ULTIMA SCRISOARE A LUI DON FABRIZIO

 

Nu mi-am pierdut niciodată bucuria de a vesti Evanghelia

Don Fabrizio De Michino, un tânăr preot napolitan care a murit recent la vârsta de doar 31 de ani, i-a scris o scrisoare Papei Francisc:

Sanctității sale Papa Francisc,

Sfinte Părinte, în rugăciunile mele zilnice pe care le adresez lui Dumnezeu, nu voi înceta să mă rog pentru Sanctitatea Voastră și pentru slujirea pe care Domnul însuși v-a încredințat-o, ca să continuați să anunțați vestea cea bună a Evangheliei cu multă putere și bucurie.

Numele meu este Fabrizio De Michino și sunt un tânăr preot al Episcopiei de Napoli. Am 31 de ani și cinci ani de preoție. Îmi desfășor activitatea pastorală la Seminarul Arhiepiscopal din Napoli ca formator al grupului de diaconi și de asemenea într-o parohie, în Ponticelli, situată la periferia estică din Napoli.

Parohia comemorează miracolul petrecut pe dealul Esquilino și este dedicată Sfintei Fecioare Maria a Zăpezii. În 2014 am sarbatorit primul centenar al încoronarii statuii ce datează din 1500, o statuie foarte dragă tuturor locuitorilor. Ponticelli este un cartier degradat cu multă criminalitate și săracie, dar pe zi ce trece descopăr frumusețea de a vedea ce face Domnul în aceste persoane care se încred în Dumnezeu și în Sfânta Fecioară Maria. De când sunt în această parohie dragostea față de Mama Cerească a crescut tot mai mult, sperând mereu în apropierea și protecția ei chiar și în dificultăți.

Din păcate, sunt trei ani de când mă lupt cu o boală rară: o tumoră chiar în interiorul inimii și de câteva luni cu noi metastaze la ficat și măduva spinării. Nu au fost ușori acești ani, însă, nu mi-am pierdut niciodată bucuria de a vesti Evanghelia. Chiar și în oboseală simt cu adevărat această putere care nu vine de la mine ci de la Dumnezeu care îmi permite să-mi împlinesc cu simplitate slujirea.

Există un verset biblic care mă însoțește și care mă întărește să mă încred în puterea Domnului, un verset din cartea profetului Ezechiel: „Vă voi da o inimă nouă, voi pune în voi un Duh nou, voi lua de la voi inima de piatră și vă voi da o inimă de carne” (Ez 36, 26).

În acest timp sunt însoțit de prezența episcopului meu, Cardinalul Crescenzio Sepe, care mă susține constant, chiar îmi spune uneori să mă odihnesc puțin ca să nu sufăr prea mult.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu, familiei mele și prietenilor mei preoți care mă ajută și mă sprijină mai ales când fac terapii, împărtășind cu mine diferitele lor momente de suferință. Chiar și doctorii mă asistă foarte mult și fac tot posibilul pentru a găsi terapiile potrivite pentru îngrijirea mea.

Sfinte Părinte,

Poate că mă lungesc cu scrisoarea mea, dar vreau doar să vă spun că ofer Domnului toate acestea pentru binele Bisericii și pentru Sanctitatea voastră în special, pentru ca Domnul să vă binecuvânteze mereu și să vă însoțească în slujire și iubire.

În rugăciunile Sanctității voastre să vă rugați și pentru mine pentru a putea face voința lui Dumnezeu mereu și în orice mod. De multe ori, este adevărat, nu-i cer lui Dumnezeu vindecarea mea, dar îi cer puterea și bucuria de a continua să fiu un mărturisitor adevărat al iubirii Sale și preot după inima Sa.

Sigur de rugăciunile părintești ale Sanctității Voastre, vă salut cu mult devotament.

Don Fabrizio De Michino

Sursa: Tv2000

 

Secretul Crăciunului

 

Vocația mea este să-i salvez pe copii

Marty Shea este un călugăr American în vârstă de 90 de ani, cu 70 de ani de viață religioasă sau de călugărie. Timp de 50 de ani a fost călugăr misionar în Guatemala. A ajuns în această țară în 1966, în timp ce țara se afla în plin război civil, un război ce a durat 36 de ani, provocând în jur de 200.000 de victime. A asistat la masacrele din jugla El Peten, a călătorit cu mii de oameni care au fost nevoiți să-și părăsească satele lor pentru a merge în exil, în Campacha, în Mexic, a trăit cu oamenii în câmpurile de refugiați și, după terminarea războiului, i-a ajutat pe mulți să se reîntoarcă în pământul natal.

Spune fratele Marty Shea: „Fiind în Guatemala, în mijlocul ororilor provocate de războiul civil, văzându-i pe oameni cum trec râul Usumancita river pentru a ajunge în Mexic, pentru a-și salva familiile, acest moment a fost pentru mine un punct de cotitură în viața mea, atunci am descoperit că vocația mea este să salvez copiii”. Cu un aparat foto simplu, fratele Marty le-a imprimat chipurile și a scris reflecții și poezii care descriu viața acestora petrecută în mijlocul suferinței și a câmpurilor de refugiați. În acest drum de însoțire, fratele Marty a descoperit adevărata semnificație a Crăciunului.

Aș dori să redau în continuare câteva gânduri scrise de acest frate despre Crăciun:

„Crăciunul pierdut și regăsit. Este din nou Crăciunul. Parcă aceste cuvinte și-au pierdut misterul, din nou Crăciunul, dar unde ar trebui să privim, unde este ieslea cu tânăra mamă și copilul ? Unde ar trebui să privim în această lume unde el, pruncul divin, este scos afară din décor? Ar trebui să privim în același loc unde privim de 2000 de ani? Ar trebui să privim la toate acestea care împodobesc ieslișoara din Betleem? Sau ar trebui să privim printre cei născuți la periferia lumii noastre, aflați în corturi din bețe și prelate, în adăposturile din carton din orașele noastre, printre cei respinși și refugiați. Aici el, Pruncul divin, își găsește din nou un loc, printre cei pentru care nu există nicio cameră. Trăim din nou foarte aproape de misterul Crăciunului, mereu același și totuși parcă niciodată atât de aproape de noi: în copilul violenței și al războiului, în femeia aflată în sărăcie și disperare, în căutarea unui loc pentru a da viață, în Betleemurile vieților noastre”.

Crăciunul, timpul misterului, timpul când se fac daruri, și totuși, darul este deja oferit, promisiunile împlinite printre stelele și grajdurile lumii noastre. Este Crăciunul și Dumnezeul noutății ne cheamă să ne trezim.

O meditație profundă care ne invită să trecem de la ieslișoara din Betleem, la cea a zilelor noastre. Misterul Crăciunului, este dat tocmai de dumnezeirea încarnată în chipul unui copilaș în sărăcie și refuz. Același mister al dumnezeirii născută în sărăcie și refuz este prezent și astăzi printre noi și suntem invitați să-l descoperim și să acționăm.

Același frate, Marty Shea, ne descoperă secretul Crăciunului. Spune el: „Am ratat cumva mesajul Crăciunului ? Acești copii nu sunt refugiați, ei sunt misterul, ei sunt iubirea vie a lui Dumnezeu, Dumnezeu cu noi, în noi, Dumnezeu care se joacă în afara grajdurilor noastre. Ei sunt secretul Crăciunului. Ei îl coboară pe Dumnezeu din ceruri într-o noapte rece ca noaptea trecută. Ei sunt o pildă zgomotoasă, invitându-ne să privim la grajd încă o dată pentru a vedea dacă îl putem atinge pe Dumnezeu în ei. Atunci Dumnezeu poate să ne atingă la rândul lui din nou în uimire și mister în propriul nostru Crăciun”.

 

De la tată de familie la preoție

 

Vocația părintelui Bruno Raffara

 Înainte de a deveni preot, părintele Bruno a fost mai întâi soț și tată.  După moartea soției și creșterea copiilor, după un lung discernământ vocațional, Bruno a decis să intre în seminar pentru a deveni preot. A fost hirotonit preot la 28 iunie 2020 și activează ca paroh în dieceza de Angers în Franța. 

Ne întrebăm cum de a apărut vocația la preoție în timp ce el a fost soț și tată de familie ? Ajuns la vârsta de 57 de ani, părintele Bruno răspunde că de-a lungul timpului au fost mai multe semne care l-au condus spre această vocație.

În 1984, pe la vârsta de 20 de ani, în timpul unei întâlniri a voluntarilor la Lourdes, Bruno o întâlnește pe Clara, cea care avea să-i fie soție. Doi ani mai târziu, în 1986 se căsătoresc. Clara a profesat ca învățătoare iar Bruno ca profesor de economie. Viața lor de familie era ritmată de muncă dar și de diferitele responsabilități pe care le aveau în parohie. Făceau parte din comunitatea Cuvântul Vieții, o mișcare carismatică.

În 1999 Clara a început să aibă primele semne de boală, o boală care o va chinui până la începutul anului 2002 provocându-i decesul. În tot acest timp familia a fost susținută de membrii comunității carismatice. Episcopul de Angers, Mons. Bruguès, a vizitat familia chiar cu o săptămână înainte de decesul Clarei. Vizita episcopului a încurajat foarte mult familia mult încercată. La 25 ianuarie 2002 Clara se stinge din viață lăsând în urmă trei copii : în vărstă de 13, 11 și unul 7 ani. Chiar dacă durerea a fost mare pentru Bruno din cauza pierderii soției, totuși a avut puterea să continue, ocupându-se de creșterea și educația celor trei copii ai săi.

Bruno mărturisește că după moartea soției, s-a simțit ca deposedat de vocația sa, nu mă mai puteam ocupa de Clara pentru că se afla de acum în ceruri. Dintr-o dată m-am simțit cu mâinile goale. În această stare, acest tată de familie a început să se întrebe în rugăciune : Ce să fac ? Bineînțeles, prima responsabilitate era aceea de a se îngriji de copii.

După nouă luni de la decesul Clarei, o durată pe care el o consideră simbolică, a început să se gândească la preoție. Puțin timp după aceea, după o sfântă liturghie, Bruno este întrebat de episcopul Bruguès : V-ați gândit să vă puneți în serviciul Bisericii ? Tatăl de familie îi răspunde că este deja angajat în parohia sa. Însă episcopul se gândea la diaconat. Dar Bruno îi răspunde că el se gandește chiar la preoție. Totuși rămâne și varianta de a se recăsători. Episcopul îi răspunde: când veți fi sigur că nu sunteți chemat la a vă recăsători, vă aștept pentru o întâlnire. În același timp, episcopul l-a sfâtuit să se lase însoțit pentru un discernământ vocațional. Au urmat apoi multe indicii care l-au condus spre preoție.

Într-o vară, în timpul unei întâlniri a familiilor, Bruno dă peste un verset din prima carte a lui Samuel 2, 35  care spune :  Îmi voi ridica un preot credincios care va lucra după inima mea şi după sufletul meu; îi voi zidi o casă trainică şi va umbla înaintea unsului meu în toate zilele. 

Cum să nu văd în acest verset un semn ? se întreabă Bruno. Un semn care a venit chiar în sărbătoarea sfintei Ana, sărbătorită la 26 iulie, ziua în care el s-a căsătorit cu Clara.

Anii au trecut iar copiii au crescut. În inima lui Bruno discernămîntul devine tot mai clar. În decembrie 2013, merge la episcopul de Angers, de data aceasta mons. Delmas. Episcopul îi spune : dacă dumneavoastră nu ați fi venit, eu însumi v-aș fi căutat.

La 11 februarie 2015, în sărbătoarea Sfintei Fecioare de la Lourdes, episcopul îi propune să intre în seminar începând cu luna septembrie. Dar cum să împace seminarul cu munca ? Fiica mai mică era încă la școală. În opt zile problema s-a rezolvat. La 18 februarie, în sărbătoarea sfintei Bernadeta, după o întrevedere cu directorul școlii a reușit să obțină un concediu mai îndelungat cu posibilitatea de a-și păstra locul de muncă.

În septembrie Bruno devine seminarist și urmează cursurile teologice ale facultății de teologie din Angers. Episcopul îl însoțește pe acest drum de formare dar nu prea îndeaproape pentru a lăsa mai multă libertate seminariștilor. Totodată este însoțit și de alți formatori.

În ceea ce-i privește pe copii, nu prea s-au simțit bine văzându-l pe tatăl lor că devine un personaj public, dar cu timpul s-au obișnuit. Astfel Bruno Raffara ajunge să fie hirotonit preot la 28 iunie 2020 iar în prezent este paroh într-o parohie din dieceza de Angers.

Credincioșii se bucură de prezența lui. Spune părintele Bruno: trăiesc aceleași lucruri ca și ei. Ei mă încurajează să îmi mai iau concediu, să mă odihnesc, să merg să îmi văd copiii.

În prezent părintele Bruno îi mulțumește lui Dumnezeu pentru delicatețea sa arătată în această vocație neașteptată, o vocație pentru care Dumnezeu l-a pregătit de-a lungul timpului.

Sursa: fr.aleteia.org

 

De la regina frumuseții la soră de mănăstire

 

A ne fixa ochii pe ceea ce durează

În 2017 o regină a frumuseții a ajuns să tulbure internetul când a decis să intre într-o congregație religioasă, la un an după ce a fost încoronată drept deținătoarea titlului de cea mai frumoasă femeie a orașului ei natal.

 

Esmeralda Solís Gonzáles a fost încoronată drept Regina din Valle De Guadalupe din Mexic în 2016. La un an după încoronare, ea a devenit postulantă în cadrul Congregației Surorile sărace misionare clarise ale Sfântului Sacrament.

Într-un interviu fosta regină a frumuseții declară că: „Am fost foarte fericită cu tot ceea ce aveam, cu titlul obținut, dar nu se compară cu fericirea pe care Dumnezeu o pune acum în inima mea.”

Esmeralda recunoaște că vocația la viața consacrată a fost mereu prezentă în viața ei ca un „mic ghimpe”:

„Mi-am dat seama că trebuie să fac loc în viața mea ca să știu ce a plănuit Dumnezeu pentru mine. În procesul discernerii vocației mele au existat și frică și îndoieli, dar dragostea pe care Domnul o manifesta în fiecare zi, m-a făcut să depășesc orice sentiment de descurajare”.

Esmeralda recunoaște dificultatea procesului de discernământ pe care a decis să-l parcurgă, dar potrivit ei „dacă mergi ținându-te de mâna lui Dumnezeu, vei putea întotdeauna să faci următorul pas”.

Chiar dacă este abia la începutul slujirii ei, ea a reușit totuși să descopere că „în viața religioasă fiecare nouă zi este un nou început și o nouă oportunitate de face cunoscută Împărăția lui Dumnezeu. Acest lucru implică multe sacrificii, dar ele sunt întotdeauna răsplătite cu fericire. Este adevărat că realitatea și presupusa fericire pe care lumea o vinde astăzi este foarte atractivă, totuși este necesar să-ți fixezi ochii pe ceea ce durează”.

„Nu trebuie să-ți fie frică. Dacă Dumnezeu te cheamă, el va avea grijă de tot. Tot ce trebuie să faci este să-l primești cu multă pace, bucurie și încredere. Cred că frica este o mare scuză care este responsabilă pentru trunchierea adevăratei fericiri pe care numai Dumnezeu o poate oferi”, continuă fosta regină a frumuseții.

„Sunt în viața religioasă de foarte puțin timp, și totuși sunt foarte fericită”.

Fie ca povestea Esmeraldei González, fostă regină a frumuseții și acum soră de mănăstire, să-i încurajeze în mod special pe tineri pentru a discerne chemarea lor și să nu le fie teamă să răspundă la ea.

Sursa: HugotSeminarista

 

 

 

 

Unde pot face cel mai mare bine?

 

Unde pot face cel mai mare bine?

Un preot și o soră religioasă își amintesc cum povestea lor de dragoste i-a condus către o altă vocație. Înainte de a-și descoperi vocațiile, părintele Javier Olivera și sora Maria a Înțelepciunii erau logodiți și își planificau nunta dar Dumnezeu avea alte planuri.

Dacă i-ai întâlni astăzi, nu ți-ai imagina niciodată că există o legătură între un preot diocezan din Argentina și o soră religioasă din sudul Franței. Dar cu ani în urmă, părintele Javier Olivera și sora Maria erau de fapt logodiți pentru a se căsători.

Părintele Javier și Sr. Maria (al cărui nume de botez este Trinidad María Guiomar) au crescut în familii catolice în același cerc social deci au fost prieteni de mici. Până când au plecat la universitate, însă, nu se mai văzuseră de câțiva ani iar viețile lor luase direcții foarte diferite. În timp ce Trinidad își practica cu devotament credința, Javier se îndepărtase complet de credința sa.

Părintele Javier și-a amintit cum tocmai se întorsese dintr-o călătorie cu rucsacul în spate când a început o discuție cu prietena sa din copilărie despre învățăturile bisericești pe care le considera arhaice și arbitrare, mai exact despre interdicția sexului premarital. Spre surprinderea lui, Trinidad nu a fost de acord cu el dar în schimb i-a explicat convingerile atât de bine încât a fost impresionat.

„Am întâlnit o femeie care știa să apere ceea ce credea,” a spus el, „și care era și inteligentă. În scurt timp, el se îndrăgostise de Trinidad și nu doar de ea ci și de Biserică, datorită influenței ei.

Încă de la început, o profunzime intelectuală neobișnuită și dedicație pentru căutarea adevărului le-a caracterizat relația.

„Am încercat să profităm de viața culturală prin muzică, literatură și filosofie”, spune părintele Javier. „Am citit cărți împreună, am ieșit la cafea. Am avut un grup de prieteni cu care am participat la conferințele autorilor catolici argentinieni. ”

Între timp, Dumnezeu a lucrat prin Trinidad și prin dragostea pe care ea și Javier au împărtășit-o, în apropierea acestuia de Biserică.

„Am început să practic credința, să mă rog, să merg duminica la liturghie. Toate în mare parte datorită ei - lui Dumnezeu în principal - dar ei ca instrument”, spune părintele Javier. El își amintește cum au cultivat o viață de pietate, găsind timp să se roage Rozariul împreună și primind frecvent sf. Euharistie.

Javier și Trinidad erau logodiți și urmau să se căsătorească la 21 de ani. Au decis să se căsătorească după absolvire, care era la doi ani și jumătate distanță, și au început să-și facă planuri pentru viața viitoare împreună.

Viața lor s-a schimbat brusc, însă, când fratele mai mare al lui Trinidad și-a anunțat decizia de a intra la seminar. În ciuda credinței lor serioase, vestea a venit ca un șoc pentru Javier și Trinidad. L-au dus la seminar, iar în drum spre casă, au avut o conversație importantă.

„Când ne-am întors, am vorbit despre cât de nebunesc a fost, că fratele ei a lăsat totul în urmă, posibilitatea de a avea o familie, o carieră foarte importantă. Am început să ne întrebăm: „Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ne-ar chema la viața religioasă? „” spune părintele Javier. „Primul lucru pe care l-am spus a fost „nu” și că a fost o nebunie, pentru că aveam o relație frumoasă și deja cumpăram lucruri pentru a ne căsători”.

Odată cu ideea intrării în viața religioasă atât Javier cât și Trinidad au descoperit că nu mai puteau scăpa de ea. În scurt timp, ei au luat decizia să se separe pentru un discernământ serios.

Și-au petrecut următorii doi ani discernând cu ajutorul unui director spiritual înțelept, unde Dumnezeu îi chema, sau cum spunea părintele Javier: „cum să știu dacă cea mai bună cale pentru mine de a ajunge în Rai este viața preoțească sau viața de căsătorie? Unde pot face cel mai mare bine? ”

În sfârșit, chemarea la viața religioasă a devenit incontestabilă pentru amândoi. Părintele Javier a devenit preot al Episcopiei San Rafael și în cele din urmă profesor universitar.

Astăzi are un blog numit Que no te la cuenten și a scris o carte despre discernământul vocațional.

Sr. Maria aparține congregației Surorile lui Isus Milostivul, și activează într-o comunitate aflată în sudul Franței.

Spune sora Maria: „Consider că este un har special faptul că am fost chemați amândoi aproape în același timp, o delicatețe a Providenței Divine, căreia nu-i scapă niciun detaliu. Și eu prețuiesc foarte mult continuitatea neîntreruptă în prietenie, nu doar între noi doi, ci și între familiile noastre”.

„Acum avem o prietenie frumoasă”, spune părintele Javier. „Ea este cea mai bună prietenă a mea”.

Istoria creștină este plină de povești de prietenie spirituală între bărbați și femei sfinți, care s-au încurajat reciproc pentru a-l urma pe Isus Cristos. Cu siguranță povestea părintelui Javier și a sorei Maria este o completare potrivită pentru aceste anale. Victor Hugo a scris odată că „A iubi o altă persoană înseamnă a vedea fața lui Dumnezeu”, iar povestea lor este o mărturie valoroasă că „văzând fața lui Dumnezeu” într-o altă persoană poate și ar trebui să conducă fiecare persoană către o relație mai strânsă cu Isus Cristos.

Sursa: HugotSeminarista 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Trebuie să fii bună!

 Ana, dacă tu vrei să mă consolezi, trebuie să fii bună!

Venerabila Ana de Guigné (1911-1922) face parte din sectorul sfinților tineri care ne arată că drumul spre cer poate fi parcurs chiar și la o vârstă fragedă. Născută cu un temperament coleric, gelos și dominator, Ana va reuși să ajungă la o totală stăpânire de sine începând cu moartea tatălui ei și să împartă apoi în jurul ei multă bucurie. Să ascultăm mărturia despre viața ei.

 

Orașul Annecy-le-Vieux, luna iulie a anului 1915. Afară este o zi frumoasă, prea frumoasă pentru a rămâne în casă. După servirea mesei, Ana, în vârstă de 4 ani, se plimbă printre florile grădinii, cu mici coronițe pe care le-a făcut pentru fiecare membru al familiei. Cu siguranță, tatăl ei va fi mândru de darul pe care i-l va face. Dar, la o mică distanță, o observă pe Melania, bucătăreasa castelului, că se odihnește câteva momente pe banca de piatră.

Această descoperire o supără pe mica domnișoară care dorea ca toată grădina să fie doar a ei. Aceasta nu este prima oară când o vede pe Melania șezând acolo și spunându-i să nu se mai ocupe acel loc. Melania are toată bucătăria pentru ea, deci grădina este numai a ei, a Anei, chiar dacă este atât de mare încât să încapă 100 de persoane. Ana îi mai amintește încă o dată să nu se mai așeze pe banca ei și, foarte nervoasă, abandonează florile și coronițele, pornește spre casă, gândindu-se că, dacă Melania nu o ascultă pe ea, totuși mama îi va impune lucrul acesta și astfel biata bucătăreasă nu va mai ocupa grădina.

După o lungă căutare, Ana o găsește pe mama ei într-o cămăruță privată. Dar rămâne surprinsă când își vede mama în lacrimi. Toată supărarea îi dispare. Este atât de surprinzător să vezi o persoană mare plângând. Ana se apropie de mama ei pe care nu o văzuse niciodată astfel.

 Doamna de Guigné o ia pe fetiță care acum era tăcută ca niciodată și o așază pe genunchii ei. Își șterge lacrimile și îi spune fetiței că tatăl ei a mers în cer și nu se va mai întoarce niciodată. Și adaugă mama: „Ana, dacă tu vrei să mă consolezi, trebuie să fii bună!”.

Doamna de Guigné nu și-a imaginat niciodată impactul pe care îl vor avea aceste cuvinte asupra copilei sale. A doua zi, trezindu-se, Ana își propune să fie bună. Când a văzut-o pe bucătareasa Melania din nou în grădină, a simțit cum nervii o cuprind, dar amintindu-și de propunerea făcută, se întoarce la joaca sa, gândindu-se că este bine să împarți și cu alții din ceea ce îți face plăcere. Tot ceea ce ieri o contraria pe mica domnișoară se transformase peste zi în teren de luptă. De fiecare dată când simțea gelozie sau mânie, Ana devenea toată roșie, dar reușea să se stăpânească, așteptând ca gândurile amare să o părăsească, căci este bine să fii iubitoare și să ierți.

Chiar și atunci când se mai lovea și simțea durerea, Ana se stăpânea cu multă voință pentru a nu se plânge. Oferea aceste mici suferințe „micului ei Isus”, aliatul perfect, care o ajuta în hotărârea ei. Ea descoperă acest secret important: trebuie să fii bun pentru a te putea apropia de el. De la înălțimea celor patru anișori, Ana își redublează eforturile până când crizele de mânie dispar complet. Cei din casă sunt uimiți de schimbarea radicală a micuței. Mama sa, învățătoarea, parohul, nu-și mai revin din uimirea provocată de schimbarea fetiței care mai înainte era foarte dificilă.

Cerând să primească prima sfântă împărtășanie, merge în audiență la episcopul de Nice, monseniorul Chapon. După o discuție cu fetița, el îi spune mamei: „Doamnă, îmi doresc ca noi toți să fim mereu la înălțimea cunoștințelor religioase pe care le posedă fetița dumneavoastră!”.

Astfel, la data de 26 martie 1917, Ana primește prima sfântă împărtășanie pe când avea doar 6 ani. Pe un bilet pe care l-a depus pe altar în timpul celebrării, a scris aceste cuvinte: „Micul meu Isus, te iubesc și pentru a-ți face pe plac, mă hotărăsc să mă supun ție”.

Bunătatea fetiței iese tot mai mult în evidență. Este binevoitoare, generoasă, iertătoare cu toți. Sacrificiul de fiecare zi este drumul crucii sale. Toată suferința și toată bucuria sunt oferite lui Isus căruia îi spune în rugăciune că îl iubește.

Într-o zi îi mărturisește mamei cât de mult dorește să îl vadă pe Isus în cer, căci el este scopul ultim al oamenilor. După spusele catehetei sale, mica sfântă, intuia că Dumnezeu o cheamă la el. Astfel, lupta Anei ajunge la final. În decembrie 1921 este cuprinsă pe neașteptate de dureri de cap și în zona nasului. Oboseala o obligă să stea la pat. Fetița suferea de meningită. În timp ce micul său trup suferea martiriul, sufletul său continua să crească.

În starea ei de boală, Ana se roagă pentru vindecarea altor persoane și pentru împlinirea voinței lui Dumnezeu. În dimineața zilei de 14 ianuarie 1922 Ana se întoarce către cateheta care o veghea și o întreabă : „Draga mea soră, pot să merg cu îngerii? „Da, mica mea fiică”, i-a răspuns, sora. „Mulțumesc, sora mea, mulțumesc”, au fost ultimele cuvinte ale Anei.

Ana de Guiné a fost declarată venerabilă de către papa Ioan Paul al II-lea la 3 martie 1990. Numeroase mărturii din anturajul Anei au raportat măreția sufletului acestei fetițe atât de dedicată de a fi bună și de a-și consola mama.

Sursa: aleteia.org