Chemarea oricărui om: ascultarea de Cristos cel "frumos"

Postul Mare ne surprinde şi în acest an cu Evanghelia Schimbării la Faţă, un fragment plin de soare şi de lumină, care dă aripi speranţei noastre. O pagină de teologie în imagini: este vorba de a-l vedea pe Isus ca pe soarele vieţii noastre, iar viaţa noastră să se mişte sub soarele lui Dumnezeu. Isus cheamă din nou cu sine pe primii discipoli; totul este relatat din punctul de vedere al discipolilor, din ceea ce li se întâmplă lor, de pe calea pe care şi noi putem să o străbate pentru a ajunge să ne bucurăm de frumuseţea luminii. „I-a dus deoparte, pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor”: munții în Biblie sunt locuinţa lui Dumnezeu, dar oferă şi posibilitatea unei priviri noi asupra lumii, surprinse dintr-un nou unghi, observată din înălţime, dintr-un punct de vedere inedit, punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Înțelegerea noastră, inteligența noastră, lumina noastră nu ne sunt suficiente, lucrurile în jurul nostru nu sunt clare, istoria şi căile viitorului deloc evidente. Asemenea lui Petru şi a celor doi însoţitori, şi noi suntem cerşetori de lumină, cerşetori de sens şi de cer. Iar credinţa pe care o căutăm este „viziune nouă asupra lucrurilor” (G. Mannucci), „vederea lumii într-o altă lumină” (M. Zambrano).

Petru ne deschide drumul cu exclamația sa extraordinară: „Învăţătorule, e bine că suntem aici”. Şi aş dori, bâlbâind asemenea primilor ucenici, să spun că şi eu am atins, cel puţin câte o dată, frumuseţea de a crede. Că şi pentru mine a crede a fost dobândirea frumuseții de a trăi. Credinţa vie coboară dintr-o uimire, dintr-o îndrăgostire, dintr-un „ce frumos!” care tremură în ochi şi în voce. Puterea inimii lui Petru este descoperirea frumuseții lui Isus, de aici vine elanul să acţioneze (să facem aici, imediat…). Mi se întâmplă şi mie: viaţa nu merge înainte prin porunci sau interziceri, dar printr-o seducere. Iar seducția se naşte dintr-o frumusețe, cel puţin întrezărită, chiar dacă doar puţin, chiar dacă doar pentru sclipirea unui moment: chipul frumos al lui Isus, privirea aruncată asupra abisului lui Dumnezeu. Privesc cei trei, se emoționează, sunt uimiți: în faţa lor s-a deschis revelarea minunată a unui Dumnezeu luminos, frumos, solar. Un Dumnezeu care trebuie gustat, un Dumnezeu care ne uimește. Şi care în orice fiu al său a semănat marea sa frumusețe.

«Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor a fost un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!”». Isus este Vocea devenită chip. Misterul lui Dumnezeu este de acum în întregime în Isus. Iar pentru noi, căutătorii de lumină, este trasat drumul care învaţă: ascultaţi-l, dăruiți timp şi inimă Cuvântului, până acolo încât să devină carne şi viaţă. Şi apoi urmați-l, iubind lucrurile pe care le iubeşte el, preferând pe cei pe care îi preferă el, refuzând tot ceea ce refuză el. Şi atunci vom vedea picătura de lumină ascunsă îi inima vie a tuturor lucrurilor, vom vedea un mugur de lumină care iese şi creşte în noi.

 pr. Pius Petru Iancu

Ispitirea: o alegere între două vieţi

Prima lectură din prima duminică a Postului Mare, vorbeşte despre un Dumnezeu care inventează curcubeul, această îmbrăţişare dintre cer şi pământ, care reinventează comuniunea cu fiecare fiinţă care trăieşte în fiecare trup. Acest Dumnezeu nu te va părăsi niciodată. Tu îl poţi părăsi, dar el nu, nu te va părăsi niciodată.

Evanghelia după sfântul Marcu nu relatează, spre diferenţă de Luca şi Matei, conţinutul ispitirilor lui Isus, dar ne aminteşte esenţialul: „Duhul l-a dus pe Isus în pustiu. Iar în pustiu a stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana.” În acest loc simbolic Isus joacă partida decisivă, chestiune de viaţă şi de moarte. Ce tip de Mesia va fi? Venit pentru a fi servit sau pentru a sluji? Pentru a avea, pentru a urca, pentru a comanda, sau pentru a coborî, pentru a se apropia, pentru a dărui?

Ispita este mereu o alegere între două vieţi, ba mai mult, între două iubiri. Şi, fără alegeri, nu putem trăi. „Înlăturați ispitele şi nimeni nu se va mai slava” (Abba Anton al deşertului), pentru că ar lipsi marele joc al libertăţii, cel care deschide întreaga secțiune a legii în Biblie: eu pun în faţa ta viaţa şi moartea, alege! Prima dintre porunci este un decret de libertate: alege! Nu rămâne inert, pasiv, tolănit. Şi este ca o implorare pe care Dumnezeu însuşi o adresează omului: alege, te rog, viaţa! (Deut 30,19).

Care poate să însemne „alege umanul în locul neumanului” (D.M. Turoldo), alege mereu ceea ce constituie şi face să crească viaţa ta a altora în umanitate şi demnitate.

Din pustiu ia început anunțul lui Isus, visul vieţii sale. Primăvara, a noastră şi a lui Dumnezeu, nu se lasă înspăimântată de niciun pustiu, de niciun abis de pietre. „După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu. şi spunând: «S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiți-vă şi credeţi în evanghelie!»” 

Conţinutul anunţului este Evanghelia lui Dumnezeu. Dumnezeu ca o veste bună. Până atunci nu era deloc evident acest lucru. Nu toată Scriptura este Evanghelie; nu este toată frumoasă, nu este doar o veste fericită; uneori este amenințare şi judecată, deseori este poruncă şi dispoziție. Dar caracteristicile originale ale rabinului din Nazaret este să anunțe Evanghelia, un cuvânt care întăreşte viaţa: Dumnezeu s-a apropiat, şi împreună cu el este posibil un cer nou şi un pământ nou.

Isus trece iar în urma lui, pe străzile oraşelor şi satelor, rămâne o dâră de polen de Evanghelie, un ecou în care vibrează mireasma frumoasă şi bună a bucuriei: este posibil să trăieşti mai bine, o lume cum o visează Dumnezeu, o altfel de istorie iar acel rabin pare să îi cunoască secretul.

Convertiţi-vă… ca şi cum ar spune: îndreptaţi-vă spre lumină, pentru că lumina este deja aici. Şi este ca o mişcare continuă a florii soarelui, orientarea sa tenace spre plinătatea şi frumuseţea luminii. Spre Dumnezeul lui Isus, şi spre chipul său de lumină.

pr. Pius Petru Iancu 

Isus se apropie de omenirea rănită şi o vindecă

Isus iese din sinagogă şi merge în casa lui Simon Petru: începe Biserica. Începe în jurul unei persoane fragile, bolnave: „soacra lui Simon Petru zăcea la pat, având febră”. Isus o ia de mână, o ridică, o eliberează, iar ea, ne mai fiind reținută de problemele sale, poate acum să se ocupe de fericirea celorlalţi, care este adevărata vindecare pentru toţi.

„Iar ea a început să îi slujească”: Evanghelistul Marcu foloseşte acelaşi verb pe care îl utilizează în relatarea îngerilor care îi slujeau lui Isus în pustiu, după ispitiri. Femeia care era considerată o nulitate, este asimilată îngerilor, creaturile cele mai apropiate de Dumnezeu.

Această relatare a unei minuni umile, atât de neînsemnată, fără nici măcar un cuvânt din partea lui Isus, ne poate ajuta să încetăm cu teama noastră şi cu conflictele împotriva febrelor şi problemelor noastre. Ne poate inspira să credem că orice limită umană este un spațiu al lui Dumnezeu, locul unde se manifestă puterea lui.

Apoi, când s-a înserat, sfârșită fiind sâmbăta cu cele 1521 de interdicții ale sale (interzicea chiar şi vizitarea bolnavilor) toată durerea orașului Cafarnaum se revărsa la poarta casei lui Simon Petru: întregul oraş era reunit în faţa porţii. Înaintea lor se află Isus, în picioare pe prag, loc fizic şi loc al sufletului; în faţa lor este Isus, în picioare, între casă şi stradă, între casă şi piaţă; Isus iubeşte porţile deschise ce permit să intre priviri şi stele, polenul cuvintelor și riscul vieții, al durerii și al iubirii; iubește porțile deschise de Dumnezeu.

Aceste vindecări împlinite după apusul soarelui, când începea noua zi, sunt experimentarea unei lumi noi, relatată în ritmul Cărții Genezei: şi a fost seară şi a fost dimineaţă. Minunea, în frumuseţea sa tinerească, este începutul unei noi zile, prima zi a vieţii vindecate şi îndreptată spre înflorirea sa.

„Dimineaţa, încă pe întuneric, a ieșit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga”. O zi şi o seară pentru a se gândi la om, o noapte şi un răsărit pentru a se gândi la Dumnezeu. Pentru că în viaţă sunt izvoare secrete de care putem să apropiem buzele. Pentru că fiecare trăieşte din izvoarele sale, iar mai înainte de izvoare este Dumnezeu. Isus, chiar dacă este asediat, ştie să inventeze spaţii. În noapte! Acele spatii secrete care oferă sănătate sufletului, față în față cu Dumnezeu.

Simon Petru pornește pe urmele sale: nu un discipol care îl urmează pe învăţătorul său, dar îl urmărește, îl caută cu teamă; îl găseşte şi îi întrerupe rugăciunea: „toţi te caută”, lumea te vrea, iar tu stai aici pierzând timpul; ai avut un mare succes la Cafarnaum, să îl cultivăm.

Dar Isus nu este deacord! „Să mergem în altă parte”. Caută alte sate, o altă femeie care trebuie ridicată, o altă durere care trebuie îngrijită şi alinată. În altă parte, unde este mereu nevoie de eliberarea de demoni a existenţei şi a credinţei, anunțând că Dumnezeu este aproape de tine, cu iubirea, şi vindecă tot răul vieţii.

după E. Ronchi, Ristoro dell'anima: la preghiera notturna del Signore

pr. Pius Petru Iancu