întoarce cu susul în jos: „cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor”. Slujire, numele dificil al celei mai mari iubiri. Dar este şi numele nou, numele secret al civilizației. Ba mai mult, este numele lui Dumnezeu. Căci aşa cum ne asigură Isus, el nu a venit pentru a a-şi găsi slujitori, dar pentru a fi el Slujitorul. Cea mai surprinzătoare, cea mai revoluționară dintre toate autodefiniţiile lui Isus. Cuvinte care ne iau cu ameţeală: Dumnezeu este slujitorul meu. Se sparg în bucăţi vechile idee despre Dumnezeu şi despre om: Dumnezeu nu este stăpânul şi domnul universului, la tronul căruia să îngenunchezi tremurând, dar este El cel care îngenunchează la picioarele oricărui fiu de-al său, se încinge cu un ştergar şi spală picioarele, şi pansează rănile.

Dacă Dumnezeu este slujitorul nostru, cina va fi stăpânul nostru? Unicul mod ca să nu mai fie stăpâni este să fim toţi slujitori. Aceasta nu ca o rezervă de laşitate, dar ca o înmulțire a curajului. Isus de fapt nu adună bărbaţi şi femei neîmpliniți şi plafonați, dar pe deplin înfloriți, regali, nobili, mândrii, liberi. Frumoşi pentru că primesc din frumuseţea unui Dumnezeu cu mâinile afundate în grosul vieții, custode care privește cu tandrețe combativă tot ceea ce înflorește sub soarele lui. 

Azi mă priveşte şi pe mine, iese în întâmpinarea mea pentru a-mi sluji viaţa, pentru ca la rândul meu şi eu să învăț să slujesc şi să mă dăruiesc, şi astfel viaţa să-mi fie plină de fericire şi de chipuri de oameni fericiţi.

după E. Ronchi, „Nella gerarchia di Dio 

chi ama occupa il posto più alto”

Chemaţi la împărtăşirea fericirii, nu la acumularea bogăţiei!

Isus iese pe străzi, porneşte pe drumuri mereu noi, ceea ce vrea să ne spună că El este un învăţător liber, deschis tuturor întâlnirilor, deschis oricărei persoane care se intersectează cu drumul  său, prezent pentru fiecare om care îl aşteaptă. Domnul este un maestru care învaţă arta întâlnirii.

Şi iată că un om oarecare, unul fără nume, îi fuge înainte: asemenea unei persoane care se grăbește, o grabă de a trăi. „Ce trebuie să fac ca să moștenesc viaţa veşnică?” Termenul „viaţa veşnică” nu indică o viaţă fără sfârşit, dar însăşi viaţa Celui Veşnic. Isus răspunde enumerând cinci porunci şi un precept (Să nu înşeli!) care nu îl privesc pe Dumnezeu, dar persoanele; nu cum ai crezut, dar cum ai iubit. Acestea transmit viaţa, viaţa lui Dumnezeu care este iubire.

„Învăţătorule, toate acestea le-am păzit din tinerețea mea”, dintotdeauna mă comport aşa. Dar acestea nu mi-au umplut viaţa. Acest om trăieşte acea fericire uitată şi rodnică ce spune: „Fericiţi cei nemulțumiți pentru că vor deveni căutători de comori”.

Acum trăieşte o experiență palpitantă, simte privirea lui Isus asupra sa, întâlneşte ochii săi iubitori, poate să naufragieze în ei; iar Isus, privindu-l fix, l-a îndrăgit. 

Şi dacă eu ar fi trebuit să continui istoria aş fi spus: acum , acest om, îl urmează; acum trăieşte fascinația întâlnirii cu Domnul, nu a rezistat acelei priviri… În schimb concluzia relatării merge într-o direcţie la care nu te aştepţi: Un singur lucru îţi lipseşte, mergi, vinde, dă săracilor… Vei fi fericit dacă vei face fericit pe cineva; fă-i fericiţi pe alţii dacă vrei ca tu să fi fericit.

„Şi apoi urmează-mă”: ce inversare a vieţii. Balanțele fericirii cântăresc pe talerele lor cea mai preţioasă monedă a existenţei, care constă în a dărui şi a primi iubire. Bunul Învăţător nu are ca obiectiv să îl constrângă pe acel om bogat şi fără nume să trăiască în sărăcie, dar să îi umple viaţa de chipuri şi de nume.

„Şi a plecat trist pentru că avea multe bogăţii”.

În Evanghelie mulţi bogați s-au intersectat cu Isus: Zaheu, Levi, Lazăr, Suzana, Ioana. Ce au diferit aceşti bogați pe care Isus îi iubea, la care se oprea cu grupul său de discipoli? Au ştiut să creeze comuniune: Zaheu şi Levi au umplut casele lor de comeseni; Suzana şi Ioana îi asistau pe cei doisprezece cu bunurile lor (Lc 8,3). Regulile Evangheliei despre bani se pot reduce doar la două: 1) nu acumula; 2) ceea ce ai, ai pentru a împărtăşi. Nu îţi pune siguranţa pe acumulare, dar pe împărtăşire.

A-l urma pe Isus nu este un discurs despre sacrificii, dar despre înmulțire: a lăsa totul, însă pentru a avea totul. De fapt, fragmentul evanghelic continuă: Petru atunci i-a spus: Doamne, iată, noi am lăsat toate li te-am urmat, ce vom primi în schimb? Vei avea în schimb de o sută de ori mai mult, vei avea o sută de fraţi şi o inimă înmulțită. Evanghelia nu înseamnă renunţare, dacă nu doar la balastul care împiedică zborul, dar este adăugare şi înmulțire a vieţii.

după Ermes Ronchi, „Beati gli insoddisfatti, se diventano cercatori di tesori”.