Pentru a mulțumi și a ne aminti cine suntem: adevărați fii ai lui Dumnezeu

Dragă fiu/fiică,

Tu, care ești o ființă umană, ești miracolul meu. Și ești puternic, capabil, inteligent și plin de daruri și talente. Povestește-le și fii entuziasmat pentru ele. Recunoaște-te! Găsește-te! Cercetează-te! Și gândește-te că din acest moment poți să-ți schimbi viața ta în bine, dacă te propui și te împlinești de entuziasm. Și mai ales, dacă îți dai seama că fericirea poți să o obții doar dacă ți-o dorești!

Ești creația mea cea mai mare. Ești miracolul meu. Nu te teme să începi o viață nouă. Nu te plânge niciodată. Nu te deprima. Cum poți să te temi dacă ești miracolul meu? Ești înzestrat cu puteri necunoscute celorlalte creaturi din univers. Ești unic. Nimeni nu este la fel ca tine. Depinde doar de tine dacă accepți calea fericirii și înfrunt-o, și mergi mereu înainte până la sfârșit. În mod simplu pentru că ești liber.

În tine este puterea de a nu te atașa de lucruri. Lucrurile nu te vor face fericit. Te-am creat perfect pentru ca să profiți de capacitatea ta și nu pentru a te distruge cu lucruri superficiale. Ți-am dat puterea de  a gândi, de a iubi, de a te determina, de a râde, de a imagina, de a crea, de a planifica, de a vorbi, de a te ruga. Ți-am dat puterea de a alege destinul propriu folosind voința ta. Ce ai făcut din aceste forțe enorme pe care ți le-am dat? Nu contează. De astăzi înainte uită trecutul tău, folosind în mod înțelept această putere de alegere.

 Alege să iubești în loc să urăști, alege să râzi în loc să plângi, alege să faci în loc să stai, alege să crești în loc să te consumi, alege să binecuvântezi în locul blestemului, alege să trăiești în loc să mori. Și învață să simți prezența mea în orice acțiune din viața ta. Să crești în fiecare zi un pic mai mult în optimismul speranței. Lasă-ți în spate fricile și sensul de a pierde. Eu sunt mereu lână tine. Cheamă-mă, caută-mă, reamintește-ți de mine. Trăiesc în tine mereu și te aștept mereu pentru a te iubi. Dacă trebuie să vii la mine într-o zi  … că este astăzi, în acest moment. Orice moment pe care-l trăiești fără mine este o clipă infinită de pace pe care o pierzi.

Caută să devii copil, simplu, inocent, generos, cu capacitatea de a te uimi și de a te emoționa în fața minunăției de a te simți om deoarece poți cunoaște iubirea mea, poți simți o lacrimă, poți înțelege durerea…

Nu uita că ești miracolul meu. Că vreau să fii fericit, cu milostivire, cu pietate, deoarece în această lume în care trăiești poți să te obișnuiești să râzi, mereu tu înveți să o faci. Și dacă ești miracolul meu, atunci folosește darurile tale și schimbă ambientul tău, contagiindu-l de speranță și optimism fără frică, deoarece eu sunt lângă tine.

Cu tot afectul meu, Dumnezeu!

Traducere din italiană Pr. Ioan Balan

Rafale de foc asupra vocaţiei: să încercăm să o distrugem… (dar nu vom reuşi)

Iată câteva întrebări/provocări/ tentații care apar de obicei mai ales în faza inițială a unei vocaţii, mai ales dacă ea este autentică. Este vorba despre probleme care trebuie verificate, mituri care trebuie descompuse, sau pur şi simplu, atacuri nejustificate din parte situaților, persoanelor sau, de ce nu, chiar şi a celui rău, care se pot isca împotriva unei posibile chemări a lui Dumnezeu, pentru a o pune în dubiu, pentru a o slăbi, pentru a o trânti la pământ.

Vom încerca, prin aceste puţine puncte, să combatem puţin ignoranța în cauză, astfel încât o mai mare conștientizare să ne ajute să împlinim alegeri mature. Ca și în alte cazuri, recurgerea la ajutorul unei persoane competente rămâne de neînlocuit.

1. Chemarea lui Dumnezeu nu ar trebui să fie ceva luminos şi însorit? De ce, în schimb, eu mă simt tulburat de dubii şi temeri care nu mă lasă liniștit?

R. Vocaţia cheamă în joc întreaga viaţă, miza este mare, şi ca toate lucrurile importante asumă caracteristicile unei nașteri, cu toate fenomenele legate de ea, inclusiv durerea. Faptul că este o „naștere dureroasă”, adică, metaforic vorbind, o alegere dificilă, nu şterge cu nimic măreția şi frumuseţea a ceea ce se naște, care, dimpotrivă, poate să fie mai frumos şi mai strălucitor cu cât a fost mai mult cântărit în mod matur şi responsabil.

Aşadar, faptul de a trece prin atracţii şi tensiuni, în momentul alegerii, nu este nicidecum un semn că vocaţia este drumul greșit, ci dimpotrivă… Este suficient să ne amintim istoria apostolului Paul pentru a ne da cont de aceasta.

2. Presupusa vocaţie apare în viaţa mea într-o perioadă destul de dificilă. Dacă este o tentativă din partea mea, poate inconștientă, de a scăpa de diferite responsabilități legate de rolul meu actual în societate sau de preocupările de zi cu zi?

Şi acesta este un element ce nu poate să fie neglijat în momentul actual, cu atât mai mult cu cât în ambele cazuri se arată de neînlocuit călăuzirea unei persoane profundă din punct de vedere spiritual şi călăuzită, la rândul ei, de Duhul Sfânt (ideal ar fi un director spiritual), care să te ajute să împlinești, cu calm şi fără forțări, discernământul necesar. Aceasta tocmai pentru a exclude varianta ca vocaţia să fie o fugă de ceva, în loc să fie o alegere a lui Dumnezeu. Persoana în cauză va şti să îţi sugereze pașii concreți pentru a exclude o astfel de variantă.

3. Simt că sunt chemat, dar mă apropii deja de treizeci de ani. Ce sens ar mai avea o chemare la acest punct al vieţii mele?

Domnul cheamă lucrători în via sa la orice oră, iar aspectul cel mai important nu este atât vârsta cât mai ales autenticitatea motivațiilor, care trebuie verificate cu o atentă însoţire spirituală. Totuşi, ultimul cuvânt îi revine responsabilului instituției religioase (seminar, casă de formare călugărească, etc.) căruia i te adresezi. Faptul de a avea în spate o bucată de drum deja parcursă poate să faciliteze înțelegerea dinamicii societății şi a lumii în care te vei regăsi să lucrezi odată consacrat lui Dumnezeu, excluzând astfel riscul unei atitudini clericale, care nu mai are motiv să existe.

Astăzi, conformarea cu această societate, conduce la a lua tot mai târziu decizii importante, aşa cum sunt asumarea vieţii de căsătorie, consacrarea totală lui Dumnezeu în viaţa de preoţie sau în viaţa călugărească, precum şi multe altele. Ceea ce se pierde ca timp, va fi câștigat din perspectiva maturității și a conștientizării. Pe de altă parte, probabil că vei avea nevoie de un angajament suplimentar pe drumul convertirii pentru a avea curajul de a lăsa la o parte, în lumina Evangheliei, stiluri de viață și convingeri cristalizate, dacă nu sunt în linie cu mesajul de iubire propus de Isus.

4. Preot, soră, călugăr… Este posibil ca Dumnezeu să mă cheme la o astfel de alegere tocmai într-o epocă în care este o nevoie deosebită de mărturie creştină în ambientele muncii, ale educației, ale vieții civile și familiale? Ce sens are să te retragi în afara acestora pentru o alegere de consacrare totală?

Aceasta întrebare este puţin greșită (dacă nu chiar prefăcută), deoarece ne-o adresăm nouă, în timp ce este o problemă ce îl priveşte direct pe Dumnezeu. Aceasta pentru că el este cel care decide dacă o persoană este destinată consacrării totale, sau pentru o mărturie creştină laică în familie sau la muncă. Este o falsă dilemă, aşadar, care nu se poate aborda la nivel intelectual într-o manieră abstractă: în schimb trebuie să înţelegem ce ne cere Dumnezeu nouă, în mod personal, acum! Trebuie însă să spunem că alegerea de consacrare totală lui Dumnezeu va fi mereu de o valoare inestimabilă, deoarece Dumnezeu se foloseşte, pentru a paște turma sa, de Biserică, care la rândul său trebuie să ofere semne vizibile în ceea ce priveşte alegerile de viaţă; semnale clare de slujire care să permită o însoţire adecvată şi eficace a poporului lui Dumnezeu. Apoi, pentru administrarea sacramentelor, prin care sufletul credincioșilor este hrănit şi vindecat, prezenţa preoților şi a diaconilor, ca ajutători ai episcopilor (care sunt succesorii apostolilor) este absolut necesară, ba chiar indispensabilă. Faptul de a asuma o astfel de slujire nu îndepărtează de sensibilitatea pe care aceste persoane o pot demonstra cu privire la problemele timpului lor, însă implicarea lor va fi în mod necesar pe un plan mai mult spiritual și mai puțin „operativ”.

5. Cum putem vorbi despre un lucru care vine de la Dumnezeu dacă, în loc de încurajări şi de susţinere, experimentez în mod deosebit neînţelegere şi chiar opoziție fățișă?

În general, o vocaţie întâlneşte dificultăţile cele mai mari chiar în primele clipe. Acest lucru obligă persoana „chemată” să privească în interiorul ei cu onestitate, să supună unui discernământ riguros propriile motivaţii şi să răspundă repede la întrebări care oricum vor apărea puţin mai târziu în viaţă. Aşadar, este normal, sănătos şi salutar ca obstacolele cele mai mari să apară imediat, iar itinerariul vocaţional să meargă în creștere. Dar se poate întâmpla şi contrariul, adică se poate ca Domnul să prevadă la început o viziune plăcută şi atrăgătoare a chemării, împărțind mai apoi, în manieră oportună, elementele dificile şi problematice. Dumnezeu dispune combinaţia corectă dintre bucurie şi greutăţi, ţinând cont de persoană, de temperamentul său şi de istoria sa.

6. Ce vor gândi despre mine cei care mă cunosc? Este bine să îi fac părtaşi la încercările mele, sau nu? Voi avea susţinerea lor în vocaţia mea?

A răspunde «Da» chemării lui Dumnezeu este şi rămâne o alegere de ruptură, o cotitură faţă de trecut, şi mai ales la început, este necesar să avem în vedere o anumită singurătate umană, pentru a regăsi apoi aceste legături mai solide şi mai convinse, odată consolidată propria alegere. Spus pe scurt, important este „să jucăm curat”, având curajul să spunem clar părinţilor, rudelor, prietenilor mai apropiaţi şi, eventual, celui/celei cu care avem o relaţie afectivă specială, care sunt intențiile proprii. Din motive de oportunitate, câte o dată, se poate prefera o pregătire a acestor persoane înainte de a le anunţa, sau chiar o amânare a anunţului, fără însă a fi nevoiți să spunem minciuni, dar pur şi simplu ţinând cont că vocaţia, la naşterea sa, este o «creatură» fragilă care trebuie să fie protejate de posibilele șocuri premature.

Sfătuindu-ne mereu cu directorul spiritual, principiul valabil, în această primă fază, este mai ales cel al „legitimei apărări”: rămânând fermi că nu există nici cea mică dorință de a face pe cineva să sufere, aceasta nu trebuie să însemne sacrificarea propriei vocații. Dorinţa lui Dumnezeu este oricum superioară dorinţelor oamenilor, iar cele din urmă trebuie se alinieze cu prima şi nicidecum invers.

7. Va trebui să las la o parte toate talentele şi calităţile mele pentru a-l urma pe Isus? Atunci de ce mi le-a mai dat?

O temporară „suspendare” de la a face ca talentele mele să aducă roade nu înseamnă că Domnul nu îmi va cere, mai apoi, să le pun în slujirea unei cauze mult mai mari. Însă acum trebuie să învâţ că talente şi calităţile mele sunt mijloace şi nu scopul suprem, care va rămâne iubirea pentru Dumnezeu şi pentru fraţii mei. Odată dobândită această convingere, chiar şi folosirea propriilor talente şi calităţi va deveni mai liberă şi mai senină (şi cu siguranţă nu mai puţin rodnică).

prelucrare de pr. Pius Petru Iancu

Talanţii şi vocaţia: ciudata contabilitate a lui Dumnezeu

Parabola talanţilor (Mt 25,14.30) este unul dintre clasicele fragmente evanghelice vocazionale, foarte folosit în perspectiva chemării atât pentru a-l indica pe cel care primeşte chemarea, investind în ea, dar şi pe cel care se apără şi o înapoiază goală, sau pe cel care face puţin din ambele: o recunoaşte, dar o şi refuză, puţin din amândouă în acelaşi timp. De fapt, relatarea lui Isus ne pune cu spatele la zid, ca de obicei, deoarece ne dezvălui, în realitate, că cel de-al treilea slujitor „rău şi leneş”, se regăsește câte puţin în fiecare dintre noi, în interpretarea distorsionată a gestului pe care acel om l-a făcut înainte de a pleca într-o lungă călătorie.

„… le-a încredinţat toate bunurile sale”

 Evanghelia este plină de imagini sau definiţii ale vocaţiei, iar aceasta este una dintre multele definiţii, dar fără îndoială printre cele mai semnificative: chemarea ca o încredințare a „bunurilor”, pe care Tatăl ni le dă nouă tuturor fiilor săi. Nu este o simplă responsabilitate de dus la îndeplinire, şi cu atât mai puţin o cale de a promova chemarea, sau o soluție pentru anumite crize ecleziale (sau vocaţionale)…; ar fi prea puţin şi ar fi prea extrinsec relației Creator-creatură. Tatăl, chemându-ne, ne încredințează bunurile sale, ceea ce el are mai preţios, se dăruieşte pe sine, ni se încredințează. Este ca şi cum în împlinirea vocaţiei noi nu realizăm doar simpla noastră identitate, dar aceea a lui Dumnezeu. Cât de Mare Mister!

„… fiecăruia după propria putere”

În acelaşi timp, o astfel de încredințare este după măsura fiecărui chemat; şi este o altă delicatețe divină, sau ceea ce este mai frumos în fiecare vocaţie creștină: totul (lui Dumnezeu) în fragment (al omului), planul nelimitat divin care se împlinește în mici şi nesigure istorii umane; sau, imposibilul uman devenit posibil în Dumnezeu. În misterul vocaţiei explodează paradoxul creștin: pe de o parte Creatorul se apleacă, adaptând planul său după măsura creaturii, pe de altă parte o ridică la sine pe cea din urmă, multiplicând capacităţile sale, făcând-o frumoasă şi adevărată, făcând din istoria umană o parabolă a misterului divin, tocmai precum parabola pe care o comentăm, unde talanții se dublează,

Din acest motiv, vocația nu poate fi înțeleasă și determinată doar plecând de la ceea ce cineva este capabil să facă, sau se simte în stare să realizeze, dar este înainte de toate pariul pe care îl face Dumnezeu, şi riscul pe care omul inteligent este dispus să îl asume încrezându-se în Dumnezeu, pentru a se regăsi apoi pe sine, aşa cum doar Dumnezeu îl poate visa. Şi fără a fi pândit de riscul opus: să nu mai trăiască o viaţă multiplicată dar mortificată, aplatizată pe măsura propriilor talente, care se reduc la mai nimic atunci când omul fricos şi lipsit de înţelepciune se atașează atât de mult de ele încât nu-i permite lui Dumnezeu să parieze pe ele.

„Intră în bucuria stăpânului tău!”

Dacă vocaţia naşte ca încredinţare de sine pe care Dumnezeu ne-o face nouă, ea se împlinește când cel chemat se încredinţează lui Dumnezeu, sau se lasă în mâinile lui, provocându-i bucurie. Tatăl se bucură, şi nu poate decât să se bucure, când un fiu primește planul său şi îl împlineşte, se bucură pentru că atunci poate să manifeste pe deplin dimensiunea sa de tată, pentru că poate să reverse asupra lui, în mod total, propria bunăvoinţă, dar şi să facă lucruri mari pentru că în sfârşit a găsit pe cineva care s-a încredinţat lui. Cât de minunat este să ne gândim că Dumnezeu este bucurie! Şi nu doar atât: dacă Dumnezeu este comuniune, nu poate să ţină pentru sine propria bucurie, ba mai mult, el nu este capabil să se bucure singur, şi atunci împărtășește fericirea sa, îi face părtași la ea pe cei care „au fost fideli peste puţin”, în micimea existenţei lor, dăruindu-le „mult”. Şi din nou intrăm în logica multiplicării, a însutitului pe care Isus îl promite celor care îl urmează, un „mai mult” calitativ, care transformă străduința umană de a răspunde chemării divine în bucurie, renunțarea în libertate, singurătatea inimii în capacitatea de a-i iubi pe mulţi.

Fiecare vocaţie, în cele din urmă, este o chemare la bucurie, acea adevărată, aceea a lui Dumnezeu. În timp ce nu există decât o unică tristeţe, aceea de a nu răspunde chemării.

„…o groapă în pământ”

În parabolă, cu o imagine expresivă, acest slujitor este reprezentantul celui care ascunde talantul. Cine ascunde sau se ascunde, fuge de frica de Dumnezeu, asemenea lui Adam şi Evei după păcat, gândindu-se că El este un tip „aspru” care pretinde să secere unde nu a semănat şi să adune de unde nu a împrăştiat; dar fugind de Dumnezeu în realitate fuge de el însuşi. Acelaşi lucru îl face cel care ascunde de alţii darul primit, sperând poate să îl ascundă şi dinaintea ochilor săi; este cel care se ruşinează, căruia îi este teamă că nu este capabil, cel care gândeşte că acel dar îl va face nefericit… Şi îl ascunde într-o groapă. Din păcate, el ne face chiar să zâmbim: ce groapă va putea să ascundă darul lui Dumnezeu, cel care cheamă şi ne încredinţează toate bunurile sale? Câți tineri, dacă au făcut la fel, nu şi-au pierdut pentru totdeauna fericirea în acea blestemată groapă?!

„Oricui are i se va da …, celui care nu are se va lua şi ceea ce are.” O ciudată logică în încheiere, dar în felul său este tot „principiul multiplicării”, care îl putem reexprima astfel: cine se încrede în Dumnezeu şi ascultă invitaţia sa „va avea din abundenţă”, viaţa sa va fi o continuă chemare, va trăi din ce în ce mai mult în lumină şi bucurie. Cine în schimb nu primeşte chemarea lui Dumnezeu va pierde chiar şi propria viaţă, ceea ce are şi este, pentru că în acest mod el a ales să se îndepărteze de izvorul vieţii.

Pentru el se va înmulţi disperarea: de fapt, va fi aruncat „afara, în întuneric”, în obscuritatea celui care – ne mai fiind chemat de nimeni – nu  ştie unde să meargă. Şi „va plânset şi scrâșnire din dinți”

După: A. CENCINI, „Talenti e vocazione. La strana contabilità di Dio”, în Mondovoc, 10/2008, 26-27.

Pr. Pius Petru Iancu

Vocaţia: talent şi străduință

Talentul este acel dar înnăscut care aparține fiecărei ființe umane. Este un fel de predispoziție, de tendință spre a şti să faci bine un lucru. Când se vorbeşte de talent nu trebuie să ne gândim doar la artă sau la vreo profesie mai importantă. Talentul poate să fie exprimat în orice acțiune a vieţii noastre: de la realizarea unui tablou la pregătirea unui minunat tort care să fie expus în vitrina unei cofetării.

Toate persoanele au aceeaşi demnitate. Nu există talent mai important decât altul, Fiecare fiinţă umană trebuie să aibă oportunitatea de a găsi locul său în lume şi de a exprima mai bine propriile calități.

Primul ambient în care talentul poate să înflorească este cel al familiei. Părinții pot să îşi dea seama de calităţile propriului copil şi să îl ajute să le dezvolte. O istorie minunată este cea a pianistului Michel Petrucciani, care de mic copil a fost lovit de o grea suferință. Tatăl său, chitarist, şi-a dat seama  imediat de talentul fiului său şi l-a ajutat să studieze muzica. În ciuda dificultăților, Michel Petrucciani a reușit să devină unul dintre cei mai mari artiști de jazz ai tuturor timpurilor. În 1997 a cântat şi în faţa papei Ioan Paul al II-lea, într-un concert cu ocazia Congresului Euharistic de la Bologna.

Deseori talentul este şi o ocazie pentru a transmite lumii mesaje importante şi a aminti că anumite visuri, cu o puternică voinţă, pot să fie realizate. Ceea ce unește marii artiști între ei este cultura angajamentului, a străduinţei, dorinţa de a-şi deschide un viitor şi de a nu se mai opri în faţa posibilelor obstacole.

De ceva timp trăim timpuri de profundă criză economică. Unii pot gândi că pentru tineri este dificil să facă să iasă la suprafaţă talentul lor într-o epocă cum este cea a noastră. Însă adevăratul obstacol nu este criza economică, cât mai curând profunda criză de valori prin care trece societatea noastră.

De fapt, nu este suficient să fi talentat. Orice talent trebuie cultivat şi alimentat prin intermediul angajamentului, al sacrificiului, prin constanță şi dorinţa de a se îmbunătăți în fiecare zi. Deseori ni se întâmplă să vedem marii campioni ai sportului realizând victorii importante. Şi poate ne vine natural să spunem: „Acel fotbalist este un mare talent”. Dar ne-am întrebat ce se află în spatele acelor victorii? Cum se poate ajunge pentru a se exprima la niveluri atât de înalte?

Din sport putem să învățăm o lecţie foarte importantă. Dacă un atlet doreşte să cucerească o medalie, nu are alternative. Sunt în mod obligatoriu necesare ore de sudoare şi de antrenament. Acest exemplu este util şi în viaţa de zi cu zi. Tinerii pot învâţa ce înseamnă un sănătos spirit de sacrificiu. Şi ştim cât de importantă este mentalitatea într-o lume ca a noastră. Din păcate se face tot ce este posibil pentru a şterge cuvântul „efort” din vocabularul nostru pentru a-l substitui cu o dezolantă non-cultură a lui „Doresc totul şi imediat”.

Responsabilitatea este şi a anumitor canale mass media. În ultimii ani cei mai răi învăţători ai tinerilor sunt aşa numitele „reality show” de televiziune, programe în care persoanele se lasă spionate de public douăzeci şi patru de orie din două zeci şi patru. Acestea sunt principalii distribuitori de non-cultură, a lipsei de angajament. Îi determină pe cei tineri să creadă că persoanele care nu ştiu să cânte, nu ştiu să danseze şi uneori nu ştiu nici măcar să vorbească, pot dintr-odată să devină bogate şi celebre.

Conform acestui tip de non-cultură în viaţă nu foloseşte la nimic să studiezi, să te ostenești, să oboseşti, să te angajezi pentru a atinge un obiectiv. Este suficient să fi ales şi să apari în faţa camerelor şi să exprimi, de cele mai multe ori, latura cea mai rea din tine.

În sport, din fericire, anumite scurtături nu există, sau cine crede că există este taxat imediat. Antrenamentul, transpirația şi efortul personal sunt elementele esențiale la care nu se poate renunța. Câte odată şi puţin noroc poate ajuta, dar fără o solidă bază de angajament zilnic nu se ajunge nicăieri.

Doar aşa talentul poate să îşi facă loc în ziua de astăzi. Doar cine lasă la o parte superficialitate, mediocritatea, doar cine se distanțează de non-modelele succesului imediat, poate să îşi construiască propria viaţă pe o bază solidă. Adevăratul artist, în sensul cel mai pur al cuvântului, este cel care alimentează propriul talent străduindu-se, încercând şi reîncercând, depunând efort zi de zi pentru a creşte, petrecând zile întregi pentru a îmbunătăți capacităţile şi tehnica sa.

Un talent adevărat nu trebuie să aibă nevoie să recurgă la diferite efecte speciale sau cosmetizări. Este suficient să îl pună la dispoziția tuturor. „Cartea sa de vizită” nu este ceva inventat sau prefăcut, dar frumuseţea sa se află în normalitatea cu care face lucrurile. Cel ce caută însă succesul imediat se va baza doar pe aparențe, doar pe a fi „senzațional”. Ei pot cuceri cinci minute de celebritate, dar curând toţi îşi vor da seama că în spatele frumoasei „aparențe” nu se află nimic.

Aşadar, chiar şi astăzi, în cel de-al treilea mileniu, drumul spre a-ţi împlini vocaţia şi viaţa este unul singur: acela al străduinței. Orice talent are nevoie de efort şi sacrificiu. Să redescoperim şi să alimentăm o senină cultură a angajamentului înseamnă să construim noi drumuri pentru a oferi un viitor atâtor tineri.

pr. Pius Petru Iancu

IV. Privind la Dumnezeu poţi să dorești mai mult

În această ultimă întâlnire vom încerca să stimulăm dorinţa adolescenților şi a tinerilor pentru ca, privind spre Dumnezeu, să dorească să aibă idealuri mai măreţe şi orizonturi cât mai înalte cate le pot astâmpăra setea de fericire.

Obiectiv: - să îndrăznim să dorim mai mult pentru viaţa noastră;

-         Dorinţa lui Dumnezeu ne face fericiți.

Haideţi să redescoperim cele mai preţioase dorinţe din viaţa noastră...

În dorinţele noastre cele mai mărunte se pot citi dorinţe înalte după adevărata fericire şi după Dumnezeu.

Câte dorinţe nu locuiesc inimile noastre mici. De la dorinţe măreţe (vă devenim sfinţi, sau să reușim să facem ceva grandios în viaţa noastră), până la dorinţele cele mai mărunte (să beau un pahar de suc, sau să mănânc o înghețată, sau sa am propriul meu căţeluş); de la ceea ce dorim pentru noi, la ceea ce dorim pentru ceilalți; de la dorinţe religioase la dorinţe omenești…

Şi totuși, în spatele fiecărei dorinţe se află ceva mai mult, ceva ce ne determină să perseveră, să muncim, chiar să luptăm pentru a ne îndeplini dorinţa. Dar apare o întrebare: ce trebuie să facem pentru ca să nu renunțăm la dorințele noastre cele mai profund (cum ar fi dorinţa de a fi sfinți, sau dorinţa de a ne mântui, sau dorinţa de a-l urma îndeaproape pe Cristos)?

O soluție ar putea fi aceea de a ne îndrepta spre Cel care a pus în inimile noastre dorinţa cea mai arzătoare, dorinţa de fericire. Dumnezeu nu doreşte altceva de la noi decât să fim fericiți, să avem inima plină de o fericire care să ne facă să simţim că viaţa noastră este plină şi că aduce roade.

Cum ne dăm seama că Dumnezeu ne vrea fericiți?

•       Sfânta Scriptură
•       Un exemplu din zilele noastre
•       Privind spre Dumnezeu vom găsi mai uşor fericirea

1. Sfânta Scriptură

Vă propun să ne îndreptăm atenția asupra unui personaj din Sfânta Scriitura pe care Dumnezeu l-a chemat să îl urmeze, l-a făcut rege, dar a sfârşit prin a fi nefericit, tocmai pentru că nu a urmat ceea ce i-a cerut Dumnezeu: regele Saul.

Planul lui Dumnezeu pentru noi depășește cu mult ceea ce noi ne gândim sau dorim ca ideal; planul nostru omenesc rămâne mereu un lucru mărunt în comparație cu ceea ce Dumnezeu are în minte pentru noi: un proiect infinit, mai măreț şi mai fericit decât planurile noastre mărunte. Problema este că noi ne mulţumim cu puţin, asemenea lui Saul, care credea că de măgăriţele pe care le-a pierdut atârna fericirea sa.

Saul este un tânăr din tribul lui Benianim, fiul unui om înstărit şi nu pare să aibă mari interese şi dorinţe, în afară de preocuparea pentru găsirea măgăriţelor tatălui care erau pierdute; de aceea, „caută un om” care să îi indice calea spre măgăriţe. Şi astfel îl întâlneşte pe Samuel, omul lui Dumnezeu, care în loc să îi indice drumul spre măgăriţe, îi arată drumul său (drumul personal al lui Saul), acela pe care Dumnezeu l-a gândit şi pregătit pentru el: să fie rege, primul rege al Israelului.

Nu putem întâlni un contrast mai mare: cineva care caută propriile măgăriţe şi se regăseşte rege al lui Israel, din dorinţa lui Dumnezeu.

În realitate, pe cât de adevărată este această istorie, pe atât ne spune adevărul despre viaţa noastră. Noi încă de mici căutăm, suntem mereu neliniştiţi, nu ne ajunge nimic, avem nevoie de ceva în plus, căutăm fericirea, bunăstarea şi ni se pare că în mod normal nu găsim ceea ce mulțumește inima noastră. Dar este evident, doar Dumnezeu poate să facă aceasta. Şi o face în mod concret cu propuneri, cu ceea ce ne dăruiește şi ne cere, o face dezvăluindu-ne planul pe care îl are pentru unul fiecare dintre noi, plan care depășește cu mult ceea ce noi am gândim şi dorim să facem, acel lucru pentru care noi investim energiile noastre, învățăm, studiem, şi în care credem că vom găsi fericirea; acel lucru va fi întotdeauna atât de puțin în comparație cu ceea ce Domnul are în minte pentru noi.

Când se vorbește despre vocație se vorbește mereu de renunțările care sunt implicate în ea: trebuie să plecăm de acasă, să mergem la seminar; nu suntem mereu cu părinții, cu frații… trebuie să învățăm mai mult, să studiem ani la rând, energii multe care trebuie investite…; există riscul să ne descurajăm, să percepem chemarea lui Dumnezeu ca pe ceva foarte greu de realizat, de loc atrăgătoare pentru ceea ce ar trebui să fie un proiect de iubire a lui Dumnezeu, cu mult superior şi generos faţă de dorinţele (măgăriţele) noastre.

Nu este uşor să rămâi la altitudini mari cu Dumnezeu, la înălțimile sale, şi să reziști tentației de a coborî câteodată ștacheta, pentru a crede că ne luăm în mâini viaţa. Este dura credinţă că eşti chemat să faci imposibilul; poţi să îl faci o dată, dar să continui să trăiești în mod constant dincolo de limitele tale, aceasta este cu şi mai dificil. Aşadar, este puternică ispita de a restitui vieţii noastre o dimensiune normală, mai puţin aventuroasă, mai simplă, fără țeluri atât de măreţe; este puternică ispita de a dori să facem ce fac toți ceilalți; să trăim o viaţă apatică, fără a ne propune idealuri măreţe. Este ceea ce Saul, la un moment dat doreşte să facă din viaţa sa, fără a mai trăi ascultarea pe care i-o datorează omului lui Dumnezeu, lui Samuel, cel care i-a dezvăluit proiectul divin.

La început Saul s-a încrezut în planul lui Dumnezeu, însă apoi, uşor, uşor, asupra sa prevalează calculul uman, teama pentru pielea sa, preocuparea de a fi plăcut poporului, neîncrederea în Samuel şi în mod indirect în Dumnezeu, pretenția de a gestiona singur situația… Şi aşa mor multe drumuri vocaționale. Din aceeași contradicție umană: pe de o parte omul caută propria realizare; pe de altă parte nu se încrede în Cel care poate să îl ajute să atingă nivelul cel mai înalt al vieţii sale, sau se încrede doar pentru un moment, atras doar o clipă de frumuseţea surprinzătoare a visului divin pentru el, ca şi cum ar fi fost doar un vis, prea frumos pentru a fi adevărat; dar apoi, cu un trist realism, preferă să se întoarcă să pască măgăriţele sale (până când le pierde sau se lasă păcălit chiar şi de ele).

Epilogul lui Saul este cu adevărat trist. Fericirea pe care Dumnezeu i-o rezervase a pierdut-o. Aceasta ne face să înţelegem ce se întâmplă atunci când omul nu urmează planul vocaţional trasat de Cel Veșnic. În acel moment nu întâlnim doar o infidelitate faţă de Dumnezeu, sau o trădare, cu consecinţe pentru alţii, dar are loc o progresivă pierdere de demnitate chiar şi pentru cel care a pierdut chemarea, care s-a îndepărtat tot mai mult de sine însuşi şi de ceilalţi. Este declinul regelui Saul, tot mai mult stăpânit de sentimentele sale necontrolare, mai ales de acea invidie, chiar criminală, faţă de David. Dar este normal: dacă cineva nu urmează drumul trasat de Dumnezeu nu gustă adevărata fericire, şi nu va fi capabil niciodată să vadă partea sa pozitivă.

Este evident, în acest moment, că îl va deranja mereu succesul altora, pentru că va citi, cu tristețe, ceea ce el ar fi putut să fie, dar în schimb a pierdut: este, de fapt, logica invidiei lui Satana faţă de neamul omenesc. El nu va fi niciodată fericit când un semen de al său îşi va împlini viaţa şi va devenii ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la el. Cine nu urmează propria chemare nu poate să fie cu adevărat fericit, şi cu atât mai puţin nu va putea să se bucure de fericirea altuia.

Samuel, omul lui Dumnezeu, a fost cel care l-a uns pe Saul ca rege, şi acum din nou, tot Samuel, îi comunică refuzul aceluiași Dumnezeu care l-a dorit rege. Este teribil să ne gândim la această posibilitate în viaţa celui care îl urmează pe Dumnezeu. Este aspectul dramatic al alegerilor noastre. Aceasta ne arată până la ce punct Dumnezeu respectă alegerile noastre.

Dacă îl va alege pe Dumnezeu, omul nu are de ce să se căiască: fericirea este de partea lui. Acesta este misterul şi măreția chemării divine, ca un dar şi ca o propunere care rămâne pentru totdeauna, căreia Dumnezeu îi va fi mereu fidel şi de care nu îi va părea rău niciodată.

Cu alte cuvinte, noi oamenii, chiar dacă păcătuim şi suntem infideli, rămânem chemaţi pentru totdeauna la fericire, deoarece nimeni nu poate să șteargă visul lui Dumnezeu şi să facă să tacă vocea sa care ne cheamă, şi cheamă în mod continuu, chiar dacă nu primește nici un răspuns.

Cine ştie, poate acea voce, care l-a chemat pe Saul, care cheamă şi astăzi şi așteaptă răspuns, pronunță şi numele nostru…

2. Un exemplu din zilele noastre

Dacă Saul a gustat fericirea pe care Dumnezeu o dorea pentru el, dar a abandonat-o urmând alte drumuri, să vedem şi un exemplu care pleacă de la polul opus: cineva care a căutat fericirea în realizarea propriei vieţi, conform planurilor sale, şi a găsit-o urmând planul lui Dumnezeu.

Don Pierpaolo Dal Corso: din avocat a devenit preot. A fost sfinţit pe 20 iunie 2015, de Patriarhul de Veneţia, cardinalul Francesco Moraglia. Masterat în drept, după o perioadă de practică a avocaturii, Pierpaolo a luat şi examenul pentru a intra în barou. Dorind să aprofundeze mai mult dreptul familiei, s-a înscris la Facultatea de Drept Canonic din Veneţia. Aceasta a fost circumstanța care va face să se nască un drum de urmare a lui Cristos; care trecând prin diferite etape de formare şi discernământ, ajunge ca avocatul să devină preot. Originar dintr-un sat din regiunea Veneto (Italia), don Pierpaolo Dal Corso este acum responsabil de Pastoraţia Tinerilor, cu misiune în pastoraţie vocaţională a diecezei de Veneţia.

Într-un amplu interviu acordat revistei diecezei de Veneţia, noul preot amintea diferitele momente din viaţa sa, şi cum a perceput dorinţa de fericire pe a împlinit-o privind spre Dumnezeu. „Când îl întâlneşti pe Domnul, mărturisea el, te întâlneşti şi pe tine, înveţi să te accepţi aşa cum eşti, cu limitele tale. Iar Domnul m-a însoţit mereu, m-a şi vindecat de multe nesiguranţe şi de multă nefericire”. La începutul perioadei de studii în Dreptul Canonic la Veneţia, în mod special colocviile cu un preot, părinte spiritual, (om al lui Dumnezeu la fel ca Samuel în cazul lui Saul), îl conduc pe Pierpaolo să scoată la suprafaţă un adevăr profund care în măcina de ceva timp: „Simţeam mereu un sentiment de neîmplinire, simţeam că mă găseam parcă în locul greșit… nu eram fericit. Sensul de nemulțumire pe care îl aveam era pentru că Domnul mă chema pe un alt drum iar eu nu doream să accept.

În interiorul inimii mele, când în sfârşit am început să recunosc această chemare, am aflat multă bucurie. În sfârșit am înţeles cum puteam să încep, simțindu-mă în locul pe care Dumnezeu l-a gândit pentru mine. În inima mea simţeam o puternică dorinţă. Iar acum trăiesc o puternică fericire pe care o dobândesc în ciuda multor renunţări pe care le-am făcut”.

3. Privind spre Dumnezeu vom găsi mai uşor fericirea

Saul căuta măgăriţele tatălui său şi a fost găsit de Dumnezeu. Samuel, omul lui Dumnezeu, l-a ajutat să recunoască planul de fericire pe care Dumnezeu îl avea pentru el. Ce-i drept, Saul, după ce a gustat fericirea de a fi cu Domnul, s-a îndepărtat de El, nu a mai dorit să urmeze misiunea sa de Rege uns de Dumnezeu, doar pentru a fi pe placul oamenilor. Şi nu a pierdut doar regatul în fruntea căruia a fost pus, dar şi fericirea.

Don Pierpaolo dorea să facă o carieră în avocatură, credea că a găsit ceea ce putea face fericită inima sa. Însă şi Dumnezeu l-a căutat şi l-a chemat, iar după multe rezistenţe, călăuzit de un om al lui Dumnezeu (părintele spiritual) a înţeles calea lui spre fericire.

Şi acum să ne gândim la noi: viaţa, încă de la începuturile ei, nu este o alegere ci o chemare. Nu eşti convins? Mai vrei un exemplu? TU eşti acest exemplu: ţi-a cerut Cineva acordul mai înainte de a-ți da existenţa, de a veni pe lume? Nu. Ai fost chemat la viaţă, iar motivul este unul singur: iubirea. Iubirea părinţilor tăi, dar mai înainte de ei, iubirea Celui care te-a dorit, te-a gândit şi creat!

Da! Ai fost creat din iubire, iar primul mare răspuns pe care poţi să îl dai este DA-ul tău spus vieţii unice şi minunate! Iar acest Cineva, să o şti, nu doar că te-a creat, dar doreşte pentru tine ceea ce este mai bun: te doreşte cu sine pentru totdeauna, pentru a-ţi da deplina fericire şi sensul pe care îl cauţi în viaţă. Cine nu ar dori să existe pentru a fi veşnic fericit?

Şi nu doar atât! Dumnezeu a gândit chiar şi ceva minunat pentru ca tu să îl îţi poți împlini în viaţa ta, un plan unic care doar tu poţi să îl realizezi; iar El pariază că tu, chiar tu, cu limitele şi slăbiciunile toate, dacă te încrezi în El, îl poţi realiza. Da, Dumnezeu „crede” în tine, şi este gata să îţi ofere tot ceea ce ai nevoie pentru a-l realiza. Ţie, şi numai ţie, îşi cere doar să te încrezi în El, să „te pui în joc”, făcând ca planurile tale să coincidă cu ale lui, aşa cum a făcut şi Saul, care a lăsat măgăriţele, sau don Pierpaolo, care a abandonat planurile sale de avocat şi a ales să reprezinte în lume pe Altcineva, pe Domnul Isus.

Par „lucruri din altă lume”, şi totuşi, pentru cine este atent la viaţa sa, pentru cine priveşte spre Dumnezeu, sunt lucruri care se pot împleti în mod perfect în inimă: de fapt, fiecare poartă în inima sa dorinţa de a realiza ceva cu viaţa sa; de ce nu vrei să împlinești ceea ce Domnul îţi cere? Iar acest fapt este confirmat nu doar de viaţa lui Saul, sau de istoria lui don Pierpaolo, ci de experienţa multor oameni, bărbaţi şi femei, din Sfânta Scriptură sau din istorie, care sunt martori autentici ai împlinirii drumului lor în viaţă privind spre Dumnezeu.

Şi tu eşti tânăr(ă); şi tu cauţi în inima ta o iubire mai mare, o dorinţă de fericire adevărată. Pentru a o găsi trebuie să treci peste micile tale dorințele de realizare a ceea ce îţi este mai comod, sau a ceea ce aduce doar succes lumesc. Privind spre Dumnezeu vei înțelege că nu mai este vorba de a te gândi că Dumnezeu îţi impune ceva, că ar dori să te împiedice să îţi realizezi viaţa, dar vei descoperi ceea ce Dumnezeu a gândit pentru tine, vei găsi locul unde doar tu poţi să lucrezi şi să trăiești eterna şi deplina fericire.

·        Tu: ai curajul să recunoști izvorul dorințelor tale?

·        Ce cauţi? Cauţi încă măgăriţele tale, sau urmezi dorinţa lui Dumnezeu pentru tine: să devii rege?

·        Cauţi ceea ce împlinește doar pe moment dorinţa de fericire, sau prin renunţări şi multă muncă vrei să realizezi visul lui Dumnezeu pentru tine, aşa cum a făcut şi don Pierpaolo?

·        Nu crezi că ai nevoie de un om al lui Dumnezeu (aşa cum a avut şi Saul şi don Pierpaolo) pentru a descoperi planul de fericire a lui Dumnezeu pentru tine? 

Pr. Pius Petru Iancu