Despărțite la naștere și reunite în mănăstire

 

Sunt verișoare dar par surori!

La 23 februarie 1962, Cecilia, o mamă poloneză, a născut două fete gemene. Din păcate ea nu a mai apucat să le țină în brațe pentru că în timpul nașterii prin cezariană, din cauza unor complicații, a murit. În fața acestei situații dramatice, familia nu a avut altă variantă decât să le separe pe cele două gemene. Una dintre ele a fost crescută de tatăl biologic iar cealaltă de o soră de-a mamei.

Ceea ce este ciudat e că în acte cele două surori au fost trecute ca verișoare. Elzbieta și Gabriela locuiau în sate vecine, dar frecventau aceeași școală. În sala de clasă stăteau împreună în prima bancă, aceasta și din cauza problemelor de vedere pe care le aveau amândouă. Se înțelegeau foarte bine, se jucau împreună, aveau aceleași activități. Aceeași asemănare se vedea și în modul lor de a se îmbrăca, având aceleași gusturi în materie de haine și pantofi.

Cele două surori preferau să asiste la orele de catehism și la reculegeri spirituale decât să iasă cu prietenele de clasă pentru alte activități. Cu ocazia celebrării de pe doi noiembrie când sunt comemorați toți credincioșii răposați, ele își manifestau atașamentul față de tradiția poloneză a vizitării cimitirelor. În fiecare an, ele se rugau fiecare cu familia sa la mormântul unei răposate pe nume tanti Cecilia, fără a ști că, de fapt, acolo, se odihnea mama lor.

De-a lungul întregii lor copilării, Elzbieta și Gabriela auzeau foarte des această afirmație din partea celor care nu cunoșteau originea lor: sunt verișoare, dar par surori gemene. În timpul unei conversații al celor din familie, Gabriela a aflat secretul despre nașterea sa. Avea vârsta de 10 ani. În același timp și Elzbieta află din partea cealaltă același secret. Șocul a fost teribil pentru ambele fete, chiar dacă au înțeles că intențiile părinților actuali erau bune și chiar dacă se simțeau iubite.

În timpul adolescenței, cele două gemene participau regulat la grupurile de rugăciune animate de surorile din congregația Sfintei Elisabeta, surori care se ocupau cu îngrijirea bolnavilor. Astfel că fiecare a simțit chemarea la viața consacrată. Atrase de spiritualitatea congregației, ele au decis să intre împreună în mănăstire. Data a fost fixată, rămânând doar să anunțe vestea părinților lor.

Pentru Elzbieta, lucrurile au fost simple. Tatăl ei (adevăratul tată al gemenelor) i-a oferit binecuvântarea. În cazul Gabrielei, nu a fost atât de simplu. Foarte furios la auzul veștii, tatăl adoptiv i-a confiscat cartea de identitate și i-a interzis să părăsească casa. Un an și jumătate mai târziu, Gabriela se gândește la un plan pentru a se alătura surorilor în mănăstire. Sub pretextul că merge la sora ei pentru a o vizita cu ocazia unui aniversar, Gabriela a plecat de acasă și a intrat în mănăstire. Bucuria a fost mare pentru Elzbieta chiar dacă aceasta a dus la ruperea relațiilor cu părinții adoptivi pentru câțiva ani.

Astfel, pentru cele două surori gemene a început un timp de har în care au mers împreună spre cunoașterea lui Cristos. Cinci ani mai târziu ele erau pregătite pentru profesiunea perpetuă a voturilor. Părinții Gabrielei care, mai înainte erau împotrivă, au venit la această sărbătoare însoțiți de parohul lor. Părinții au acceptat într-un final decizia fiicei lor și i-au oferit binecuvântarea și au participat cu multă emoție la celebrare.

Mărturisesc cele două surori gemene: în timp ce mama noastră murea din cauza complicațiilor de la naștere, era ținută de mână de o soră din congregația noastră. Credem că de acolo de sus, ea a lucrat pentru vocația noastră. Regăsirea noastră, drumul făcut împreună ca novice și postulante spre vocația noastră, a fost cel mai frumos cadou, un cadou venit din cer.

Este minunat să vezi cum a lucrat Dumnezeu în viețile lor și cum lucrează Dumnezeu și în viețile noastre. Am putea spune cu Sfântul Paul: toate conlucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu (Rom 8,28). Viața noastră este în mâinile lui Dumnezeu și el este cel care ne poartă de grijă. Vocația pornește de la această încredere că viața noastră aparține lui Dumnezeu și doar în el se poate împlini cu adevărat.

Este surprinzător și dorința fermă a Gabrielei de a se consacra Domnului contrar voinței părinților ei. A preferat să rupă relațiile cu părinții decât să-l refuze pe Dumnezeu. Cu toate acestea, ea s-a rugat pentru ca ei să accepte într-un final decizia ei, ceea ce s-a și întâmplat. Chiar dacă sunt multe elemente contrare, Dumnezeu va netezi drumul nostru în dorința de a ne consacra lui. Se cere doar să avem încredere în el. 

Polițist și diacon

 

Cea mai puternică armă este rugăciunea!

Vicente este polițist de 26 de ani în Puerto Rico, o insulă cu 4 milionae de locuitori. Poartă la centură un pistol de calibru 9 milimetri și totuși spune că pentru el cea mai puternică armă este rugăciunea, mai precis, rugăciunea rozariului. Chiar dacă este polițist, Vicente este și un credincios evlavios. Această credință plină de evlavie l-a condus spre slujirea diaconatului. A intrat la academia de poliție în 1996 pe când avea 20 de ani iar astăzi lucrează într-un centru de formare a viitorilor polițiști. În același timp continuă să patruleze prin diferite locuri, mai ales în locurile unde este trafic de droguri. Traficul de droguri duce la multe crime și la multe violențe domestice, spune Vicente.

Întâlnirea cu viitoare lui soție îi va schimba viața. Spune el: am fost educat în credința catolică, dar nu eram foarte practicant. Întâlnirea cu viitoarea mea soție în anul 2006, și ea polițistă, a făcut ca să-mi cultiv credința. Ea m-a invitat la o sărbătoare parohială. Cum aveam dorința de a mă reîntoarce la biserică, am acceptat propunerea ei. Din acel moment am început să mergem împreună la biserică și am ajuns astfel la căsătoria noastră. Astfel am crescut în iubire față de Dumnezeu și față de Biserică.

După ce a devenit tată a trei copii, Vicente a decis într-o zi să devină diacon permanent, fiind foarte angajat în viața parohiei sale. Făcea parte din grupul lectorilor, își oferea ajutorul pentru evenimentele importante din anul liturgic precum Săptămâna Sfântă, de asemenea făcea curățenie în biserică. Încetul cu încetul s-a născut în el dorința de a face ceva mai mult pentru biserică, să se ofere mai mult Domnului.

În anul 2012 îl întreabă pe parohul locului despre condițiile care se cer pentru a deveni diacon permanent. Anul următor, Vicente începe un drum de formare și de discernământ. După cinci ani este hirotonit diacon la 1 noiembrie 2018. Spune el: În viața de căsătorie, slujirea diaconală mă ajută foarte mult. Soția mea este și ea dăruită în serviciul lui Dumnezeu și al Bisericii ca și catehetă. Această slujire ne-a făcut pe amândoi să creștem spiritual și a unit familia noastră. Cei trei copii urmează același drum de slujire în calitate de ministranți.

Dacă această vocație poate părea contradictorie cu meseria de polițist, Vicente arată că nu este așa. Slujirea sa în Biserică l-a ajutat să înfrunte situațiile cele mai dificile specifice forțelor de ordine. Spune el: În situațiile cele mai periculoase, cu multă adrenalină, mă încredințez Domnului. Diaconatul mă ajută zilnic în disciplina mea. Trebuie să fiu la înălțimea meseriei mele, să fiu un exemplu și să am o conduită ireproșabilă mai mult ca oricine în slujirea mea.

Parcurgând această mărturie vocațională vedem cât de mult contează contactul cu biserica parohială. Fiecare angajare a noastră în Biserică, mai ales a tinerilor, conduce la o creștere în credință, la o generozitate tot mai mare în a-l sluji pe Domnul și în a-i sluji pe semeni. Pentru descoperirea vocației este nevoie de această implicare tot mai mare din partea tuturor, chiar adulți fiind. Cine știe dacă un tânăr, văzând exemplul credincioșilor adulți implicați în viața Bisericii, nu va dori și el să facă la fel?

Am văzut că cei trei copii ai familiei sunt și ei inserați în slujirea de ministranți. De aici poate începe un drum vocațional care poate ajunge la sfânta preoție sau la viața consacrată. Să-i încurajăm și noi pe copiii noștri în a se oferi pe sine Domnului prin această slujire de ministranți. Cu siguranță vor avea multe de învățat, îi va maturiza tot mai mult și îi va face tot mai generoși față de Domnul și față de semenii lor.

Nu în ultimul rând, iese în evidență evlavia foarte mare a lui Vicente față de rugăciunea rozariului pe care o consideră cea mai puternică armă. Ca părinți, ca tineri, oricine am fi noi, să apelăm cu încredere la Sfântă Fecioară Maria, mama noastră cerească prin rugăciunea rozariului. Ea va mijloci toate harurile necesare pentru viața noastră de credință și pentru nevoile noastre. Ea va mijloci la Fiul ei vocații numeroase pentru copiii și tinerii noștri. 

Sursa: aleteia.com

Patru frați consacrați Domnului

 

 Uniți de Cristos însuși!

 

Qaraqosh este un mic oraș creștin din provincia Ninive din Irak ce numără în jur de 35.000 de locuitori. Orașul se mai numește Al-Hamdaniya sau Bakhdida.

Între anii 2014-2016 orașul a fost ocupat de jihadiști care au provocat multe distrugeri și au instaurat o violentă persecuție împotriva creștinilor. Cu toate acestea sunt multe familii ai căror membri s-au oferit Domnului ca preoți și ca persoane consacrate, călugări și călugărițe. Astfel, în acest oraș, iese în evidență o familie care are mai multe persoane consacrate care s-au oferit Domnului. Este vorba despre familia Al-Banna care numără opt copii, patru dintre ei au urmat vocația la căsătorie și patru vocația la viața consacrată.

 

Casa noastră era o oază care oferea ospitalitate preoților, călugărilor și diaconilor și deseori ascultam de la ei imnuri și rugăciuni, mărturisește fratele Noiran.

Părinții au reușit să ofere copiilor o formare creștină bazată pe iubirea lui Cristos și a Bisericii care au devenit centrul vieții lor. Această atmosferă familială, plină de iubire, i-a condus pe copii spre maturizarea propriei lor vocații.

 

Sora Narmin a fost prima dintre cei patru care a mers la mănăstire alăturându-se surorilor franciscane în anul 1994, pe când avea vârsta de 22 de ani. Apoi a fost urmată de fratele Nerouan care în anul 2000, la vârsta de 26 de ani a intrat în ordinul franciscan. Al treilea este fratele Noiran care în anul 2005, la vârsta de 27 de ani intră în Ordinul Dominican. Și în sfârșit, sora Nagelin s-a alăturat surorilor Sfântului Rozariu în anul 2019 pe când avea 27 de ani.

Vorbind despre cum se simt atunci când au ocazia să se întâlnească cu toții în familie, frații consacrați arată pe chipul lor o bucurie care nu provine din apartenența la diferitele ordine religioase ci din apartenența la o familie care i-a învățat mai presus de toate despre iubirea lui Cristos.

Diversitatea ordinelor religioase din care fac parte reprezintă o sursă de inspirație și de îmbogățire reciprocă pentru toți frații, trăind astfel mesajul sfântului apostol Paul care spune că avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat (Rom 12,6), după cum apostolii lui Isus având diferite daruri au fondat o Biserică Universală.

Spun ei: Scopul nu este ca noi să fim o copie a celuilalt, fiecare este unic prin darurile primite, prin stil și metodă. Important este de a ne lăsa uniți de Cristos însuși.

Fratele Nerouan afirmă că intrarea în viața consacrată nu a fost doar o idee care a apărut în mintea lor, ci mai degrabă un har special primit prin bunăvoința lui Dumnezeu, har care a izvorât și a fost încurajat de părinți.

Vorbind despre tatăl defunct Nasser Behou Yisi Al-Banna și despre mama Shams Paul Jobo Altoni, sora Narmin afirmă: Am descoperit în casa noastră maternă adevărul pe care îl afirma sfântul papă Ioan Paul al II-lea, că familia este biserica de acasă, precum familia din Nazaret.

Comunitatea din Qaraqosh, mândră de istoria ei creștină în care cultura este intim modelată de Biserică și de Evanghelie, a avut un rol important, încurajându-i pe cei patru frați de a se consacra Domnului. O mărturie frumoasă a comunității este aceea când zeci de mii de catolici participă pe străzi cu ramuri de măslin în mână, cântând: Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului, Osana! în ziua de Florii, celebrând intrarea Domnului în Ierusalim.

Chiar dacă societatea este una simplă, Biserica locală a avut un rol deosebit în dezvoltarea vocațiilor și i-a ajutat pe mulți tineri să-și descopere sensul vieții lor prin diferite seminarii, conferințe, cursuri teologice și biblice procesiuni și printr-o bogată viață liturgică.

Mama celor patru frați consacrați este plină de bucurie pentru că o parte dintre copiii ei se află în serviciul Bisericii și îi invită pe toți de a nu le fi teamă de a spune mereu da chemării lui Dumnezeu după exemplul mamei cerești, Sfânta Fecioară Maria.

 Din această mărturie vocațională observăm rolul important pe care l-a avut comunitatea creștină și apoi părinții în transmiterea vocației la viața consacrată în cazul celor patru copii ai familiei Al-Banna. Încă de mici copiii au luat contact cu preoți și persoane consacrate, formarea în familie a fost bazată pe iubirea față de Cristos și față de Biserică, comunitatea de credincioși a încurajat copiii și tinerii spre alegerea acestor forme de viață. Acestea sunt condiții esențiale și pentru noi pentru ca vocațiile să crească și în comunitățile diecezei noastre. Dacă părinții nu transmit un spirit creștin activ copiilor lor, dacă comunitățile nu oferă o mărturie publică de credință ci se închid în spațiul lor, atunci e greu să apară vocațiile. Trebuie să redescoperim importanța formării religioase, a unei trăiri autentice a credinței și a manifestării ei cu mult curaj în fața celorlalți, mai ales față de copiii și tinerii noștri.

Să fim conștienți că Dumnezeu este bogat în darurile sale și ne poate oferi în continuare vocații numeroase dacă le cerem. Să avem această disponibilitate de a ne ruga pentru vocații, de a le încuraja printre adolescenți și tineri și de a ne trăi cu bucurie propria vocație.

 sursa: acistampa.com