Pasajul dintre cele două Testamente este caracterizat de un moment de tăcere:
cuvântul, luat de la preotul Zaharia, îndepărtat de templu, se inserează în
sânul a două mame, Elisabeta şi Maria. Dumnezeu scrie istoria sa într-un
calendar al vieţii, în afara perimetrului sacru.
Zaharia s-a îndoit. Şi-a închis urechea inimii în faţa
Cuvântului lui Dumnezeu, iar din acel moment a pierdut cuvântul de pe buze. Nu a
ascultat, iar acum nu mai are nimic să spună. Şi totuşi, îndoielile bătrânului
preot (defectele mele, dubiile mele) nu blochează acțiunea lui Dumnezeu. Pentru
Elisabeta s-a împlinit timpul nașterii şi a dat la lumină un fiu… iar vecinii
se bucurau împreună cu mama.
Copilul, fiul minunii, se naşte ca o abatere fericită, vine
la lumină ca un cuvânt fericit, culmea tuturor nașterilor din lume: orice
naştere este profeţie, orice prunc este profet, purtător al unui cuvânt unic al
lui Dumnezeu, pronunțat o singură dată.
Voiau să-i pună numele Zaharia, ca al tatălui său. Însă copii
nu sunt ai noştri, nu aparţin familiei; ei aparţin mai curând vocaţiei lor, aparţin
profeției pe care trebuie să o anunţe, aparţin omenirii; nu aparţin trecutului,
dar viitorului.
Preotul tace, însă este mama, persoana laică, cea care ia
cuvântul. O revoluționară întorsătură. Elisabeta a știut să asculte şi acum are
autoritatea să vorbească: „Se va numi Ioan”, care înseamnă darul lui Dumnezeu (în cultura biblică a da „nume” este ca şi cum
ar da existenţă persoanei).
Elisabeta ştie bine că identitatea copilului ei este de a
fi dar; ştie că viaţa pe care o simțea vibrând şi săltând în interiorul ei este
de la Dumnezeu. Ea ştie că fii nu sunt ai noştri, vin de la Dumnezeu: desprinși
dintr-o stea cerească şi căzuți în braţele mamei, copii poartă cu ei scânteia infinitului.
Aceasta este identitatea şi noastră cea mai profundă: numele oricărui copil
este „dar perfect”.
„Şi i-au făcut semne tatălui său cum ar vrea să fie numit…”.
Tatăl intervine şi îl scrie: darul lui
Dumnezeu este numele său, iar cuvântul se întoarce şi înflorește pe corzile
sale vocale. În bătrâna lor inimă părinţii simt că cel mic aparţine unei
istorii mult mai mari. Că secretul nostru, al tuturor, este ascuns dincolo de
noi.
Lui Zaharia i se dezleagă limba şi îl binecuvântează pe
Dumnezeu: binecuvântarea este o energie de viaţă, este forţă de creștere şi de
naştere care coboară din înălțime şi se răspândește. A binecuvânta înseamnă a
trăi viaţa ca dar: viaţa pe care mi-ai dat-o / acum ţi-o înapoiez / în cânt (D.M.
Turoldo).
Ce va fi cu acest copil? Măreaţă întrebare ce trebuie repetată cu venerație
în faţa misterului fiecărui leagăn ce adăposteşte un prunc. Ce va fi, dincolo de faptul că este viaţă
care vine din altă parte, dincolo de o iubire devenită vizibilă? Ce va aduce
lumii acest copil, care este un dar unic pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat şi care nu se va
mai repeta niciodată?
după Ermes Ronchi,
"La nascita del Battista ci insegna che i figli non sono
nostra proprietà"
