Despre necesitatea rugăciunii pentru vocații (cuvântul unui Părinte al Bisericii)

Din Omiliile asupra Evangheliilor ale sfântului Grigore cel Mare, papă

(Omil. 17, 3.14: PL 76, 1139-1140.1146)

    Să auzim ce spune Domnul când îi trimite pe predica­tori: Secerișul este mare, însă lucrătorii sunt puțini! Rugați-l, deci, pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui! (Mt 9,37-38). Pentru un seceriș mare, lucrătorii sunt puțini; nu putem vorbi despre această lipsă fără o tristețe adâncă, deoarece sunt persoane care ar asculta cuvântul bun, însă lipsesc predicatorii. Iată, lumea este plină de preoți, și totuși, rar se găsește unul care lucrează în secerișul Domnului; ne-am asumat misiunea preoțească, dar nu facem faptele pe care le presupune misiunea.

    Fraților preaiubiți, gândiți-vă bine la ceea ce este scris: Rugați-l pe Domnul secerișului să trimită lucră­tori la secerișul lui. Rugați-vă pentru noi, ca să fim în măsură să lucrăm pentru voi așa cum se cuvine, pentru ca limba să nu se blocheze atunci când vorbește, iar tăcerea noastră să nu ne condamne în fața judecătorului cel drept pe noi, cei care ne-am asumat misiunea de predi­catori. Adesea limba predicatorilor își pierde vioiciunea din cauza păcatelor lor; adesea celor care sunt la conducere le este luată posibilitatea predicării din cauza credincioșilor.

    Limba predicatorilor este împiedicată de păcatul lor, așa cum spune psalmistul: Celui păcătos, Dumnezeu îi spune: Pentru ce vorbești despre poruncile mele? (Ps 49[50],16). Alteori, glasul predicatorilor este împiedicat în mod vinovat de credincioși, așa cum îi spune Domnul lui Ezechiel: Voi face să ți se lipească limba de cerul gurii și vei rămâne mut. Astfel, nu vei mai fi pentru ei unul care le reproșează, pentru că sunt un neam de răzvrătiți (Ez 3,26). Ca și cum ar spune: Ți se ia cuvântul predicării, deoarece poporul nu este vrednic să asculte îndemnul adevărului, acel popor care s-a răzvrătit împo­triva mea prin faptele sale. Însă nu este ușor să se știe mereu din vina cui este luat cuvântul predicatorului. Dar se știe cu toată certitudinea că tăcerea păstorului îi dăunează uneori lui însuși și întotdeauna credincioșilor supuși lui.

    Fraților preaiubiți, sunt și alte lucruri care mă întris­tează adânc în modul de a trăi al păstorilor. Și ca să nu pară supărător față de cineva ceea ce spun, mă acuz în același timp și pe mine, deși mă aflu în acest loc, desigur, nu prin alegerea mea, ci constrâns de timpurile tulburi în care trăim. Ne-am înglodat în lucruri pămân­tești; deși prin misiunea preoțească am asumat ceva, altceva arătăm prin fapte. Părăsim slujirea predicării și suntem numiți episcopi, dar poate că mai curând spre condamnarea noastră, dat fiind faptul că avem titlul onorific, și nu calitățile. Cei care ne-au fost încredințați îl părăsesc pe Dumnezeu, iar noi stăm liniștiți. Zac în păcatele lor, iar noi nu le întindem mâna pentru a-i corecta.

    Oare cum va fi posibil să corectăm viața altora dacă o neglijăm pe a noastră? Fiind toți copleșiți de treburi pământești, devenim cu atât mai insensibili în interior, cu cât părem mai atenți la treburile exterioare.

    Tocmai pentru aceasta, sfânta Biserică spune mădu­larelor sale bolnave: M-au pus păzitoare a viilor, dar via mea nu am păzit-o (Ct 1,6). Puși păzitori ai viilor, noi nu păzim deloc via, deoarece, fiind implicați în acțiuni străine, neglijăm slujirea pe care ar trebui să o îndeplinim.