Chemarea la sfințenie - chemare la a fi FERICIȚI

Sfinţii sunt oamenii Fericirilor. Fericirile sunt inima Evangheliei, relatarea modului în care omul-Isus trecea prin lume, şi din acest motiv ele sunt chipul cel mai înalt şi pur al oricărui om, noile posibilități ale umanității noastre. Sunt dorinţa copleșitoare a unui cu totul alt mod de a fi oameni, visul unei lumi construite din pace, sinceritate, dreptate, o lume construită din inimi curate, limpezi.

În inima Evangheliei se găseşte de nouă ori cuvântul FERICIŢI, pentru că există un Dumnezeu care se îngrijeşte de bucuria omului, trasându-i drumul. Şi ca de obicei, acest drum este neașteptat, împotriva curentului, iar noi rămânem fără suflare în faţa gingășiei şi a splendorii acestor cuvinte.

Fericirile rezumă vestea cea bună, anunțul minunat care ne spune că Dumnezeu dăruieşte viaţă celui care produce iubire, iar dacă cineva se îngrijeşte de fericirea altuia Tatăl se va îngriji de fericirea lui.

Când sunt proclamate, fericirile sunt şi mai fascinante, dar când ieșim din biserică ne dăm seama că pentru a locui pământul, această lume agresivă şi dură, ne-am ales manifestul cel mai dificil, incredibil, copleșitor şi contradictoriu pe care omul poate să îl gândească.

Prima spune: fericiţi cei săraci. Şi ne-am fi așteptat: pentru că va fi o răsturnare de situație, pentru că vor deveni bogați. Nu!, proiectul lui Dumnezeu este mult mai profund. Fericiţi sunteţi voi, cei săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră, încă de pe acum, nu doar în viaţa viitoare! Fericiți sunteţi pentru că în voi există mai mult Dumnezeu, mai multă libertate, mai mult rod.

Fericiți sunteți pentru că apărați speranța tuturor. În această lume în care risipa şi mizeria se confruntă, o armată tăcută de bărbaţi şi femei pregătesc un viitor mai bun: construiesc pacea în familii, la locul de muncă, în instituțiile statului; se încăpăținează să trăiască dreptatea, onestitatea chiar şi în cele mai mici lucruri, nu cunosc dependența. Oamenii Fericirilor, necunoscuți de lume, acei oameni care nu vor apărea pe prima pagină a ziarelor, dar în secret sunt legislatorii istoriei.

A doua este Fericirea cea mai paradoxală: fericiţi cei care plâng. În picioare voi care plângeţi, la drum voi care mâncați pâinea lacrimilor, spune psalmul! Dumnezeu este de partea voastră şi călătorește cu voi, el este puterea puterii voastre! Dumnezeu este de partea celui care plânge, nu de partea durerii! Un înger misterios vestește fiecărei persoane care plânge: Domnul este cu tine. Dumnezeu nu iubeşte durerea, este cu tine în reflecția cea mai profundă a lacrimilor tale, pentru a înmulți curajul, pentru a bandaja inima rănită; în orice furtună el este alături de tine, puterea puterii tale.

Cuvântul cheie al Fericirilor este fericirea. Sfântul Augustin, care ne dăruieşte o operă întreagă despre viaţa fericită, scrie: „am vorbit despre fericire, şi nu ştiu care dar de la Dumnezeu valorează cel mai mult. Dumnezeu nu este doar iubire; El nu este doar milostivire, Dumnezeu este şi fericire. Fericire este unul dintre numele lui Dumnezeu.”

Pr. Ermes Ronchi

III. Dumnezeu dorește altceva de la tine

În această cateheză ne vom concentra asupra conștientizării din partea adolescenților şi tinerilor că fiecare persoană umană face parte din planul lui Dumnezeu, o dorinţă a lui Dumnezeu chemată să devină realitate.  
Dumnezeu doreşte implicarea personală a omului în descoperirea proiectului pe care El îl are cu fiecare persoană în parte.

Obiectiv: Copiii şi tinerii vor enumera propriile lor dorințe și vor căuta în propria inimă dorinţa lui Dumnezeu.

Orice vocație își are izvorul în inima lui Dumnezeu, de acolo se revarsă peste omul concret care muncește, iubește și visează. În demersul indicării faptului că dorința lui Dumnezeu poate deveni dorința omului, vom urmări următoarele puncte:
1. Sfânta Scriptură
2. Un exemplu din zilele noastre
3. Dumnezeu vrea să îţi orietezi viaţa după dorinţa sa

1. Sfânta Scriptură

Cartea Sfântă conține istorii de viață concretă care scot în evidență dorința lui Dumnezeu de a alege oameni concreți care să fie colaboratorii săi pe pământ. Fiecare om are planul său de viitor, un vis care așteaptă să devină realitate. De mic copilul proiectează în viitor dorințele sale, pe care încearcă să le împlinească la joacă, la școală și în timpul liber. Uneori Dumnezeu lipsește din dorința înțeleasă ca proiect de viață; El nu are un loc al său. Se petrece câteodată că omul, cu bună știință, refuză categoric misiunea pe care Domnul i-o încredințează voind să se împlinească doar voința proprie, doar dorințele personale. Așa este cazul profetului Iona.

Domnul îi cere lui Iona să meargă în Ninive, cetatea cea mare, pentru a-i întoarce pe oameni de la calea lor cea rea spre Dumnezeu. Iona vrea să scape de această responsabilitate și se îmbarcă pe o corabie ce mergea la Tarsis, fugind de gândul lui Dumnezeu. Urcat pe corabie își alege un loc comod pentru a dormi. La un moment dat marea a început să se agite și valurile erau din ce în ce mai mari. Marinarii, aflați în pericol, au tras la sorți pentru a identifica vinovatul din cauza căruia corabia stătea să se scufunde; iar sorții au căzut pe Iona, de aceea a fost aruncat în apă și înghițit de un pește uriaș în burta căruia a stat trei zile și trei nopți, după care a fost aruncat pe uscat. Domnul i s-a adresat a doua oară lui Iona trimițându-l în Ninive pentru convertirea locuitorilor cetății. Profetul, de această dată, acceptă planul lui Dumnezeu și anunță poporului necesitatea întoarcerii la Cel Sfânt. Începând cu regele, oamenii și animalele, cu toții au postit, nu mâncau și nu beau nimic, s-au îmbrăcat în sac și și-au pus cenușă pe cap în semn de convertire și implorau pe Dumnezeu pentru a dobândi iertarea. Datorită vestirii și misiunii lui Iona poporul a fost salvat.

Domnul este cel care își îndreaptă privirea spre omul aflat în simplitatea lui, la locul său cotidian unde își desfășoară activitatea, își cheamă creatura la o misiune deosebită; este și cazul lui Elizeu, un simplu agricultor. El avea propriul său plan, propria sa muncă: lucra pământul când profetul Ilie, aruncându-și mantia peste el, îi destăinuie planul Domnului: de  a fi ucenicul său care să-i continue activitatea. Elizeu răspunde fără şovăire. În semn de bucurie, taie doi boi, pe care îi pregăteşte la focul făcut cu lemnul plugului şi oferă o masă de despărţire tuturor slujitorilor şi prietenilor, apoi îl urmează pe profet. Elizeu a înțeles că dorința lui Dumnezeu cu el depășește dorința sa limitată.

2. Un exemplu din zilele noastre: Tom Colucci, un pompier care devine preot

Timp de 29 de ani Tom Colucci a muncit la Departamentul pompierilor din New York, salvând multe vieți onorând profesia dificilă de pompier. După ce a trăit pe propria piele oroarea atacurilor de la World Trade Center, ceva s-a petrecut în inima sa și a înțeles categoric că a primit în dar chemarea de a deveni preot.

Colucci a spus că Dumnezeu a fost mereu lângă el, în toată viața sa. A fost lângă el când a lăsat universitatea și a devenit pompier, în 1985. A fost aproape de el când a primit gradul de căpitan. Tom, care nu s-a căsătorit niciodată, simțea de mai mult timp dorința de a deveni preot. Dar scenele văzute în timpul evenimentelor din 11 septembrie 2001 au fost cele care i-au confirmat chemarea sa.

În clipul, produs de TeleMater, televiziunea catolică italiană din USA, sub direcțiunea artistică a Anei Raisa Favale, Colucci a amintit: ,,În acea zi am văzut cea mai mare răutate a omenirii, dar și cea mai bună. Toți întreabau unde era Cristos în acea zi? Da, eu sunt sigur că i-am văzut fața printre cei care au sărit în ajutor, printre persoanele care au venit imediat ca să dea o mână de ajutor”.

A avut un accident neașteptat în timpul serviciului care l-a lăsat o rană la cap pentru care a avut două intervenții chirurgicale la creier, dar planurile sale erau doar amânate. A lăsat activitatea sa de pompier în 2005 și a intrat în seminar.

,,Are o mare empatie pentru oameni” a declarat despre el Jack Ginty, locotenentul aceluiași departament de pompieri, aflat acum la pensie. Și câteva luni în urmă și-a văzut visul cu ochii, la vârsta de 60 de ani, a fost hirotonit preot în cadrul unei celebrări oficiate de cardinalul Timothy Dolan.

,,Domnul mi-a dat harul de a fi un pompier, și eu am l-am dezvoltat în cel mai bun grad posibil. Acum îmi dăruiește harul de a fi preot, și o voi face cât mai bine cu putință”, a declarat părintele Colucci.

O mărturie contracurentului, o mărturie puternică și limpede a modului în care Dumnezeu se face prezent în momentele cele mai tragice ale omenirii. 
AICI puteţi viziona mărturia lui Tom Colucci.

3. Dumnezeu vrea să-ți orientezi dorințele după dorința sa

Evangheliile ne prezintă caracteristica dorinței celor doi frați, Iacob și Ioan, supranumiți fiii tunetului: să coboare fulgere și tunete peste samaritenii care refuzau primirea lui Isus. Fiii lui Zebedeu doreau mărirea, să șadă la dreapta și la stânga Mântuitorului; era umanitatea lor aceea care cerea slava și mărirea. Era dorința lor de a fi domni! Mântuitorul le cere schimbarea dorinței lor cu dorința inimii sale; această dorință implică o transformare radicală a dorinței omului prin începerea modelării propriei dorințe după etalonul divin. Acesta este procesul concret de formare vocațională care produce o creștere în inima tânărului care începe să dorească ceea ce dorește Dumnezeu.

În orice dorință se ascunde un pic din adevărul persoanei. Orice dorință dezvăluie poate istoria omului și manifestă, câteodată, ceva nesiguranță, dar ne indică și aspirația ideală, aceea pe care tânărul este chemat să fie ceea ce în mod probabil el nu cunoaște încă.

În acest sens vom putea să spunem că orice dorință este un pic și dorință vocațională, chiar și aceea care pare cea mai îndepărtată de rădăcină, care se ascunde în anumite trepidații, lupte, întrebări, tensiuni, temeri, dubii, conflicte, sau în instincte și pulsiuni naturale. Nu există întrebare prea mică, anxietate neglijabilă sau luptă irelevantă de la care nu se poate sau nu ar trebui să se plece spre acest drum către fântâna dorinței umane unde tânărul se umple în mod inevitabil cu proiectul lui Dumnezeu asupra lui. În acest sens s-ar putea înțelege strigătul psalmistului: ,,Doamne, înaintea ta este toată dorință mea” (Ps. 39,10).

Se tratează despre a săpa dorința. Săpatul este mișcarea în profunzime, în adânc, este un fel de drum spre sine însuși către originea dorinței, a luptei, a întrebării, a tensiunii, a tentației adolescentului și tânărului, ca un drum spre sine, către recuperarea propriilor rădăcini (un fel de întoarcere acasă), fără a avea pretenția ca obiectivul dorinței, motivul tensiunii, atracția tentației sau obiectul dorinței să se identifice cu cât e declarat de subiect.

Orice dorință, chiar și cea mai pământească sau aceea care poate să urmeze o altă direcție, poate deveni strada care duce la Dumnezeu, chiar și atunci când tânărul însuși este departe de a o conștientiza sau nega în mod explicit. Nu există dorinți prea mici sau mai puțin nobile, doar pământești sau prea materiale. Dacă orice dorință este imediat semnată de amprenta dezideratului divin, astfel este adevărat că orice dorință este orientată către Dumnezeu, unicul care poate să potolească și împlinească dorința umană.

Poți enumera dorința/dorințele tale cele mai profunde? Mai ales pe acelea pe care nu le-ai spus nimănui până acum! 
De unde poate să vină asemenea dorință/e, și unde ar putea duce? Cum o poți împlini? 
Care este adevăratul său punct de sosire?

Te poți identifica cu profetul Iona? Până la ce punct?

Vrei să accepți mantia aruncată de Altul pentru a fi ucenicul Său?

Ce poți spune despre dorința pompierului Colucci?

pr. Ioan Balan

Cine te cheamă?

„Domnul nu doreşte nimic de la tine, dar vrea ceea ce este mai bun pentru tine”

Cine este cel care îşi iese înainte şi îţi trasează căi spre fericire? Cine este cel care doreşte pentru tine ceva mai bun şi mai măreţ? Cine este ce care te cheamă să faci parte din proiecte măreţe şi veşnice? Este Isus Cristos, o persoană pe care să o cunoşti, un prieten pe care să îl iubeşti, Domnul pe care să îl urmezi!

O persoană

Dumnezeu nu ne cheamă să facem lucruri, dar ne cheamă să stăm cu el, să „fim” asemenea lui. Din acest motiv o datorie importantă în drumul vocaţional, în procesul de discernământ, este să îl cunoaştem pe Isus Cristos.

Pentru unii este scopul vieţii, după ce de multe ori au parcurs drumuri istovitoare şi au urcat pe poteci strâmte. Pentru alţii este un dar primit de la început, şi îl cunosc fără dificultăţi şi complicaţii. Pentru toţi ar trebui să fie misiunea cea mai importantă a vieţii.

În inima ta, ca şi în aceea a oricărui om, se găsesc două întrebări fundamentale. Prima se referă la adevăr, a doua atinge corzile fericirii. Două întrebări deschise care, dacă nu găsesc un răspuns, pot cauza diferite răni. O inimă falsă şi nefericită este mereu în derivă.

Aceste întrebări găsesc răspunsul într-o persoană. Isus nu este „o idee”; discernământul vocaţional nu înseamnă să urmezi o „idee”. Isus este o persoană, o persoană care şi astăzi, la fel ca acum două mii de ani, străbate străzile cetăților noastre chemând pe mulţi la urmarea sa.

În Evanghelia după sfântul Ioan, Isus, adresându-se celor doi tineri care îl urmau îi întreabă: „Ce căutaţi?” (In 1,38). La sfârșitul acestei întâlniri, cei doi discipoli vor mărturisi: „L-am găsit pe Mesia” (In 1,41).

Un prieten

Pentru fiecare dintre noi Isus trebuie să fie o persoana vie. Şi nu doar atât, dacă îl cunoşti cu adevărat, dacă îl recunoşti în viaţa ta, el devine un prieten real şi apropiat, însoţitor de călătorie pentru a ne ajuta să ajungem la fericire şi la adevăr.

Tu, cel care cauţi voinţa sa, tu, care cauţi vocaţia ta, tu, cel care te întrebi ce doreşte Domnul pentru tine, ai nevoie să îl cunoşti îndeaproape pe Isus, să îl cunoşti în mod personal.

Îmi vine în minte un principiu filosofic care sună mai mult sau mai puţin astfel: a cunoaște, a iubi, a urma. Nimeni nu iubeşte pe cineva care nu-l cunoaşte şi nimeni nu urmează pe cineva care nu iubeşte.

Atunci, primul impuls al inimii este aceasta: să îl cunoască pe Isus.

„E Domnul”

Referindu-ne încă o dată la textul din Evanghelia după sf. Ioan (1,38), la începutul acestei întâlniri Domnul era un învățător, la sfârșitul acelei zile, în inima celor doi discipoli era Mesia.

Nu este vorba de o persoană obişnuită, de un prieten oarecare. Întâlnirea profundă pe care fiecare dintre noi trebuie să o trăiască este cu Domnul istoriei, un om-Dumnezeu care a venit în această lume pentru mine, care a suferit pentru mine, care a murit pentru mine. El mă însoţeşte, pas cu pas pe drumul vieţii. A realizat minuni, vindecări, convertiri. A dorit să fie prezent în fiecare persoană fără nicio deosebire, fără prejudecăți. La sfârșitul vieţii sale a îmbrățișat crucea. A murit şi a înviat, s-a înalţat la cer şi acum este prezent „pentru totdeauna” în fiecare tabernacol din lume.

 

Într-o scenă foarte grăitoare, pe malul lacului Tiberiadei, în finalul Evangheliei după sfântul Ioan, ucenicii sau reîntorc la pescuit, iar cu această ocazie nu prind nimic. Spre dimineață, sunt interpelați de un bărbat de pe mal, care îi întreabă dacă au prins ceva pește, şi îi invită să arunce din nou mreaja. Iar imposibilul s-a produs: un năvod plin de pești. La aceste cuvinte discipolul „iubit” va răspunde în mod definitiv pentru întreaga viaţă: „E Domnul!” (21,1-8).

Dacă ucenicilor le-a dăruit toate aceste, oare nu îmi va da şi mie harurile necesare să îl urmez? Nu mă va însoţii în zilele frumoase sau dificile ale vieţii mele? Nu mă va ajuta să îi dau răspunsul meu?

Cine te cheamă? Te cheamă, o persoană pe care să o cunoşti; te cheamă un prieten pe care să-l iubeşti; te cheamă Domnul Isus Cristos cu care să te asemeni cât mai mult, şi pe care să îl slujeşti în fraţii săi.

Curaj, te cheamă!

pr. Pius Petru Iancu

II. Dorinţă şi vocaţie

Viaţa umană este un dar, un miracol, talantul preţios pe care Dumnezeu îl încredinţează fiecărui om când se naşte. Ca să dăm sens şi demnitate vieţii, trebuie, înainte de toate, să devenim conştienţi de dorinţele şi aspiraţiile noastre şi de planul pe care Dumnezeu îl are cu unul fiecare dintre noi. 

De mici copii am fost întrebaţi ce doreşti să devi când vei ajunge mare? Şi am răspuns: medic, profesor, inginer, preot, etc. Erau dorinţele noastre de atunci. Crescând, am început să ne întrebăm serios: Ce cere Dumnezeu de la mine? Ce vreau să fac cu viaţa mea? Care este voia lui Dumnezeu pentru viaţa mea? Când îţi adresezi astfel de întrebări înseamnă că încerci să-ţi descoperi chemare în viaţă, vocaţia ta şi s-o urmezi.

Obiectiv: în această cateheză dorim ca adolescenţii şi tinerii să înţeleagă ce înseamnă vocaţia creştină, ce legătură există între dorinţa umană şi cea divină şi cât de important este ca dorinţa umană să coincidă cu cea divină.

1.  Vocaţia creştină

Vocația este în mod esențial o chemare care vine din partea lui Dumnezeu. Aceasta suscită în cel chemat o dorință care corespunde dorinței lui Dumnezeu. Deci vocația este o dorință divină, căreia îi corespunde o dorință umană. Vocația este o dorință care devine apoi decizie.

Vocația se naște atunci când acceptăm că Dumnezeu are dorința de a chema și de a păstra o anumită persoană pentru o slujire anume. Pastorația ar trebui să se orienteze în acest sens: să descopere din ce în ce mai mult dorința divină, acea dorință al cărei subiect este Dumnezeu, iar obiect este ființa umană, ființa dorită din iubirea celui Veșnic, iubit cu iubire veșnică.

Există multe feluri de a-l sluji pe Dumnezeu. Sfântul Paul spunea: „ Există diferite daruri, dar acelaşi Duh. Sunt diferite slujiri, dar acelaşi Domn. Sunt diferite lucrări, dar acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele comun(1 Cor12,4-7)”. În această varietate de daruri, există două vocaţii creştine de bază: să fii căsătorit întru Domnul sau să rămâi singur pentru Domnul. Fiecare dintre aceste două vocaţii pretinde o implicare totală. Indiferent de chemare, se pretinde o alegere fundamentală în viaţa fiecărui adolescent sau tânăr: alegerea de a găsi şi a face voinţa lui Dumnezeu. Pentru a-şi da seama de vocaţia sa, fiecare adolescent sau tânăr trebuie să-l pună mai întâi pe Dumnezeu în centrul vieţii sale şi să i se dedice.

Este normal, apoi, ca un adolescent, un tânăr care se deschide la planului lui Dumnezeu față de propria viață să simtă și anumite dificultăţi, frici, incertitudini, dificultăți, care provin din personalitatea, caracterul, cultura ce-l înconjoară sau istoria lui.

Este important așadar ca adolescentul sau tânărul să identifice aceste dificultăţi fără pretenția de a le ignorare sau șterge. Este important să le dea un nume și să lucreze în această privință, căci acestea vor crea obstacole în luarea deciziei proprii și vocaționale.

Dorința devine decizie în momentul în care adolescentul sau tânărul pune împreună cele două elemente esențiale ce țin de alegere: elementul negativ și cel pozitiv, renunțarea și preferințele, să le cântărească, apoi să se decidă. Decizia este făcută din aceste două componente: trebuie să știm să spunem „nu” la ceva, pentru a ști să spunem „da” la altceva.

2. Sfânta Scriptură

Dacă răsfoim puţin Biblia, cu siguranţă, vom găsi repede câteva exemple ale chemării din partea lui Dumnezeu. De exemplu, în Vechiul Testament, Dumnezeu i-a chemat pe Abraham (Gen 12,1-9), pe Ghedeon (Jud 6,11-24), pe Samuel (1 Sam 3,1-21), pe Isaia (Is 6,1-13), etc.. În Noul Tesament, Dumnezeu a chemat-o pe sfânta fecioară Maria, iar Isus i-a chemat pe apostoli.

În continuare ne vom opri asupra chemării lui Samuel.

Chemarea lui Samuel

Samuel este cel mai de seamă dintre judecători, este primul dintre profeţi şi totodată cel care a început şirul regilor, prin consacrarea lui Saul ca rege, apoi a lui David.

Momentul de vârf al chemării lui Samuel este într-o noapte. Pe când dormea, aude un glas care îl strigă. Crezând că este preotul Eli, se ridică, merge la el, dar acesta nu-l chemase. Îl trimite să se culce din nou. Scena se repetă de trei ori. Ultima dată, preotul Eli îşi dă seama că glasul celui care strigă este al lui Dumnezeu şi-l atenţionează pe Samuel ca atunci când se va mai auzi strigat, să răspundă, spunând: "Vorbeşte, Doamne, căci sluga ta ascultă!" (1Sam 3,9).

Samuel este modelul de chemare directă din partea lui Dumnezeu. Scena chemării sale a inspirat pe mulţi artişti, poeţi şi scriitori de spiritualitate. Nu poţi citi fragmentul despre chemarea sa şi să nu rămâi impresionat.

Ceea ce uimeşte la Samuel, la prima vedere, este aparenta naivitate în momentul în care este strigat de Dumnezeu. Era prea mic să ştie că este glasul lui Dumnezeu, dar nu prea mic să transmită lui Eli nenorocirea care avea să vină din partea lui Dumnezeu.

Rolul lui Samuel a fost acela de a-i conştientiza încă o dată asupra răului făcut, prin îndepărtarea de legea lui Dumnezeu, iar poporul ascultă, renunţă la idolii străini şi se converteşte. Intervine însă dorinţa lui după ceva nou. Vor un rege, aşa cum au văzut la alte popoare, aceasta indiferent de urmări, iar Dumnezeu le ascultă dorinţa şi-l pune pe Samuel să-l ungă ca rege pe Saul, după care va urma David.

3. Vocaţia sfântului Ignaţiu de Loyola

Ignaţiu era un tânăr nobil spaniol căruia îi plăcea să se lupte. El a intrat în armată la 17 ani şi a luptat în multe campanii, fără să fie rănit. Însă, într-o zi, a avut un ghinion: imediat după începerea luptei, o ghiulea i-a sfărâmat un picior şi l-a rănit pe celălalt. Timp de câteva luni, a fost nevoit să stea la pat. Din plictiseală, a citit şi recitit cărţi despre Isus şi sfinţi şi a început să se gândească la scopul vieţii sale. Uneori se gândea cât de frumos ar fi să devină „cavaler al credinţei”, ca sfinţii, şi să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu. Alteori, el visa să curteze doamne frumoase, să câştige onoare şi să revină pe câmpul de luptă.

Spre surprinderea lui, a descoperit că atunci când se gândea la femeile atractive sau la lupte era fericit doar pentru puţin timp, apoi acel sentiment dispărea atunci când nu se mai gândea la acestea. Parcă acel vis nu era cu adevărat al său. Pe de altă parte, când se gândea la faptele extraordinare pe care le-ar putea îndeplini pentru Dumnezeu, sentimentul de fericire şi de pace interioară rămânea cu el. Astfel, el a înţeles că era chemat să-l slujească pe Dumnezeu ca preot. A-l urma pe Isus era mai important decât viaţa sa anterioară plină de curtări, lupte şi lux.

I-a promis lui Dumnezeu că-l va pune mereu pe el pe primul loc şi că va face voinţa sa. Imediat ce i s-au vindecat rănile, Ignaţiu a început să se pregătească să devină preot. Acest lucru i-a oferit o pace interioară profundă şi de durată. În cele din urmă, Ignaţiu a întemeiat un ordin important al Bisericii: Societatea lui Isus cunoscută drept Ordinul Iezuit. El a scris o carte de exerciţii spirituale, care este încă folosită de persoane ce caută în vieţile lor voinţa lui Dumnezeu.

- Dorinţa voastră concide cu dorinţa lui Dumnezeu?

- Ce v-a impresionat mai mult la copilul Samuel?

- Ascultând sfântului Ignaţiu ce promisiuni îi faceţi lui Dumnezeu?

4. Concluzie

Dragi adolescenţi şi tineri Isus vă cheamă pe fiecare dintre voi. Cuvintele sale sunt aceleaşi: „urmează-mă”(Lc 9,59). Şi vă spune, precum i-a spus celui care a vrut să meargă mai întâi acasă ca să-şi ia „la revedere”: „nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 9,62). A-ţi urma vocaţia înseamnă să te decizi în mod hotărât să-l aşezi pe Isus pe primul loc în fiecare clipă a vieţii tale. 

Pr. Dominic-Sorin Ciobanu

ADN-ul vocaţiei

„Viaţa nu este o alegere, este un răspuns”

Vocaţia nu este ceva abstract; ea este personală. Fiecare este chemat de Dumnezeu într-un mod unic. Însă, în fiecare vocaţie, găsim elemente comune. Care sunt elementele constitutive ale unei vocaţii? Care este ADN-ul care formează o vocaţie? Trei cuvinte definesc o vocaţie: chemare, calități (capacitați personale), răspuns.

CHEMAREA

Citind anumite pagini semnificative ale Noului Testament, aşa cum se întâmplă de fapt şi în Vechiul Testament, găsim că la originea oricărei chemări autentice se află Dumnezeu şi iubirea sa. El alege şi-i invită pe oameni să îl urmeze. Dumnezeu este cel care cheamă, iar acesta este sensul cel mai profund al cuvântului vocaţie, care înseamnă chemare. În evanghelie vedem deseori cum Isus îi cheamă la sine pe cei care mai apoi vor constitui grupul său de ucenici. Inițiativa pornește mereu de la Învățător, iar chemarea este darul său predilect.

Acest dar al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi nu comportă merite deosebite, dar face parte dintr-un plan de iubire pe care Dumnezeu îl are la inimă.

Chemarea o primim pentru a realiza ceva special pentru El şi pentru Împărăţia sa, pentru a împlini o misiune. Pentru a construi planul său de mântuire, Dumnezeu are nevoie însă de libera noastră colaborare. Este deci o colaborare cu Cristos, în această lume, pentru a aduce Mântuirea sa.

Orice chemare poartă în sine o cheie unică, asemenea unei parole, şi se dezvoltă într-un timp şi într-un context specific, trasând o istorie personală, constituită din momente determinate şi semnificative. 

CALITĂȚILE

„Un om, fiind gata de plecare într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria pricepere. Apoi a plecat.” (Mt 25, 14-30).

Cel chemat trebuie să aibă calităţile necesare pentru a putea răspunde Domnului, iar în discernământul vocaţional acesta este un punct important pentru a verifica autenticitatea vocaţiei. Dumnezeu nu cheamă o persoană fără a-i dărui calităţile necesare care să o ajute să fie capabilă să îl urmeze pentru a fi asemenea Lui.

Talente, capacități personale, potențialități, toate reprezintă un dar pe care Dumnezeu îl oferă unui tânăr pentru ca el să poată răspunde pe deplin chemării primite, cu încrederea necesară de a putea să o facă pe deplin.

Calităţile pot fi fizice, de caracter şi temperamentale, morale şi spirituale. Privesc orice sferă a persoanei, iar cu timpul trebuie să crească şi să se maturizeze.

Călăuzitorul spiritual trebuie să îl ajute pe tânăr să individualizeze aceste calități, să facă lumină în sfera sa personală, pentru ca vocaţia să nu rămână doar în potență.

Din păcate, toate aceste daruri pot fi îngropate sau să rămână sterile. Egoismul şi lenea pot fi acel pământ acid care împiedică sămânţa să aducă rod. Sămânţa cea bună moare iar fructul nu se maturizează şi nu va creşte niciodată.

Formarea propusă în seminarii sau în casele de formare călugăreşti poate, printr-o metodă bună şi de-a lungul unui drum străbătut în timp, să îl ajute pe tânăr să maturizeze calităţile sale, chiar dacă la început păreau șubrede şi lipsite de consistență. Nimeni nu se naște „învățat”, nimeni nu se naște „format”, dar cu toții trebuie să ne suflecăm şi cu bucurie să lucrăm pentru o bună maturizare transformare a vieţii noastre.

RĂSPUNSUL

Al treilea şi ultimul element constitutiv al chemării este răspunsul; acesta reprezintă dăruirea de sine lui Dumnezeu. Orice vocație se încheie cu un răspuns. Acest răspuns se naște din generozitate şi din iubirea adevărată faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, în libertate interioară. În timp ce primul element (chemarea) depinde în mod total de voinţa lui Dumnezeu iar al doilea (calităţile) depinde de darul făcut de Dumnezeu şi de bunăvoința personală pentru a corespunde unui astfel de dar, acest ultim aspect depinde, într-adevăr de harul pe care Dumnezeu ni-l dă, dar mai ales de generozitatea personală. Întâlnire lui Isus cu „tânărul bogat”, spre exemplu, ne confirmă acest fapt.

Uneori, circumstanțele pot să influențeze sau chiar să fie determinante în răspunsul dat, însă să nu uităm niciodată că primul interesat ca viaţa noastră să ajungă la ținta stabilită, primul care doreşte ca sămânța chemării semănată din iubire să încolțească, să crească şi să dea roade este tocmai Dumnezeu. De aici ne vine marea speranță că vom împlini misiunea încredințată doar cu ajutorul lui .

Dumnezeu este mereu de partea noastră, şi este primul care „pariază” pe noi. Din acest motiv ne dăruieşte toate harurile de care avem nevoie pentru a răspunde.

Pr. Pius Petru Iancu

I. Eşti în dorinţa lui Dumnezeu

În această primă cateheză ne oprim asupra conștientizării din partea adolescenților şi tinerilor că fiecare este creat de un Dumnezeu care îl dorește alături de El.

Vocația – o dorinţă divină (=Dumnezeu care dorește să cheme în slujirea sa o persoană) căreia îi corespunde o dorinţă umană, din partea celui care îl alege pe Dumnezeu.

1. Ce ne spune Sfânta Scriptură?

Să plecăm de la Cuvântul Domnului. Deschizând Sfânta Carte descoperim cum Dumnezeu îl creează pe om şi iese zi de zi în întâmpinarea lui. Creaţia este semnul iubirii lui Dumnezeu, iar crearea omului este punctul culminant şi cel mai măreț al creaţiei. De ce l-a creat Dumnezeu pe om? Pentru că dorea să reverse iubirea şi bunătatea sa într-un altul diferit de sine. Omul este creat după imaginea unui Dumnezeu iubire, un Dumnezeu care dorește să comunice omului iubirea şi binefacerile sale. El îl dorește pe om fericit, şi de aceea îi pune la dispoziție toate condiţiile pentru ca omul să îşi împlinească această dorinţă de fericire. Din păcate, răul începe să dea târcoale omului, iar Adam păcătuiește, rupând această legătură de iubire cu Creatorul.

Chiar dacă omul a păcătuit, Dumnezeu nu încetează să îl caute pe om şi să îi redea demnitatea. Imediat după păcatul originar, Dumnezeu promite mântuirea, şi în repetate rânduri doreşte să reînnoiască legătura cu oameni. De aceea El cheamă în mod continuu oameni care să îl facă prezent în contextul istoric. Se folosește de capacitățile lor, le dăruiește daruri deosebite, pentru ca misiunea lor să fie împlinită cât mai bine.

Câteva exemple:

Abraham: în istoria lui Abraham descoperim dorinţa lui Dumnezeu de a-şi forma un popor. Din Abraham, cel care va deveni părintele unui mare număr de popoare, Dumnezeu va ridica o întreagă descendență. Iată ce ne spune Sfânta Scriptură despre el: „Abraham a fost părintele cel mare al unei mulţimi de neamuri şi nu s-a mai aflat vreunul asemenea lui în glorie. El a ţinut legea Celui Preaînalt şi a ajuns în alianţă cu el; în trupul său a pus alianţa şi în încercare a fost aflat credincios. De aceea, [Domnul] a pus în jurământul cu el să fie binecuvântate neamurile prin descendenţa lui; să se înmulțească precum pulberea pământului şi să înalţe descendenţa lui ca stelele, iar ei vor moșteni de la mare la mare şi de la râu până la marginile pământului” (Ben Sirah 44,19-21).

Moise: cu el începe un nou capitol din viaţa poporului lui Dumnezeu. Istoria lui Moise ne arată cum Dumnezeu dorește un popor liber, care să îi aparțină doar Lui. De aceea, Dumnezeu dorește ca Moise să fie cel care să călăuzească poporul prin pustiu, găsind astfel calea spre libertate şi țara promisă.

Dar am dori să ne oprim mai mult asupra unui alt personaj biblic, pe care Dumnezeu îl doreşte pentru sine, ca el să fie reprezentantul său în faţa poporului si să îl conducă spre bine: regele David.

Modalitatea în care Dumnezeu îl alege pe el poate să fie sintetizată de cuvintele: „Omul privește aparența, Domnul priveşte inima”. Deci, Dumnezeu îl doreşte pe David pentru că îi cunoaşte inima şi ştie cel mai bine ce poate realiza prin acest om. Putem spune că în acest fel Dumnezeu se descoperă şi pe sine. Inima omului şi inima lui Dumnezeu: prima văzută de privirea „cordială” a lui Dumnezeu aşa cum este; inima lui Dumnezeu care invită omul să iubească în acelaşi mod, în plinătate, pentru a fi unici şi măreţi, chiar dacă suntem mici.

Dorinţa lui Dumnezeu şi vocaţia noastră sunt revelarea identității noastre, a ceea ce suntem chemaţi să fim, pentru a realiza tot mai mult în noi acea imagine şi asemănare după care suntem creaţi. Vocaţia este identitatea noastră, ceea ce dorește Dumnezeu pentru noi şi de la noi, adică să devenim tot mai mult imagine şi asemănare a sa. Iar dacă vocaţia este o propunere specială de asemănare cu Dumnezeu, rezultă că fiecare este şi descoperire a lui Dumnezeu, a unui particular aspect al identității sale, sau a modului său de a fi şi de a acționa cu omul.

Aşa este şi în cazul lui David. Când Samuel a fost trimis de Dumnezeu să aleagă şi să ungă noul rege dintre fii lui Iese, David nici măcar nu era acolo. Este cel mai mic din familia sa, iar aspectul cel mai interesant este că tatăl său l-a trimis să pască oile, în timp ce pe ceilalți fii mai mari îi prezenta profetului, în speranța că unul dintre ei va fi ales. Dar Dumnezeu nu priveşte la aparențe, cum face omul, ci mai curând la inimă (1Sam 16,7). Iar ultimul devine primul, păstorașul este ales ca uns şi rege al Domnului.

Este curiosul stil de a acționa a lui Dumnezeu, care ne arată, înainte de toate, un mod singular al său de a privi realitatea: omul priveşte exteriorul, se lasă impresionat de ceea ce apare la prima vedere, Dumnezeu se pune în contact cu inima, îi citește dorinţele şi intenţiile, chiar şi temerile şi suferințele. Şi inimii îi adresează propunerea sa, pentru că El a creat-o, El a pus în ea o extraordinară sete de infinit şi de veşnicie. Chemarea sa este răspunsul la această sete. Şi este adresată inimii pentru că acolo omul se decide sau nu pentru Dumnezeu.

Iată de ce este nevoie ca fiecare se întoarcă la inima sa, să înveţe să o privească şi să o cerceteze, pentru a găsi acolo dorinţa lui Dumnezeu după el, pentru a-i auzi suspinul care îl cheamă.

Dar mai este o scenă, pe care sigur toţi o cunosc: David în faţa lui Goliat. Adică gigantul puternic în faţa unui adolescent gingaş, căntăreţ la harpă; războinicul înarmat până în dinți împotriva păstorașului dotat cu o simplă praștie şi cinci pietre, dar cu o certitudine care îi dădea speranţă: „Tu vi la mine cu arme…, eu vin la tine în numele Domnului”. Şi în numele Domnului băiețandrul blond şi frumos ca înfățișare pornește împotriva acelui „dulap” de om cu tot armamentul său.

Ne întâlnim iar cu stilul lui Dumnezeu, sau cu o curioasă şi totuşi învingătoare „teologie a nimicului”, aşa cum o numea cineva. Nimicul din om atrage privirea şi acţiunea lui Dumnezeu, cel care iubeşte să acţioneze în neputința omului, iubeşte mai ales omul care se încrede atât de mult în el încât îl sfidează pe Goliat în orice situație şi se aruncă în lupte care par imposibile.

Şi tu eşti chemat, asemenea lui David, să te încrezi în Dumnezeu, că ai convingerea că El dorește pentru tine lucruri măreţe.

 Istoria este însă lungă şi plină de astfel de exemple, de oameni care au simțit această dorinţă a lui Dumnezeu şi i-au spus DA, dar şi de oameni care nu au fost capabili să renunţe la propriile dorinţe pentru a alege dorinţa lui Dumnezeu pentru ei

2. Un exemplu din zilele noastre

Iar Dumnezeu nu a încetat să dorească oameni care să îi fie mai aproape. Dorim să prezentăm un caz mai curios, un tânăr care a simţit că Dumnezeu îl doreşte alături de El, după ce a trăit multe dificultăți în viaţă.

Este vorba de părintele Joshua Johnson, care acum are aproape 30 de ani. Este preot al diecezei de Baton Rouge, în Statele Unite ale Americii. Înainte de a se hotărî să-l urmeze pe Dumnezeu pe calea spre preoţie, a fost un cântăreţ de rap (un rapper), şi spune el, continuă să fie.

Tânărul preot catolic, căruia îi place muzica rap, are ceva ce mărturisește tuturor despre credinţa sa şi muzica rap: când era tânăr nu îi plăcea să meargă la Biserică. Faima lui derivă din abilitatea sa în acest stil de muzică, iar la radio promovează o emisiune care se numește „Spune-o lumii”.

Johnson, care este preot la biserica Cristos Rege din campusul Universității de Stat din Louisiana, a fost sfințit în 2014, după ani de zile în care el a evitat vocaţia sa. De mai multe ori a participat la Congrese ale Tineretului Afroamerican, şi a relatat istoria sa înaintea a mii de persoane.

„Am fost educat în credinţa Catolică, dar, atunci când eram mic, nu îmi plăcea tare mult să merg la Biserică. Mi se părea că era multă plictiseală şi nici nu înțelegeam prea multe” a explicat el. Dificultatea sa principală era legată de Euharistie: „Nu reușeam să înţeleg cum acolo era Trupul şi Sângele lui Cristos, aşa cum ne învaţă Biserica”.

În mod paradoxal, convertirea sa a început tocmai de la ceea ce nu înțelegea: Isus din Preasfântul Sacrament. Era ultima vară de liceu, la vârsta de 17 ani când, în timpul unui campus, a fost propusă o oră de adoraţie.

„Acea noapte în adoraţie, când preotul l-a expus pe Isus Cristos în Euharistie, tot ceea ce pot să spun este că harul lui Dumnezeu m-a învins”, aminteşte părintele Joshua. „Priveam ostia consacrată, am conștientizat că era Dumnezeu, că era Isus Cristos. A fost ca o îndrăgostire neașteptată. Am început să plâng. Eram în genunchi pentru a-l adora pe Dumnezeu, iar primul lucru pe care l-am simțit că mi-l spune a fost „Te iubesc”, iar aceasta a străbătut inima mea aşa cum continuă să o facă şi astăzi, pentru că mi-a spus că mă iubea chiar dacă trăiam în păcat.”

În acea zi a primit o altă chemare, aceea de a deveni preot, dar nu se simțea pregătit, motiv pentru care a ales să meargă la o altă facultate. „Nu doream să devin preot, căutam să scap de această dorinţă”.

Însă fuga nu a durat prea mult: „Nu reușeam să mă încetez să nu mă gândesc la preoţie. Pentru tot timpul în care am rămas la Southern University am ştiut că locul unde trebuia să fie era seminarul”.

Din acel moment Joshua nu s-a mai despărțit de capela de adorație, iar în 2006 a început primul său curs la Seminarul sf. Iosif din Covington, dincolo de faptul că studiază Teologia la Seminarul Notre Dame din New Orleans. „Au fost printre cei mai buni ani din viaţa mea”, a explicat pentru ziarul The Avocate. „a fost o perioadă de profundă intimitate cu Isus pentru că aveam mult timp pentru studiu dar şi mai mult pentru rugăciune”.

Singurul lucru pe care nu l-a abandonat din viaţa sa precedentă este muzica rap: „Am crescut cântând-o pentru divertisment şi am continuat să o cânt şi în seminar ca divertisment” pentru el şi pentru colegi. Repede a descoperit potențialul evanghelizator al hip-hopului pentru a se apropia de cei mai tineri.

„Când tinerii mă aud cântând rap, capturez atenția lor. Cânt întotdeauna rap despre Isus, şi despre ceea ce el a adus în viaţa mea. Unele persoane intră în contact cu muzica mea prin Facebook şi Youtube, şi îmi spun: „te caut pentru că am văzut acest video şi vreau să îmi dăruiesc viaţa lui Cristos”.

Pentru cât timp va mai cânta muzică rap? „Ştiu că trebuie să îmi ţin privirea fixă asupra lui Cristos şi asupra a ceea ce el doreşte ca eu să fac. Voi face tot ceea ce el îmi va spune să fac pentru sfinţirea poporului căruia el m-a trimis să îi slujesc”.

Preotul a explicat că nu cântă pentru a fi plăcut oamenilor, dar pentru ai fi plăcut lui Dumnezeu. „Dacă muzica rap nu este negativă nu este păcat. Face parte dintr-o cultură. Putem să o folosim. Nu trebuie să refuzăm cultura, trebuie să fim atenţi la ea şi să promovăm ceea ce este bun. Iar din acest tip de muzică pot să iasă mari beneficii”.

Actualmente părintele Joshua desfășoară ministerul său pastoral în campusul Universității statale din Louisiana, unde studiază 14.000 de catolici. Să îi ascultăm sfatul „trebuie să trăim Cuvântul lui Dumnezeu pentru ca el să vorbească prin noi”. Chiar şi în ritmuri de rap.

3. Dorinţa lui Dumnezeu pentru noi: o viaţă plină de binecuvântări

Mulți copii şi tineri trăiesc gândind că Dumnezeu nu se interesează de viaţa lor, de ceea ce li se întâmplă; că Dumnezeu are un fel de conflict personal cu ei, şi mai ales că nu îi iubeşte. Nu reușesc să conștientizeze că harul lui Dumnezeu îi însoțește datorită iubirii şi a milostivirii sale, şi nu pentru că vreunul dintre noi o merită. Dumnezeu nu are fii preferați. Trebuie să ajungem să vedem că El doreşte ca toți fiii săi să se bucure de harurile sale în orice dimensiune a vieții.

Apostolul Ioan ne descoperă atitudinea inimii lui Dumnezeu cu privire la dorinţa lui de bine pentru toți oamenii, atunci când spune „Preaiubitule, mă rog ca toate să-ţi meargă bine şi să fii sănătos, aşa cum stai bine cu sufletul” (3In 2).

Dumnezeu doreşte ca fiecare aspect al vieţii tale să abunde de victorii, aşa cum victoriile au abundat în viaţa regelui David; vrea ca viaţa ta să fie plină de haruri, asemenea vieţii oricărui om care îl urmează pe Cristos. Vrea ca să te bucuri de o sănătate bună şi să reușești în treburile tale. Vrea ca să găsești pacea şi fericirea sufletească, aşa cum a făcut părintele Joshua.

Cum îl priveşti pe Dumnezeu?

Crezi că te iubeşte cum l-a iubit pe David?

Simți că doreşte şi pentru tine ceva măreț, cu a dorit pentru Joshua?

pr. Pius Petru Iancu

Calitățile celui chemat de Dumnezeu

„Un om, fiind gata de plecare într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredințat bunurile sale. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria pricepere. Apoi a plecat.” (Mt 25, 14-30).

Cel chemat trebuie să aibă calităţile necesare pentru a putea răspunde Domnului, iar în discernământul vocaţional acesta este un punct important pentru a verifica autenticitatea vocaţiei. Dumnezeu nu cheamă o persoană fără a-i dărui calităţile necesare care să o ajute să fie capabilă să îl urmeze pentru a fi asemenea Lui.

Talente, capacități personale, potențialități, toate reprezintă un dar pe care Dumnezeu îl oferă unui tânăr pentru ca el să poată răspunde pe deplin chemării primite, cu încrederea necesară de a putea să o facă pe deplin.

Calităţile pot fi fizice, de caracter şi temperamentale, morale şi spirituale. Privesc orice sferă a persoanei, iar cu timpul trebuie să crească şi să se maturizeze.

Călăuzitorul spiritual trebuie să îl ajute să individualizeze aceste calități şi să îl ajute să facă lumină în sfera sa personală a fiecărui chemat pentru ca vocația să nu rămână doar în potență.

Din păcate, toate aceste daruri pot si îngropate sau să rămână sterile. Egoismul şi lenea pot fi acel pământ acid care împiedică sămânța să aducă rod. Sămânța cea bună moare, iar fructul nu se maturizează şi nici nu va crește vreodată.

Formarea propusă în seminarii sau în casele de formare călugărești poate, printr-o metodă bună şi de-a lungul unui drum străbătut în timp, să îl ajute pe tânăr să maturizeze calităţile sale, chiar dacă la început păreau șubrede şi lipsite de consistență. Nimeni nu se naște „învățat”, nimeni nu se naște „format”, dar cu toții trebuie să ne suflecăm şi cu bucurie să lucrăm pentru o bună maturizare transformare a vieţii noastre.

pr. Pius-Petru Iancu

Despre necesitatea rugăciunii pentru vocații (cuvântul unui Părinte al Bisericii)

Din Omiliile asupra Evangheliilor ale sfântului Grigore cel Mare, papă

(Omil. 17, 3.14: PL 76, 1139-1140.1146)

    Să auzim ce spune Domnul când îi trimite pe predica­tori: Secerișul este mare, însă lucrătorii sunt puțini! Rugați-l, deci, pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui! (Mt 9,37-38). Pentru un seceriș mare, lucrătorii sunt puțini; nu putem vorbi despre această lipsă fără o tristețe adâncă, deoarece sunt persoane care ar asculta cuvântul bun, însă lipsesc predicatorii. Iată, lumea este plină de preoți, și totuși, rar se găsește unul care lucrează în secerișul Domnului; ne-am asumat misiunea preoțească, dar nu facem faptele pe care le presupune misiunea.

    Fraților preaiubiți, gândiți-vă bine la ceea ce este scris: Rugați-l pe Domnul secerișului să trimită lucră­tori la secerișul lui. Rugați-vă pentru noi, ca să fim în măsură să lucrăm pentru voi așa cum se cuvine, pentru ca limba să nu se blocheze atunci când vorbește, iar tăcerea noastră să nu ne condamne în fața judecătorului cel drept pe noi, cei care ne-am asumat misiunea de predi­catori. Adesea limba predicatorilor își pierde vioiciunea din cauza păcatelor lor; adesea celor care sunt la conducere le este luată posibilitatea predicării din cauza credincioșilor.

    Limba predicatorilor este împiedicată de păcatul lor, așa cum spune psalmistul: Celui păcătos, Dumnezeu îi spune: Pentru ce vorbești despre poruncile mele? (Ps 49[50],16). Alteori, glasul predicatorilor este împiedicat în mod vinovat de credincioși, așa cum îi spune Domnul lui Ezechiel: Voi face să ți se lipească limba de cerul gurii și vei rămâne mut. Astfel, nu vei mai fi pentru ei unul care le reproșează, pentru că sunt un neam de răzvrătiți (Ez 3,26). Ca și cum ar spune: Ți se ia cuvântul predicării, deoarece poporul nu este vrednic să asculte îndemnul adevărului, acel popor care s-a răzvrătit împo­triva mea prin faptele sale. Însă nu este ușor să se știe mereu din vina cui este luat cuvântul predicatorului. Dar se știe cu toată certitudinea că tăcerea păstorului îi dăunează uneori lui însuși și întotdeauna credincioșilor supuși lui.

    Fraților preaiubiți, sunt și alte lucruri care mă întris­tează adânc în modul de a trăi al păstorilor. Și ca să nu pară supărător față de cineva ceea ce spun, mă acuz în același timp și pe mine, deși mă aflu în acest loc, desigur, nu prin alegerea mea, ci constrâns de timpurile tulburi în care trăim. Ne-am înglodat în lucruri pămân­tești; deși prin misiunea preoțească am asumat ceva, altceva arătăm prin fapte. Părăsim slujirea predicării și suntem numiți episcopi, dar poate că mai curând spre condamnarea noastră, dat fiind faptul că avem titlul onorific, și nu calitățile. Cei care ne-au fost încredințați îl părăsesc pe Dumnezeu, iar noi stăm liniștiți. Zac în păcatele lor, iar noi nu le întindem mâna pentru a-i corecta.

    Oare cum va fi posibil să corectăm viața altora dacă o neglijăm pe a noastră? Fiind toți copleșiți de treburi pământești, devenim cu atât mai insensibili în interior, cu cât părem mai atenți la treburile exterioare.

    Tocmai pentru aceasta, sfânta Biserică spune mădu­larelor sale bolnave: M-au pus păzitoare a viilor, dar via mea nu am păzit-o (Ct 1,6). Puși păzitori ai viilor, noi nu păzim deloc via, deoarece, fiind implicați în acțiuni străine, neglijăm slujirea pe care ar trebui să o îndeplinim.