Eu cum aş dori să fie lumea, ce visez pentru această casă a noastră,
atât de mare, cum este pământul? Să fie casa Tatălui, unde toţi sunt fraţi, sau
casă de negustorie (In 2,16), unde toţi sunt rivali?
Aceasta este alternativa înainte căreia Isus mă pune. Iar alegerea sa este
atât de clară şi convingătoare încât îl face să acţioneze cu o puternică forţă
şi o mare decizie: îşi pregătește un bici și prin atriul templului asemenea unui
torent furios, dărâmă oameni, animale, tarabe și monede.
Mă emoționează în Isus această sensibilitate combativă: în el viețuiesc
împreună gingăşia unei femei îndrăgostite şi determinarea, forţa şi curajul
unui erou pe câmpul de luptă (C. Bisconti).
Un gest aprins, plin de profeţie. «Nu faceţi
din casa Tatălui meu o casă de negustorie!» Nu fă din negustorie religia ta, nu
fă negustorie din credinţă. Nu încheia cu Dumnezeu legea josnică a comerțului,
logica grosolană în care tu îi dai ceva lui Dumnezeu (o Slujbă, o ofertă, o
renunţare…) pentru ca el să îţi dea ceva ţie. Dumnezeu nu se cumpără şi nici nu
se vinde. Este al tuturor.
Casa Tatălui pe care Isus o apără cu putere, nu este doar edificiu
templului, dar mai mult decât acesta este omul, fiecare bărbat şi femeie, întreaga
creație, care nu trebuie, nu pot să fie supuse regulilor pieței, conform cărora
banul valorează mai mult decât viaţa. Acesta este riscul cel mai mare: să
profanezi omul este cel mai mare sacrilegiu care se poate comite, mai ales dacă
este sărac, sau copil, sau slab, moștenitorii Împărăţiei Cerului. «Casa lui
suntem noi, numai dacă păstrăm îndrăzneala și lauda speranței» (Evr 3,6). Casă,
templu, cort, sânul lui Dumnezeu sunt bărbaţi şi femei care apără în lume focul
speranţei şi al libertăţii, logica darului, actul matern al oferirii. Templul
lui Dumnezeu este omul: nu faceţi negustorie! Nu-l înjosiți sub legile
economiei. Nu faceți negustorie în inimă, sacrificând afectele tale pe altarul
banului. Nu fă negustorie din tine însuţi, vânzând demnitatea ta şi onestitatea
ta pe firimituri de putere, pentru un pic de profit sau de carieră!
Căci existenţa nu este chestiune de afaceri: este, şi nu poate decât să
existe, este o căutare a fericirii. Căci lucrurile o promit şi nu o păstrează.
Doar în dăruirea şi primirea iubirii se găseşte fericirea vieţii.
Iudeii îi spun atunci: «Prin ce semn ne arăți
că ai dreptul să faci astfel de lucruri?» Isus răspunde conducându-i pe
un alt plan: «Distrugeți templul acesta şi în
trei zile îl voi ridica din nou». Nu pentru o provocare de lovituri de miracole
şi de pietre, dar pentru că adevărata casă a lui Dumnezeu este trupul său. Şi
fiecare trup al omului este templu divin: fragil foarte frumos şi infinit. Şi
dacă o viaţă valorează puţin, nimic nu valorează mai mult decât o viaţă,
pentru că Dumnezeu a transmis cu un sărut omului respirația sa eternă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu