"Vrem să-l vedem pe Isus"... bobul de grâu şi CRUCEA

„Vrem să-l vedem pe Isus”. Marea dorință a căutătorilor din totdeauna, cerere care este şi a mea. Răspunsul lui Isus dăruieşte ochi profunzi: dacă vreţi să mă înţelegeţi pe mine priviţi bobul de grâu; dacă vreţi să mă vedeți priviți crucea. Bobul de grâu şi crucea, sinteze umile şi vitale a lui Isus. „Dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult”. O frază dificilă și chiar periculoasă dacă este greşit înțeleasă, deoarece poate legitima o viziune dureroasă și nefericită a religiei.

Un verb sare imediat în evidenţă prin încărcătura sa emoţională: dacă nu moare, dacă moare. Şi pare să întunece tot restul fragmentului, însă este mirajul înșelător al unei lecturi superficiale. Scopul spre care fraza se îndreaptă este „aduce”: bobul de grâu aduce rod mult. Accentul nu este pe moarte, dar pe viaţa. Gloria lui Dumnezeu nu este a muri, însă rodul mult şi bun. 

Să observăm un bob de grâu, sau orice altă sămânţă: pare ca un înveliș uscat, stins şi inert, dar în realitate este o mică bombă de viaţă. Căzut în pământ, sămânţa nu putrezește şi nu moare, sunt imagini simbolice. În pământ nu are loc moartea seminței, însă o muncă neobosită şi minunată; este dăruirea de sine: bobul dăruieşte germenului hrana sa (însă sămânţa şi germenele nu sunt două lucruri diferite, sunt acelaşi lucru), aşa cum o mamă oferă copilului sânul său. Iar când bobul a dăruit totul, germenele se afundă în pământ cu rădăcinile sale şi se înalță imperios cu vârful fragil al frunzulițelor sale. Atunci într-adevăr bobul moare, dar în sensul că viaţa nu îi este luată, dar transformată într-o formă de viaţă mai evoluată şi puternică. 

A doua imagine a auto-prezentării lui Isus este crucea: când voi fi înălţat îi voi atrage pe toţi la mine. Eu sunt creştin prin atracţie, atracția crucii care erupe ca o forţă de atracţie universală, o forţă de gravitate cerească: acolo este imaginea cea mai pură şi cea mai înaltă pe care Dumnezeu a dat-o despre sine însuşi.

Cu ce mă atrage Crucifixul? Cu miracole? Cu splendoarea unui trup rănit? Mă atrage cu cea mai mare frumusețe, aceea a iubirii. Fiecare gest de iubire este mereu frumos: frumos este cel pe care îl iubeşti şi care te iubeşte, foarte frumos este cel care, om sau Dumnezeu, te iubeşte până la extrem. Pe cruce arta divină de a iubi se dăruieşte contemplației cosmice.

„Cu un Dumnezeu umil nu ne obișnuim niciodată” (papa Francisc), acest Dumnezeu dat peste cap, care ne încurcă imaginile noastre ancestrale, toate punctele de referință, cu un bob de grâu și o cruce, sămânța umilă și înjosirea extremă:

Dumnezeu iubeşte să închidă marele în mic: universul în atom, arborele în sămânţă, omul în embrion, fluturele în omidă, eternitatea într-o clipă, iubirea în inimă, El însuşi în noi.

după E. Ronchi, "La vita come un chicco di grano"

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea...” şi mă cheamă şi pe mine s-o iubesc

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”, versetul central al Evangheliei după sfântul Ioan, versetul uimirii care renaște de fiecare dată, prin aceste cuvinte bune asemenea mierii, tonifiante ca o plimbare pe malul mării, printre stropi de valuri și aer curat inspirat în adâncul plămânilor; cuvinte care trebuie să fie savurate în fiecare zi și de care să ne agățăm puternic în toate etapele vieții, la fiecare cădere, în fiecare noapte, în fiecare dezamăgire.

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”, iar noaptea lui Nicodim, dar şi nopţile noastre, se luminează. Aici putem să renaștem. În fiecare zi. Să renaşte în încredere, în speranţă, în pace senină, în dorinţa de a iubi, de a munci şi crea, de a apăra şi cultiva persoane, talente şi creaturi, întreaga mică grădină pe care Dumnezeu mi-a încredințat-o în întregime. 

Nu doar omul, dar întreaga lume este iubită, pământul este iubit, şi animalele, şi plantele, şi creația întreagă.  Şi dacă El a iubit pământul şi eu trebuie să îl iubesc, cu spațiile sale, cu fii săi, cu verdele său şi cu  florile sale… Şi dacă El a iubit lumea şi frumuseţea sa fragilă, atunci şi tu vei iubi creația ca pe tine însuţi, o vei iubi ca pe aproapele tău, pentru că aşa cum spunea M. Gandhi „aproapele meu este tot ceea ce trăieşte”.

Revelaţia lui Isus este aceasta: Dumnezeu a considerat lumea, fiecare om, acest nimic al meu dar căruia i-a dat o inimă, mai important decât pe sine. Pentru a mă câștiga (răscumpăra), el s-a pierdut (s-a dat) pe sine. Nebunie de iubire!

Dumnezeu a iubit: să înţelegem frumuseţea acestui verb la trecut, pentru a indica nu o speranţă sau o aşteptare, dar o siguranţă, un fapt sigur, că întreaga lume este implicată: „necazul nostru este că suntem cufundaţi într-un ocean de iubire, şi nu ne dăm seama” (G. Vannucci). Întreaga istorie biblică începe cu un „eşti iubit” şi termină cu un „să iubeşti” (P. Beauchamp). Noi nu suntem creştini pentru că îl iubim pe Dumnezeu. Suntem creştini pentru că noi credem că Dumnezeu ne iubeşte.

„Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul pentru a judeca lumea, dar pentru ca lumea să fie mântuită…, pentru ca oricine crede să aibă viaţă”. Pe Dumnezeu nu îl interesează să instituie procese împotriva noastră, nu a venit pentru a ne condamna sau pentru a regla conturile cu noi, şi nici măcar pentru a ne achita. Viaţa celor iubiţi de Dumnezeu nu este o hotărâre judecătorească, dar este o hotărâre, o dorinţă, de înflorire şi de îmbrăţişare, după modelul plinătății.

„Pentru ca lumea să fie mântuită”: a mântui înseamnă a păstra, a apăra, pentru ca nimic să nu se piardă, niciun suspinat, nicio lacrimă, niciun fir de iarbă; nu se va pierde nicio străduință generoasă, nicio răbdare dureroasă, niciun gest de îngrijire oricât de mic şi de ascuns ar fi el; „dacă voi putea să împiedic o inimă să se fărâme nu voi fi trăit în zadar. Dacă voi putea să alin Durerea unei Vieţi, sau să uşurez o Pedeapsă, sau să ajut o Pasăre căzută să se reîntoarcă la cuibul său, nu voi fi trăit în zadar”. (Emily Dickinson).

Eşti casa lui Dumnezeu: nu transforma inima ta într-un negoţ!

Eu cum aş dori să fie lumea, ce visez pentru această casă a noastră, atât de mare, cum este pământul? Să fie casa Tatălui, unde toţi sunt fraţi, sau casă de negustorie (In 2,16), unde toţi sunt rivali?

Aceasta este alternativa înainte căreia Isus mă pune. Iar alegerea sa este atât de clară şi convingătoare încât îl face să acţioneze cu o puternică forţă şi o mare decizie: îşi pregătește un bici și prin atriul templului asemenea unui torent furios, dărâmă oameni, animale, tarabe și monede.

Mă emoționează în Isus această sensibilitate combativă: în el viețuiesc împreună gingăşia unei femei îndrăgostite şi determinarea, forţa şi curajul unui erou pe câmpul de luptă (C. Bisconti).

Un gest aprins, plin de profeţie. «Nu faceţi din casa Tatălui meu o casă de negustorie!» Nu fă din negustorie religia ta, nu fă negustorie din credinţă. Nu încheia cu Dumnezeu legea josnică a comerțului, logica grosolană în care tu îi dai ceva lui Dumnezeu (o Slujbă, o ofertă, o renunţare…) pentru ca el să îţi dea ceva ţie. Dumnezeu nu se cumpără şi nici nu se vinde. Este al tuturor.

Casa Tatălui pe care Isus o apără cu putere, nu este doar edificiu templului, dar mai mult decât acesta este omul, fiecare bărbat şi femeie, întreaga creație, care nu trebuie, nu pot să fie supuse regulilor pieței, conform cărora banul valorează mai mult decât viaţa. Acesta este riscul cel mai mare: să profanezi omul este cel mai mare sacrilegiu care se poate comite, mai ales dacă este sărac, sau copil, sau slab, moștenitorii Împărăţiei Cerului. «Casa lui suntem noi, numai dacă păstrăm îndrăzneala și lauda speranței» (Evr 3,6). Casă, templu, cort, sânul lui Dumnezeu sunt bărbaţi şi femei care apără în lume focul speranţei şi al libertăţii, logica darului, actul matern al oferirii. Templul lui Dumnezeu este omul: nu faceţi negustorie! Nu-l înjosiți sub legile economiei. Nu faceți negustorie în inimă, sacrificând afectele tale pe altarul banului. Nu fă negustorie din tine însuţi, vânzând demnitatea ta şi onestitatea ta pe firimituri de putere, pentru un pic de profit sau de carieră!

Căci existenţa nu este chestiune de afaceri: este, şi nu poate decât să existe, este o căutare a fericirii. Căci lucrurile o promit şi nu o păstrează. Doar în dăruirea şi primirea iubirii se găseşte fericirea vieţii.

Iudeii îi spun atunci: «Prin ce semn ne arăți că ai dreptul să faci astfel de lucruri?» Isus răspunde conducându-i pe un alt plan: «Distrugeți templul acesta şi în trei zile îl voi ridica din nou». Nu pentru o provocare de lovituri de miracole şi de pietre, dar pentru că adevărata casă a lui Dumnezeu este trupul său. Şi fiecare trup al omului este templu divin: fragil foarte frumos şi infinit. Şi dacă o viaţă valorează puţin, nimic nu valorează mai mult decât o viaţă, pentru că Dumnezeu a transmis cu un sărut omului respirația sa eternă.