Îl vedem trist, resemnat,
cufundat în gol, lipsit de orice dorință de a trăi. Cât de sumbru este acest mod de a trăi!
Dar
tatăl tău, Timeu, unde este?
Nu ai prieteni… de ce cerșești?
Aşezat, static, orb, tăcut, singur… De ce ai ajuns să trăieşti într-un astfel
de mod?
De ce în 2018 acest orb din Ierihon poate să fie luat cu ușurință
ca prototip a multor persoane, în special extrem de mulţi tineri?
Pentru că, din păcate,
mulţi sunt asemenea lui; şi mai ales, asemenea lui, riscă să fie cei tineri: aşezaţi,
obosiți deja pentru ca să mai meargă, incapabili să alerge cu visuri, imobilizați
de societate, determinați să creadă că trebuie să aștepte pentru a ajunge
cineva, cine ştie cine, pentru ca să arunce în mantia lor ceva mărunțiș.
Alcoolul, drogurile, cursele
cu mașini, sexul, violenţa, bulismul,
totul ajunge să sfârșească în acea mantie care devine pentru ei ceea ce a fost
pentru Bartimeu: unicul lucru drag.
Câţi „orbi din Ierihon”,
câţi „orbi prin alegere”, vocații reduse la marginea drumului. Copiii cuiva,
dar reticenți în a-și aminti originea. Câţi fii care, asemenea celui rătăcitor,
se îndepărtează de casă; câţi tați şi câte mame care așteaptă. Nerăbdători, să
îşi îmbrățișeze propriile creaturi.
Noi
suntem acasă? Care este casa noastră?
Deja în câteva rânduri am
putut să constatăm cât de adevărat este că Evanghelia este un Cuvânt Viu şi
adevărat, un cuvânt pentru astăzi, un cuvânt pentru tine, pentru mine. Noaptea
lui Bartimeu – pe care ni-l putem imagina ca un tânăr, pentru a-l simţi mai
aproape de noi – este exemplul plastic al nopţii
atâtora dintre noi, sau dintre prietenii noştri.
Credem
că Isus este adevărata Lumină?
Bartimeu apare ca
„jumătate mort” din alegerea de viaţa care o face; dar să nu uităm că „acel
jumătate viu” care a rămas în el, a găsit curajul şi puterea, fără regulii
pentru a striga spre Isus care trecea…
Da: începu să strige… Am
putea, pentru un moment, să ne gândim la tăcerea asurzitoare a tinerilor pe
care noi nu reuşim să o ascultăm cu uşurinţă. Bartimeu a perceput prezenţa
Învăţătorului, a lăsat ca în propria noapte să ajungă atingerea acelei delicate
raze de Lumină. A început să strige şi să îl cheme: Isuse, Fiul lui David.
Să rupem
zidul nopţii, să distrugem pereții inutili care îngrădesc viaţa noastră; să strigăm,
aşa cum face mereu Bartimeu.
Să strigăm dorinţa de
Adevăr împotriva impunerii oricărei nedreptăți.
Nouă, şi nu altora, ne
revine această misiune. Isus este un prieten, Isus îşi dă seama de noi, nu este
„o serie de norme”, de orare, de obstacole, de discursuri trecute…
Isus este un prieten, Isus
este, şi cel care o afirmă nu este nebun: este îndrăgostit.
Este momentul de a arunca,
aşa cum a ştiu să facă Bartimeu, mantia în care de multe ori ne punem
siguranţele, şi să ridicăm capul spre cer; este timpul de a înceta să ne
mulţumim de mângâierile, deseori înșelătoare, ale pământului care nu au nimic
(sau au puţin) adevăr…
Cheamă Viaţa, cere Viaţă, ia Viaţă: este cel mai mare dintre
darurile pe care le-ai primit!
Acesta este perenul apel
al lui Dumnezeu. Bartimeu este unul dintre atâţia prieteni care ne-au precedat
în străduinţa drumului credinţei. S-a întâmplat acum 2000 de ani, dar cum
vedem, omul nu s-a schimbat cu mult.
Să sărim
din orbirea noastră: Isus ne dă puterea de a re-vedea. SĂ privim cu ochi de copil, să visăm
cu ochii deschiși dorind viaţa: chiar dacă am șopti doar dorința de a o poseda
pe deplin, nu ne-ar lăsa neascultată.
Istoria lui Bartimeu este
o mare provocare pentru fiecare creştin, laic sau preot, tânăr sau educator,
părinte sau fiu…
Bartimeu ne interpelează
pe toţi pentru că ne spune esenţa vocaţiei omului: întâlnirea cu Cristos, a-l
chema şi a se lăsa chemat de El.
Isuse, şi eu aş dori să
pot să fiu un martor atât de autentic încât să trezesc în cel care cerşeşte
fericire, posibilitatea de a reîncepe, de a se putea reînălța.
Este o dură
responsabilitate, aş putea întâlni Bartimei dar să nu fiu pentru ei prezenţa
Ta.
Îţi cer să îmi dai harul
de a putea face şi eu experienţa orbului din Ierihon: să pot să înţeleg şi să
iubesc cu Iubirea cea mai mare pe fraţii mei şi astfel, în maxima libertate şi
umilinţă, să fiu peste tot reflexul şi mărturia milostivei tale prezenţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu