Talanţii şi vocaţia: ciudata contabilitate a lui Dumnezeu

Parabola talanţilor (Mt 25,14.30) este unul dintre clasicele fragmente evanghelice vocazionale, foarte folosit în perspectiva chemării atât pentru a-l indica pe cel care primeşte chemarea, investind în ea, dar şi pe cel care se apără şi o înapoiază goală, sau pe cel care face puţin din ambele: o recunoaşte, dar o şi refuză, puţin din amândouă în acelaşi timp. De fapt, relatarea lui Isus ne pune cu spatele la zid, ca de obicei, deoarece ne dezvălui, în realitate, că cel de-al treilea slujitor „rău şi leneş”, se regăsește câte puţin în fiecare dintre noi, în interpretarea distorsionată a gestului pe care acel om l-a făcut înainte de a pleca într-o lungă călătorie.

„… le-a încredinţat toate bunurile sale”

 Evanghelia este plină de imagini sau definiţii ale vocaţiei, iar aceasta este una dintre multele definiţii, dar fără îndoială printre cele mai semnificative: chemarea ca o încredințare a „bunurilor”, pe care Tatăl ni le dă nouă tuturor fiilor săi. Nu este o simplă responsabilitate de dus la îndeplinire, şi cu atât mai puţin o cale de a promova chemarea, sau o soluție pentru anumite crize ecleziale (sau vocaţionale)…; ar fi prea puţin şi ar fi prea extrinsec relației Creator-creatură. Tatăl, chemându-ne, ne încredințează bunurile sale, ceea ce el are mai preţios, se dăruieşte pe sine, ni se încredințează. Este ca şi cum în împlinirea vocaţiei noi nu realizăm doar simpla noastră identitate, dar aceea a lui Dumnezeu. Cât de Mare Mister!

„… fiecăruia după propria putere”

În acelaşi timp, o astfel de încredințare este după măsura fiecărui chemat; şi este o altă delicatețe divină, sau ceea ce este mai frumos în fiecare vocaţie creștină: totul (lui Dumnezeu) în fragment (al omului), planul nelimitat divin care se împlinește în mici şi nesigure istorii umane; sau, imposibilul uman devenit posibil în Dumnezeu. În misterul vocaţiei explodează paradoxul creștin: pe de o parte Creatorul se apleacă, adaptând planul său după măsura creaturii, pe de altă parte o ridică la sine pe cea din urmă, multiplicând capacităţile sale, făcând-o frumoasă şi adevărată, făcând din istoria umană o parabolă a misterului divin, tocmai precum parabola pe care o comentăm, unde talanții se dublează,

Din acest motiv, vocația nu poate fi înțeleasă și determinată doar plecând de la ceea ce cineva este capabil să facă, sau se simte în stare să realizeze, dar este înainte de toate pariul pe care îl face Dumnezeu, şi riscul pe care omul inteligent este dispus să îl asume încrezându-se în Dumnezeu, pentru a se regăsi apoi pe sine, aşa cum doar Dumnezeu îl poate visa. Şi fără a fi pândit de riscul opus: să nu mai trăiască o viaţă multiplicată dar mortificată, aplatizată pe măsura propriilor talente, care se reduc la mai nimic atunci când omul fricos şi lipsit de înţelepciune se atașează atât de mult de ele încât nu-i permite lui Dumnezeu să parieze pe ele.

„Intră în bucuria stăpânului tău!”

Dacă vocaţia naşte ca încredinţare de sine pe care Dumnezeu ne-o face nouă, ea se împlinește când cel chemat se încredinţează lui Dumnezeu, sau se lasă în mâinile lui, provocându-i bucurie. Tatăl se bucură, şi nu poate decât să se bucure, când un fiu primește planul său şi îl împlineşte, se bucură pentru că atunci poate să manifeste pe deplin dimensiunea sa de tată, pentru că poate să reverse asupra lui, în mod total, propria bunăvoinţă, dar şi să facă lucruri mari pentru că în sfârşit a găsit pe cineva care s-a încredinţat lui. Cât de minunat este să ne gândim că Dumnezeu este bucurie! Şi nu doar atât: dacă Dumnezeu este comuniune, nu poate să ţină pentru sine propria bucurie, ba mai mult, el nu este capabil să se bucure singur, şi atunci împărtășește fericirea sa, îi face părtași la ea pe cei care „au fost fideli peste puţin”, în micimea existenţei lor, dăruindu-le „mult”. Şi din nou intrăm în logica multiplicării, a însutitului pe care Isus îl promite celor care îl urmează, un „mai mult” calitativ, care transformă străduința umană de a răspunde chemării divine în bucurie, renunțarea în libertate, singurătatea inimii în capacitatea de a-i iubi pe mulţi.

Fiecare vocaţie, în cele din urmă, este o chemare la bucurie, acea adevărată, aceea a lui Dumnezeu. În timp ce nu există decât o unică tristeţe, aceea de a nu răspunde chemării.

„…o groapă în pământ”

În parabolă, cu o imagine expresivă, acest slujitor este reprezentantul celui care ascunde talantul. Cine ascunde sau se ascunde, fuge de frica de Dumnezeu, asemenea lui Adam şi Evei după păcat, gândindu-se că El este un tip „aspru” care pretinde să secere unde nu a semănat şi să adune de unde nu a împrăştiat; dar fugind de Dumnezeu în realitate fuge de el însuşi. Acelaşi lucru îl face cel care ascunde de alţii darul primit, sperând poate să îl ascundă şi dinaintea ochilor săi; este cel care se ruşinează, căruia îi este teamă că nu este capabil, cel care gândeşte că acel dar îl va face nefericit… Şi îl ascunde într-o groapă. Din păcate, el ne face chiar să zâmbim: ce groapă va putea să ascundă darul lui Dumnezeu, cel care cheamă şi ne încredinţează toate bunurile sale? Câți tineri, dacă au făcut la fel, nu şi-au pierdut pentru totdeauna fericirea în acea blestemată groapă?!

„Oricui are i se va da …, celui care nu are se va lua şi ceea ce are.” O ciudată logică în încheiere, dar în felul său este tot „principiul multiplicării”, care îl putem reexprima astfel: cine se încrede în Dumnezeu şi ascultă invitaţia sa „va avea din abundenţă”, viaţa sa va fi o continuă chemare, va trăi din ce în ce mai mult în lumină şi bucurie. Cine în schimb nu primeşte chemarea lui Dumnezeu va pierde chiar şi propria viaţă, ceea ce are şi este, pentru că în acest mod el a ales să se îndepărteze de izvorul vieţii.

Pentru el se va înmulţi disperarea: de fapt, va fi aruncat „afara, în întuneric”, în obscuritatea celui care – ne mai fiind chemat de nimeni – nu  ştie unde să meargă. Şi „va plânset şi scrâșnire din dinți”

După: A. CENCINI, „Talenti e vocazione. La strana contabilità di Dio”, în Mondovoc, 10/2008, 26-27.

Pr. Pius Petru Iancu