Un Dumnezeu în Trei Persoane, un Dumnezeu mereu cu noi

Toţi discipolii au mers la ultima întâlnire cu Cristos pe muntele din Galileea. Au mers cu toţii, chiar şi cei care se îndoiau încă, ducând fragmentele de aur ale credinţei lor în vase de lut: sunt o comunitate rănită care a cunoscut trădarea, abandonarea, destinul tragic al lui Iuda; o comunitate care crede şi se îndoiește: „Cum l-au văzut, s-au prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau”.

Şi noi ne recunoaștem în această credinţă vulnerabilă. Şi iată că în loc de resentimente sau să se închidă în dezamăgire, „Isus se apropie şi le spune…” Nici măcar dubiul nu este în stare să îl oprească. Încă o dată nu obosește în a fi gingaş, în a se apropia, în a ieşi în întâmpinare, privire în privire, respiraţie peste respiraţie. Este Dumnezeul nostru „pornit la drum”, etern pelerin în căutarea sanctuarului care este reprezentat de creaturile sale. Un Dumnezeu care nu renunţă la niciunul dintre ai săi, iar pedagogia sa este de „a sta cu noi”, are dulceața de a se apropia şi de a nu se mai îndepărta niciodată: „iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!”. Prima datorie a celui care iubeşte este de a fi împreună cu cel iubit.

„Isus le-a vorbit: «Mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit!»”. Încredinţează celor ce se îndoiau Evanghelia, vestea cea bună, cuvântul de fericire, pentru a-l face să se răspândească în orice peisaj al lumii ca o proaspătă şi limpede apă, în râuri strălucitoare de reverberații de lumină, pentru a stinge setea oricărui fir de iarbă, pentru a duce viaţă oricărei vieţi care se stinge. Mergeți, cufundaţi-vă în acest fluviu, ajungeți la toţi şi bucurați-vă de diversitatea creaturilor lui Dumnezeu „botezând”, cufundând fiecare viaţă în oceanul lui Dumnezeu, să fie scufundată, să fie îmbibată, și să fie înălțată de valul său blând și puternic! Însoțiți orice viaţă spre întâlnirea cu viaţa lui Dumnezeu. Frate „în numele Tatălui”: inimă care bate în inima lumii; „în numele Fiului”: în fragilitatea Fiului Mariei mort în trup; „în numele Duhului”: al suflării de vânt sfânt care aduce polen de primăvară şi care „nu lasă ca praful să doarmă” (D.M Turoldo).

Şi iată că vieţii lui Dumnezeu nu îi mai este deloc străină fragilitatea trupului, nici puterea sa; nu îi este străină nici durerea şi nici fericirea omului, dar devine istoria noastră, relatare de fragilitate şi de putere încredințată nu celor mai bune inteligențe ale timpului însă unor pescari, unsprezece, inculţi care se îndoiesc încă, însă care se simt „mici dar invadați şi îmbrățișați de mister” (A. Casati). Mici dar îmbrățișați ca nişte copii, îmbrăţişaţi într-o respiraţie, o suflare, un vânt în care navighează întreaga creaţie.

„Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!”. Voi fi cu voi, fără condiții, atât în zilele în care sunteţi puternici în credinţă, dar şi în zilele încercate de îndoială; voi fi cu voi până la sfârşitul timpurilor, fără constrângeri sau clauze, ca o sămânță care crește, ca început al vindecării.

după Ermes Ronchi, "Un Dio che si fa vicino per non allontanarsi mai più" 

Rusaliile: Duhul Sfânt ne face unici!

Biblia este o carte plină de suflare de vânt şi de drumuri. La fel cum este şi relatarea Rusaliilor, plină de suflare de vânt şi de drumuri care pornesc de la Ierusalim. Un vânt care zguduie casa, o umple şi iese afară; care aduce mireasmă de primăvară şi împrăștie praful; are aduce rodnicie şi dinamism în lucrurile care nu se mișcă, „acel vânt care face să se nască oameni căutători de Dumnezeu” (G. Vannucci).

„A umplut întreaga casă” în care discipolii erau împreună. Duhul nu se lasă sechestrat în anumite locuri pe care noi le numim sacre. Acum sfântă devine casa. A mea, a ta, şi toate casele sunt cerul lui Dumnezeu. Dumnezeu vine pe neaşteptate, iar ei sunt luaţi prin surprindere, nu erau pregătiți, nu era programat să fie aşa. Însă Duhul Sfânt nu suportă scheme, este un vânt de libertate, izvor de vieţi libere.

„Le-a apărut nişte limbi de foc, împărțindu-se şi punându-se peste fiecare dintre ei”. Peste fiecare, nimeni exclus, nicio distincție făcută. Duhul atinge orice viaţă, o animă şi face să se nască oameni creatori. 

Limbile de foc se împart şi fiecare luminează o persoană diferită, o interioritate unică. Fiecare se unește cu o libertate, afirmă o vocație, reînnoiește o existență unică. Avem nevoie de Duhul Sfânt, lumea noastră stagnată şi fără elan are nevoie de el. El este indispensabil unei Biserică ce trebuie să fie apărătoare de libertate şi de speranţă. Duhul Sfânt, cu darurile sale, dăruieşte fiecărui creştin o genialitate care îi este proprie. Şi avem extremă nevoie de discipoli geniali. Avem nevoie ca fiecare să creadă în propriul dar, în propria unicitate şi să pună în slujirea vieţii propria creativitate şi propriul curaj. 

După crearea fiecărui om Dumnezeu distruge forma pe care a folosit-o şi o aruncă. Duhul te face unic în modul tău de a iubi, în modul tău de a da speranţă. Unic, în modul de a alina şi de a întâlni persoanele; unic, în modul de a gusta dulceața locurilor şi frumuseţea persoanelor. Nimeni nu ştie să iubească mai bine de cum şti tu să o faci; nimeni nu are bucuria de a trăi pe care o ai tu, şi nimeni nu are darul de a înţelege lucrurile cum eşti tu capabil să le înţelegi. Aceasta este tocmai opera lui Dumnezeu: când va veni Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul. Isus, care nu are pretenția de a spune totul, aşa cum în schimb avem noi de prea multe ori, are umilinţa de a afirma: adevărul este în faţă, este un drum de făcut, o creștere, o devenire. Iată atunci bucuria de a simţii că discipolii Duhului aparțin unui proiect deschis, nu unui sistem închis, unde totul este deja prestabilit şi definit. Că în Dumnezeu se descoperă noi mări cu cât se navighează mai mult. Şi că nu va lipsi niciodată din pânzele bărcii mele vântul care să o împingă mai înainte.

după Ermes Ronchi, Quel vento di libertà che scuote i nostri schemi.

Chemaţi la bucurie, iubind "aşa cum" a iubit Cristos

Una dintre paginile cele mai frumoase în care apare apărată esenţa creștinismului, lucrurile determinante ale credinţei: aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, la fel v-am iubit şi eu pe voi, rămâneţi în această iubire. Un cânt ritmat pe vocabularul iubiților: a iubi, iubire, bucurie, plinătate… „Trebuie să ne întoarcem cu toţii să-l iubim pe Dumnezeu ca îndrăgostiţi, şi nu ca servitori” (L. Verdi).

Şi există un drum, chiar uşor, indicat de cuvintele: „rămâneţi în iubirea mea”, deja sunteţi în interior, atunci rămâneţi, nu plecaţi, nu fugiţi. Deseori noi rămânem, dar de multe ori ne apărăm de iubire, avem amintirea atâtor răni şi deziluzii, ne așteptăm la trădări. Însă Învăţătorul, vindecătorul lipsei de iubire, propune pedagogia sa: Iubiţi-vă unii pe alţii. Nu simplu: iubiţi. Însă: unii pe alţii, în reciprocitatea dăruirii şi primirii. Pentru că a iubi poate să fie suficient şi să umple o viaţă, însă a iubi, iubiţi fiind în schimb, este suficiente pentru multe vieţi.

Apoi cuvântul care face diferenţa creştină: iubiţi-vă aşa cum v-am iubit eu. Asemenea lui Cristos, care spală picioarele alor săi; care nu judecă şi nu alungă pe nimeni; care în timp ce îl rânești te priveşte şi te iubeşte; în căutarea ultimei oiţe cu o gingăşie combativă; uneori un erou curajos, alte ori gingaș ca un îndrăgostit. Înseamnă să îl luăm pe Isus ca măsură înaltă a trăirii. De fapt, când trăim o credinţă adevărată şi când este o simplă religie? „Credinţa este când tu te faci pe tine însuţi pe măsura lui Dumnezeu; religia este când îl aduci pe Dumnezeu pe măsura ta” (D. M. Turoldo).

Isus va fi cel care se apropie de umanitatea noastră: voi sunteţi prietenii mei. Nu mai sunteţi servitori, ci prieteni. Cuvânt dulce, muzică pentru inima omului. Prietenia, ceva ce nu se impune, nu se preface, nu se imploră. Care vorbeşte despre bucurie şi egalitate: doi prieteni sunt pe picior de egalitate, nu există superior sau inferior, care ordonă sau care execută. Este întâlnirea a două libertăți. Vă numesc prieteni: un Dumnezeu care din domn şi rege se face prieten, care se pune pe aceeaşi poziţie a celui iubit.

Dar de ce trebuie să aleg să rămân în această logică? Răspunsul este simplu, pentru a fi în bucurie: vă spun aceasta pentru ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină. Iubirea trebuie luată în serios, este vorba de bunăstarea noastră, de bucuria noastră. Dumnezeu, un Dumnezeu fericit („bucuria mea”), își investește pedagogia pentru a ridica fii fericiți, care să iubească viața cu inimă liberă și puternică și să se bucure de ea și să guste marea ei frumusețe.

Bucuria este un simptom: te asigură că mergi bine, că eşti pe calea cea dreaptă, că drumul tău se îndreaptă direct către inima caldă a vieţii. Isus, sărac în toate, nu a fost însă sărac în prieteni, ba mai mult, a celebrat atât de fericit liturgia prieteniei, pentru a face simţit în ea vibrația numelui lui Dumnezeu.

după  Ermes Ronchi, „Un Dio che da signore e re si fa amico, alla pari con noi”