Toţi discipolii au mers la ultima întâlnire cu Cristos pe muntele din Galileea. Au mers cu toţii,
chiar şi cei care se îndoiau încă, ducând fragmentele de aur ale credinţei lor
în vase de lut: sunt o comunitate rănită care a cunoscut trădarea, abandonarea,
destinul tragic al lui Iuda; o comunitate care crede şi se îndoiește: „Cum l-au
văzut, s-au prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau”.
Şi
noi ne recunoaștem în această credinţă vulnerabilă. Şi iată că în loc de
resentimente sau să se închidă în dezamăgire, „Isus se apropie şi le spune…” Nici
măcar dubiul nu este în stare să îl oprească. Încă o dată nu obosește în a fi
gingaş, în a se apropia, în a ieşi în întâmpinare, privire în privire,
respiraţie peste respiraţie. Este Dumnezeul nostru „pornit la drum”, etern
pelerin în căutarea sanctuarului care este reprezentat de creaturile sale. Un
Dumnezeu care nu renunţă la niciunul dintre ai săi, iar pedagogia sa este de „a
sta cu noi”, are dulceața de a se apropia şi de a nu se mai îndepărta niciodată:
„iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!”. Prima datorie
a celui care iubeşte este de a fi împreună cu cel iubit.
„Isus
le-a vorbit: «Mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte
v-am poruncit!»”. Încredinţează celor ce se îndoiau Evanghelia, vestea cea
bună, cuvântul de fericire, pentru a-l face să se răspândească în orice peisaj
al lumii ca o proaspătă şi limpede apă, în râuri strălucitoare de reverberații
de lumină, pentru a stinge setea oricărui fir de iarbă, pentru a duce viaţă
oricărei vieţi care se stinge. Mergeți, cufundaţi-vă în acest fluviu, ajungeți
la toţi şi bucurați-vă de diversitatea creaturilor lui Dumnezeu „botezând”, cufundând
fiecare viaţă în oceanul lui Dumnezeu, să fie scufundată, să fie îmbibată, și
să fie înălțată de valul său blând și puternic! Însoțiți orice viaţă spre
întâlnirea cu viaţa lui Dumnezeu. Frate „în numele Tatălui”: inimă care bate în
inima lumii; „în numele Fiului”: în fragilitatea Fiului Mariei mort în trup;
„în numele Duhului”: al suflării de vânt sfânt care aduce polen de primăvară şi
care „nu lasă ca praful să doarmă” (D.M Turoldo).
Şi
iată că vieţii lui Dumnezeu nu îi mai este deloc străină fragilitatea
trupului, nici puterea sa; nu îi este străină nici durerea şi nici fericirea
omului, dar devine istoria noastră, relatare de fragilitate şi de putere încredințată
nu celor mai bune inteligențe ale timpului însă unor pescari, unsprezece, inculţi
care se îndoiesc încă, însă care se simt „mici dar invadați şi îmbrățișați de
mister” (A. Casati). Mici dar îmbrățișați ca nişte copii, îmbrăţişaţi într-o
respiraţie, o suflare, un vânt în care navighează întreaga creaţie.
„Şi
iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!”. Voi fi cu voi,
fără condiții, atât în zilele în care sunteţi puternici în credinţă, dar şi în
zilele încercate de îndoială; voi fi cu voi până la sfârşitul timpurilor, fără
constrângeri sau clauze, ca o sămânță care crește, ca început al vindecării.
după Ermes Ronchi, "Un Dio che si fa vicino per non allontanarsi mai più"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu