Ruth: când vocaţia se naşte din iubire

  

Cartea lui Ruth este o carte scurtă, patru capitole, dar lectura rapida a acestei cărți îţi lasă în suflet o senzație de mare pace şi armonie.

   Este ca o insulă odihnitoare în mijlocul evenimentelor de multe ori conflictuale prezentate în celelalte cărți ale Vechiului Testament. Pe lângă aceasta, este şi o istorie vocațională, o istorie în care se intersectează diferite tipuri de chemări ale diferitor persoane, în special femei, care apoi se ajute una pe cealaltă să trăiască în fidelitate faţă de proiectul lui Dumnezeu. Istoria la feminin, deci.

Noemi, femeia liberă

Era în timpul foametei în Israel, foamete care constrângeau pe mulţi să emigreze pentru a găsi mâncare şi lucru. Aşa a făcut şi Elimelec, care împreună cu soţia sa Noemi şi cu cei doi fii ai săi, Mahlon şi Chilion, au părăsit ţara şi s-au stabilit în câmpiile Moabului. O întâmplare ca multe altele, cu oameni constrânși să părăsească propria ţară pentru a supraviețui, cu tot ceea ce comportă această dezrădăcinare: conflicte de identitate, pierderea propriilor rădăcini, ruperi afective, condiții de trai de multe ori nedemne şi umilitoare… şi totuşi, planul lui Dumnezeu trece şi prin contradicțiile acestor evenimente, pe străzi nefamiliare, prin ţări străine, de-a lungul râurilor din Babilonia sau prin câmpiile Moabului.

     

Dar Elimelec moare, şi după puţin timp şi cei doi fii ai săi, care între timp s-au căsătorit cu femei moabite. Pentru Noemi se închide un drum şi nu este nimic de făcut decât să se întoarcă în ţara ei. Plecase cu atâta speranţă, iar acum se întoarce foarte «amărâtă» şi «cu mâinile goale» (Rut 1,20-21), fără soţ, fără fii şi fără nici un nepot. O însoţesc pentru puţin cele două nurori, Orpa şi Rut, dar ea este atât de atentă la celălalt şi fără nicio umbră de atenţie excesivă faţă de sine, până acolo încât le invită să se întoarcă la casele lor: să urmeze strada lor, să-şi refacă vieţile găsind alţi bărbaţi. Cele două izbucnesc în plâns, nu vor să o părăsească, ea insistă şi la sfârșit Orpa pleacă, în timp ce Rut decide să o urmeze.

Este scena-mamă a întregii cărți, deoarece Noemi, liberă în inimă, face totul pentru a le lăsa libere pe cele două, din acea libertate din care se naște sincerul interes al bătrânii femei pentru fiecare; o libertate care se manifestă în iubirea exprimată în plânsul celor două şi în faptul că, după aceea, fiecare urmează drumul propriu. Este libertatea adevăratului educator şi animator vocațional, care nu leagă de sine, pe de o parte, în timp ce pe de altă parte exprimă atenţie şi adevărat interes. Este libertatea lui Ioan Botezătorul care invită ucenicii săi să îl părăsească şi să îl urmeze pe Mesia. Libertatea se aprinde doar cu libertate: dacă educatorul nu este el prima dată o persoană luminoasă, vie şi liberă în interior, nu va putea să aprindă nimic şi pe nimeni, nu va putea să facă să se nască persoana şi în ea chemarea şi disponibilitatea de a o urma, Noemi ca imagine a educatorului-animatorului vocaţional.

Rut, femeia pasionată

Când Orpa oleacă, Noemi, pentru a treia oară, o invită pe Rut să se întoarcă la ai săi, provocând de această dată un răspuns care nu este doar un act de iubire pentru soacra sa, dar o adevărată opțiune de viaţă, ceea ce noi putem chema astăzi „alegere vocaţională”, cu componentele sale caracteristice, articulate astfel (15-17): 

- «încotro vei merge tu voi merge şi eu, unde te vei odihni tu mă voi odihni şi eu»: este declarația urmări, care răsună şi în evanghelie: «te voi urma oriunde vei merge», o alegere totală şi radicală ţi în acelaşi timp personală şi relaţională: se urmează o persoană, nu o idee şi nici măcar un ideal, dar un „tu” care se plasează din ce în ce mai mult la centrul vieţii, cum era Noemi pentru Rut.

  - «Poporul tău va fi poporul meu şi dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu»: există o identificare completă între Cel care Cheamă şi chemat, cu o cerere de curaj pentru acesta din urmă de a lăsa propria țară, propria lume… pentru a asuma o nouă identitate. Este chemarea de a asuma sentimentele Fiului, ale aceluia care dă viaţa pentru popor, în puterea iubirii Tatălui. Aşa cum Rut începe cu aceste cuvinte să facă parte din poporul alianţei, tot la fel cel chemat intră în familia fiilor lui Dumnezeu.

- «Unde vei muri tu, voi muri şi eu, şi voi fi îngropată acolo»: alegerea este irevocabilă şi pentru totdeauna, până la moarte. Care este motivul şi de unde vine puterea de a asuma întreaga viaţă? Un unic răspuns: din iubire. Rut nu se prezintă ca o eroină, iubirea care o poartă în inimă pentru acea femeie o face să vorbească şi să decidă renunțând la sine, pentru că iubirea este pentru totdeauna, atât de intensă încât să implice şi sentimentele, atât de intensă încât angajează şi sentimentele, atât de puternică încât să investească întreg viitorul. Unei categorii de persoane acest „pentru totdeauna” produce teamă, sunt cei care nu au experimentat iubirea.

- «Aşa să îmi facă Domnul – ba şi mai rău – numai moartea mă va despărți de tine»: responsabilitatea este luată înaintea lui Dumnezeu, în mod solemn. Pentru că Dumnezeu este cel care ia inițiativa şi, chiar înaintea celui chemat, se angajează în mod unilateral cu el, aşa cum Dumnezeu, din inițiativa sa, a încheiat alianța cu Israel. Rut moabita intră prin gestul său să facă parte din acest popor pe care Dumnezeu l-a ales, l-a chemat, şi pe care acum îl susține cu fidelitatea sa; este «poporul său» şi El va fi Dumnezeul său. Fiecare vocaţie arată apartenența la Dumnezeu, nu este doar alegere umană. Pentru aceasta este irevocabilă.

Obed, fiul (şi bunicul lui David) 

La sfârşit, Dumnezeu o binecuvântează pe Noemi, cea amărâtă, şi o răsplătește pe Rut, străina, în felului lui Dumnezeu: oferind viaţă acolo unde părea că domnește moartea. Este o viaţă importantă în linia ascendentă a lui Mesia. Aşa este pentru fiecare vocaţie trăită în fidelitatea răspunsului. La început cere o «înstrăinare» de sine şi de propria casă, trece prin evenimente de moarte, ea pare să fie sterilă, dar dacă va găsi în tine libertatea celui care are încredere şi pasiunea celui îndrăgostit, naşte în tine şi prin tine viaţă şi mântuire.

Rut pare să iasă din scenă în timp ce femeile binecuvântează pe Domnul pentru copilul născut. Este destinul fiecărui chemat: nu gloria sa, nici măcar mântuirea sa, dar aceea a altora. Cu libertatea lui Noemi şi pasiune lui Rut.

(După A. Cencini, Rut, la vocazione nasce dall’amore, în "Vocazioni", iunie 2011)

pr. Pius Petru Iancu 

A asculta, a discerne, a trăi chemarea Domnului

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a 55-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (2018)

A asculta, a discerne, a trăi chemarea Domnului

În octombrie anul viitor se va desfăşura a XV-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor, care va fi dedicată tinerilor, îndeosebi raportului dintre tineri, credinţă şi vocaţie. Cu acea ocazie vom avea posibilitatea de a aprofunda cum, în centrul vieţii noastre, este chemarea la bucurie pe care Dumnezeu ne-o adresează şi cum acesta este "proiectul lui Dumnezeu pentru bărbaţii şi femeile din orice timp" (Sinodul Episcopilor, A XV-a Adunare Generală Ordinară, Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional, Introducere).

Este vorba despre o veste bună care ne este anunţată din nou cu putere de a 55-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii: nu suntem cufundaţi în întâmplare, nici nu suntem târâţi de o serie de evenimente dezordonate, ci, dimpotrivă, viaţa noastră şi prezenţa noastră în lume sunt rod al unei vocaţii divine!

Şi în aceste timpuri neliniştite ale noastre, misterul Întrupării ne aminteşte că Dumnezeu ne vine mereu în întâmpinare şi este Dumnezeu-cu-noi, care trece de-a lungul străzilor vieţii noastre uneori prăfuite şi, percepând nostalgia noastră mistuitoare de iubire şi de fericire, ne cheamă la bucurie. În diversitatea şi în specificul fiecărei vocaţii, personale şi ecleziale, este vorba de a asculta, a discerne şi a trăi acest Cuvânt care ne cheamă de sus şi care, în timp ce ne permite să facem să rodească talanţii noştri, ne face şi instrumente de mântuire în lume şi ne orientează la plinătatea fericirii.

Aceste trei aspecte - ascultare, discernământ şi viaţă - sunt şi cadrul pentru începutul misiunii lui Isus, care, după zilele de rugăciune şi de luptă în deşert, vizitează sinagoga sa din Nazaret, şi aici se pune în ascultarea Cuvântului, discerne conţinutul misiunii încredinţate lui de Tatăl şi vesteşte că a venit s-o realizeze "astăzi" (cf. Lc 4,16-21).

A asculta

Chemarea Domnului - trebuie spus imediat - nu are claritatea unuia dintre multele lucruri pe care le putem auzi, vedea sau atinge în experienţa noastră zilnică. Dumnezeu vine în mod tăcut şi discret, fără a se impune libertăţii noastre. Astfel se poate întâmpla ca glasul său să fie sufocat de multele preocupări şi solicitări care ocupă mintea noastră şi inima noastră.

Aşadar, este nevoie să ne predispunem la o ascultare profundă a Cuvântului său şi a vieţii, să dăm atenţie chiar şi detaliilor cotidianităţii noastre, să învăţăm să citim evenimentele cu ochii credinţei şi să ne menţinem deschişi la surprizele Duhului.

Nu vom putea descoperi chemarea specială şi personală pe care Dumnezeu a gândit-o pentru noi, dacă rămânem închişi în noi înşine, în obişnuinţele noastre şi în apatia celui care îşi iroseşte viaţa în cercul restrâns al propriului eu, pierzând oportunitatea de a visa la lucruri mari şi de a deveni protagonist al acelei istorii unice şi originale, pe care Dumnezeu vrea s-o scrie cu noi.

Şi Isus a fost chemat şi trimis; pentru aceasta a avut nevoie să se reculeagă în tăcere, a ascultat şi a citit Cuvântul în sinagogă şi, cu lumina şi puterea Duhului Sfânt, i-a dezvăluit în mod deplin semnificaţia, referită la însăşi persoana sa şi la istoria poporului lui Israel.

Această atitudine devine astăzi tot mai dificilă, cufundaţi fiind într-o societate zgomotoasă, în frenezia belşugului de stimulente şi de informaţii care aglomerează zilele noastre. Gălăgiei exterioare, care uneori domină oraşele noastre şi cartierele noastre, îi corespunde adesea o dispersare şi învălmăşeală interioară, care nu ne permite să ne oprim, să savurăm gustul contemplaţiei, să reflectăm cu seninătate asupra evenimentelor din viaţa noastră şi să realizăm, încrezători în planul grijuliu al lui Dumnezeu pentru noi, să realizăm un discernământ rodnic.

Dar, aşa cum ştim, Împărăţia lui Dumnezeu vine fără a face zgomot şi fără a atrage atenţia (cf. Lc 17,21), şi este posibil să-i percepem germenii numai atunci când, ca profetul Ilie, ştim să intrăm în profunzimile spiritului nostru, lăsând ca el să se deschidă la suflul imperceptibil al adierii divine (cf. 1Re 19,11-13).

A discerne

Citind, în sinagoga din Nazaret, textul din profetul Isaia, Isus discerne conţinutul misiunii pentru care a fost trimis şi-l prezintă celor care-l aşteptau pe Mesia: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi, recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare al Domnului" (Lc 4,18-19).

În acelaşi mod, fiecare dintre noi poate să descopere propria vocaţie numai prin discernământul spiritual, un "proces cu care persoana ajunge să facă, în dialog cu Domnul şi în ascultarea glasului Duhului, alegerile fundamentale, pornind de la aceea cu privire la starea de viaţă" (Sinodul Episcopilor, A XV-a Adunare Generală Ordinară, Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional, II, 2).

Îndeosebi descoperim că vocaţia creştină are mereu o dimensiune profetică. Aşa cum ne mărturiseşte Scriptura, profeţii sunt trimişi la popor în situaţii de mare precaritate materială şi de criză spirituală şi morală, pentru a adresa în numele lui Dumnezeu cuvinte de convertire, de speranţă şi de mângâiere. Ca un vânt care ridică praful, profetul deranjează liniştea falsă a conştiinţei care a uitat Cuvântul Domnului, discerne evenimentele în lumina promisiunii lui Dumnezeu şi ajută poporul să perceapă semnalele zorilor în întunericul istoriei.

Şi astăzi avem atâta nevoie de discernământ şi de profeţie; de a depăşi ispitele ideologiei şi fatalismului şi de a descoperi, în relaţia cu Domnul, locurile, instrumentele şi situaţiile prin care El ne cheamă. Fiecare creştin ar trebui să poată dezvolta capacitatea de "a citi înlăuntrul" vieţii şi de a percepe unde şi la ce îl cheamă Domnul pentru a fi continuator al misiunii sale.

A trăi

În sfârşit, Isus vesteşte noutatea orei prezente, care îi va entuziasma pe mulţi şi îi va împietri pe alţii: timpul s-a împlinit şi El este Mesia vestit de Isaia, uns pentru a-i elibera pe cei închişi, pentru a reda orbilor vederea şi a proclama iubirea milostivă a lui Dumnezeu tuturor creaturilor. Chiar "astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o" (Lc 4,20), afirmă Isus.

Bucuria Evangheliei, care ne deschide la întâlnirea cu Dumnezeu şi cu fraţii, nu poate să aştepte încetinelile noastre şi lenea noastră; nu ne atinge dacă rămânem să privim la fereastră, cu scuza de a aştepta mereu un timp propice; nici nu se împlineşte pentru noi dacă nu ne asumăm chiar astăzi riscul unei alegeri. Vocaţia este astăzi! Misiunea creştină este pentru prezent! Şi fiecare dintre noi este chemat - la viaţa laicală în căsătorie, la cea sacerdotală în slujirea primită prin hirotonire, sau la cea de consacrare specială - pentru a deveni martor al Domnului, aici şi acum.

De fapt, acest "astăzi" proclamat de Isus ne asigură că Dumnezeu continuă să "coboare" pentru a mântui această umanitate a noastră şi a ne face părtaşi de misiunea sa. Domnul cheamă încă să trăim cu El şi să mergem în urma Lui într-o relaţie de apropiere specială, în slujba sa directă. Şi dacă ne face să înţelegem că ne cheamă să ne consacrăm total Împărăţiei sale, nu trebuie să ne fie frică! Este frumos - şi este un mare har - să fim în întregime şi pentru totdeauna consacraţi lui Dumnezeu şi slujirii fraţilor.

Domnul continuă astăzi să cheme la urmarea Lui. Nu trebuie să aşteptăm să fim perfecţi pentru a răspunde cu generosul nostru "iată-mă", nici să ne înspăimântăm de limitele noastre şi de păcatele noastre, ci să primim cu inimă deschisă glasul Domnului. A-l asculta, a discerne misiunea noastră personală în Biserică şi în lume şi în sfârşit a o trăi în prezentul pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte.

Maria Preasfântă, tânăra copilă din periferie, care a ascultat, a primit şi a trăit Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, să ne păzească şi să ne însoţească mereu în drumul nostru.

Din Vatican, 3 decembrie 2017

Duminica I din Advent

Franciscus

traducere de pr. Mihai Patraşcu