De la ringul de dans la slujitor al altarului

 Nu ne mântuim cu picioarele ci cu inima

 
În liceu, Marek Balwa, un tânăr polonez, era regele discotecii. Pentru el era imposibil să-și imagineze o săptămână fără să meargă cel puțin o dată la o discotecă în care să petreacă toată noaptea până spre dimineață. Și totuși, într-o astfel de situație, îi apare în cap ideea de a se face preot. Puțin mai târziu, în iulie 1985, Marek merge la mănăstirea din Lichen, aflată în estul Poloniei, pentru a lucra pe șantier. Aici, în timpul verii, el întâlnește un grup de persoane cu handicap care erau adunate pentru câteva zile de reculegere. Spune el: ,,Aceste persoane erau însoțite de preoți și de alți laici. Privindu-le, mi-am spus că mi-ar plăcea și mie să îngrijesc bolnavii în acest mod, dar pentru aceasta trebuia să devin preot. Atunci a fost pentru prima dată când ideea vocației la preoție mi-a apărut în sufletul meu”.

 Șase ani mai târziu Marek intră în seminar. La începutul anului academic, unul dintre colegii săi îi propune să participe la întâlnirile cu persoanele cu handicap. Tânărul seminarist acceptă fără ezitare. Întâlnirile lunare cu bolnavii începeau prin participarea la Sfânta Liturghie apoi urma un timp petrecut împreună prin discuții și voie bună. Vara următoare, Marek participă împreună cu bolnavii la o reculegere spirituală. În aceste zile a avut ocazia să petreacă tot timpul cu bolnavii. Erau 25 de bolnavi și mai mulți voluntari care ajutau. Zi și noapte ei se îngrijeau de bolnavi, îi îmbrăcau, îi spălau, îi ajutau să mânânce, să se plimbe, să coboare scările, să se roage împreună și, în același timp, purtau discuții despre viață, despre suferință și despre moarte. Erau momente frumoase în care Marek se simțea fericit că poate ajuta astfel de persoane. Micile lui probleme nu mai contau văzându-i pe prietenii săi bolnavi cum sufereau atât de mult. Se întreba deseori de ce Dumnezeu permite atâta suferință, durere și tristețe. Răspunsul îl afla de la cei bolnavi care apreciau fiecare moment al vieții, fiecare gest de bunătate manifestat față de ei. Ei au fost cei care l-au ajutat pe Marek să se roage cu încredere în Dumnezeu.

Marek a fost hirotonit preot în anul 1998. Peste câțiva ani, în luna februarie a anului 2003, Marek are un grav accident de mașină în urma căruia a rămas paralizat de la mijloc în jos. Când a aflat la spital de faptul că nu va mai putea merge, nu s-a panicat. Faptul că s-a îngrijit de bolnavii aflați în scaunul cu rotile, l-a ajutat să treacă peste acest moment dificil din viața sa. Spune el: ,,în acel moment mi-am zis: este dur să o spun, dar așa trebuia să fie. Dumnezeu are un plan pentru mine. Care este acesta? Încă nu-l cunosc. Îi mulțumesc Domnului că mi-a lăsat capul și mâinile sănătoase, lucruri esențiale pentru un preot. Astfel pot celebra sfânta Liturghie, pot administra sacramentele, pot să predic. Și așa cum spunea un tânăr în timpul unei reculegeri spirituale pe care o conduceam: ,,nu ne mântuim cu picioarele, ci cu inima”.

Astfel părintele Marek își dă seama tot mai mult că picioarele nu sunt cele mai importante în viață. Cel mai important în viață este să ai o inimă plină de încredere în planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, chiar dacă sunt și momente de durere, de neînțelegere.

Sunt 20 de ani de când părintele Marek trăiește cu handicapul său. În acești ani a învățat cum să trăiască într-un scaun cu rotile. Dimineața se trezește cu crampe musculare care îi provoacă dureri foarte mari. În această stare el se aruncă în brațele Domnului mulțumindu-i pentru noua zi. Uneori când se simte foarte rău, se gândește la momentul când va fi în casa Tatălui.

Nu este deloc ușor să se dea jos din pat, trebuie să-și antreneze toți mușchii pentru a se așeza în scaunul cu rotile. După această luptă și după micul dejun, părintele Marek petrece un pic de timp în fața calculatorului pe care îl consideră fereastra sa către lume. Mai târziu celebrează sfânta liturghie alături de alți preoți. Din sfânta liturghie el își extrage forța pentru a depăși toate încercările. După liturghie urmează prânzul împreună cu confrații preoți, diferite întâlniri cu prietenii, cu tinerii, cu preoții pentru diferite discuții, pentru voie bună, pentru sfaturi spirituale, pentru spovadă.

Părintele Marek trebuie să aloce cel puțin o oră pe zi exercițiului de a merge, pentru a-și menține sănătatea și a se recupera atât cât se poate. Seara este momentul când citește, când contemplă și când se roagă înainte de a merge la culcare pentru a putea începe o nouă luptă a doua zi.

Datorită grijii din partea părintelui paroh, părintele Marek poate să participe la viața comunitară în care celebrează Euharistia, spovedește, animă zile de reculgere în timpul Adventului și în timpul Postului Mare în diferite parohii din dieceză. Organizează de asemenea reculegeri și pelerinaje pentru persoanele cu handicap. Efortul său este răsplătit cu prezența a multor tineri care îl însoțesc în toate activitățile sale. 

În timpul rugăciunii, părintele Marek se prezintă în fața Domnului așa cum este, fără să se prefacă, de multe ori cu ochii în lacrimi. Spune el: ,,Dumnezeu singur știe ce durere și suferință simt atunci când deschid ochii dimineața, așteptând ca ziua să se termine cu bine. Totuși, în ciuda suferinței, a tristeții, uneori a chinului, pot să zâmbesc. Nu abandonez lupta căci știu că Dumnezeu vede sensul suferinței mele. Puțin câte puțin descopăr și eu acest sens, chiar dacă îl recunosc vag, ca într-o oglindă”.

Părintele Marek crede că va veni și acea zi când va înțelege totul, dacă nu în această viață, atunci în cea viitoare.

Fie ca mărturia vocațională și de credință să-i întărească pe cei bolnavi iar pe tineri să-i încurajeze în descoperirea vocației lor. Am văzut cât de petrecăreț era el în tinerețe, înainte de a-și descoperi vocația. Să ne rugăm pentru tinerii care se află în aceeași situație, care își caută sensul vieții în petreceri zgomotoase. Domnul să le arate calea cea bună, să le dea persoane cucernice care să le lumineze viața și să se angajeze cu toată viața lor slujirii semenilor lor.

 

Prin bolnavi mai aproape de Domnul

 

                         Îngerul laboratorului

Sora Luisidia Casagrande a murit la 7 ianuarie 2023, la vârsta de 104 ani. Istoria ei este foarte interesantă. Timp de 68 de ani această călugăriță italiancă a lucrat fără oboseală ca infirmieră la Spitalul Borgo Trento din Verona, Italia, astfel că datorită devotamentului ei a fost supranumită cu afecțiune îngerul laboratorului.

Sora Luisidia, după numele civil, Lina, a fost infirmieră șef al laboratorului de analize medicale la Spitalul Borgo Trento, Verona. Pe la vârsta de 14 ani descoperă că este chemată la viața consacrată și după mai mulți ani de discernământ, în 1938, la vârsta de 20 de ani, ea pronunță voturile în cadrul Congregației Surorile Milostive.

După absolvirea studiilor ca infirmieră este integrată în personalul spitalului Borgo Trento chiar în duminica Paștelui din anul 1939 și a fost repartizată să lucreze la laboratorul de analize medicale.  

În 1943 a început ocuparea Italiei de către naziști. Orașul Verona a fost și el prins sub ocupația nazistă. Acest lucru nu a împiedicat-o pe sora Luisidia de a-și continua munca sa. În relație cu ocupanții străini, pentru a se îngriji de bolnavi, tânăra soră, s-a arătat de multe ori inventivă, punând la cale strategii pentru ca naziștii să nu o descopere.

Timp de un an de zile, sora Luisidia ajungea foarte de dimineață la spital, spital care era rezervat pentru militari, și punea deoparte mai multe lucruri necesare pentru analizele medicale cât să încapă în patru sicrie. După aceea, ea îl chema pe șoferul care căra sicriile, șoferul fiind om de încredere și, în loc să meargă la cimitir, mașina în care se găsea și sora, ajungea la un alt spital situat în Piața Sfântul Duh unde pacienții civili o așteptau pentru a fi îngrijiți.

 S-a întâmplat și un fapt tragic: în noaptea zilei de 5 iulie 1944, pe când sora se găsea în spital pentru a-i îngriji pe bolnavi, un bombardament a ucis 45 de pacienți și cinci surori din comunitatea ei.

După război, sora Luisidia și-a consacrat întreaga viață în serviciul bolnavilor, dând dovadă de o umanitate și bunătate fără măsură. Datorită dedicării ei în slujirea bolnavilor, ea a primit mai multe decorații. În 1976 Institutele medicale din Verona i-au decernat medalia de aur iar în anul 2007 ea a primit titlul de Cavaler al Ordinului de merit al Republicii Italiene.

Sora Luisidia a lăsat în urmă un adevărat exemplu, mai ales pentru bolnavii de care s-a îngrijit. Pentru ea munca depusă în folosul bolnavilor a fost o adevărată misiune, un mod particular de a avea grijă de oameni și, prin ei, l-a simțit pe Domnul viu și prezent.

Sursa: aleteia.org