"Veniţi după mine" şi vă voi face căutători de umanitate....

Evanghelia din această duminică ni l-a prezentat pe Isus căutând ucenicii săi. Îi cheamă pe primii patru: Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan. Primii discipoli dintr-o serie nesfârșită de oameni fascinați de Învățătorul lor şi capabili să renunțe la mrejele lor pentru a primi în mâini un dar mult mai mare: Evanghelia, vestea cea bună, Împărăția cerurilor inaugurată pe pământ de Cristos.

Isus trece, iar în urma lui rămâne o dâră de polen de primăvară, un ecou în care vibrează mireasma frumoasă şi bună a bucuriei: este posibilă fericirea, o altă istorie, o altă lume este posibilă. Acel om pare să îi cunoască secretul.

Vestea cea bună care începe să se răspândească prin Galileea este relatată astfel: împărăţia lui Dumnezeu (lumea aşa cum o visează Dumnezeu) este aproape. Pentru că Dumnezeu s-a apropiat, ne-a ajuns, este aici. Dar care Dumnezeu? Isus îi arată chipul, imediat, prin modul său de a acţiona: eliberază, vindecă, purifică, iartă, dă la o parte barierele, redă tuturor plinătatea de a se realiza, chiar şi celor marcaţi de excludere. Un Dumnezeu expert în naşteri, expert în viaţă.

Pentru a-l primi, sugerează Isus: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie. Convertirea nu ca o exigenţă morală, dar o conștientizare că s-a greşit strada, că fericirea este în altă parte. Convertiți-vă, atunci, îndreptați-vă spre lumină, aşa cum floarea soarelui pornește la fiecare răsărit pe urmele soarelui, pentru că lumina când este aici când este dincolo.

Credeţi în Evanghelie, nu doar ce spune Evanghelia, ci în Evanghelie. Adică, aruncați-vă cu totul în ea, cu o încredere pe care nu o mai oferiți nimeni şi nimănui.

Trecând pe lângă Marea Galileii, i-a văzut… Merge fără grabă şi fără nicio teamă; merge pe mal, în acel loc intermediar dintre pământ şi apă, care cunoaşte plecări şi întoarceri, despărțiri şi întâlniri, şi cheamă patru pescari să meargă cu el.

Îl vede pe Simon şi în el îl intuiește pe Petru, Stânca. Îl vede pe Ioan şi în el îl vede pe discipolul cu cele mai frumoase cuvinte de Iubire. Într-o zi va privi spre femeia păcătoasă, târâtă cu forţa în faţa lui, şi în ea va vedea femeia capabilă de a iubi bine şi din nou. Învăţătorul mă priveşte şi pe mine, iar în iernile mele vede grâul care încolţeşte, generozitatea pe care nu ştiam că o am, capacitate la care nu mă aşteptam; privirea lui Isus face inima spaţioasă. Dumnezeu are faţă de mine încrederea celui care contemplă stelele mai înainte ca ele să răsară.

Vă voi face pescari de oameni, vă voi face pescari de umanitate, căutători a ceea ce este cel mai uman, frumos, măreţ, luminos, în inima fiecărui fiu al lui Dumnezeu.

Urmaţi-mă, veniţi după mine. Isus nu se pierde în motivaţii, pentru că motivul este el, care îţi pune între mâini Împărăţia abia născută. Şi o spune cu o frază inedită: vă voi face pescari de oameni. Ca şi cum ar spune, te voi face căutător de comori. Comoara mea, ca şi a voastră sunt oamenii. Îi veţi scoate din întuneric, aşa cum peștii sunt scoși de din adânc la suprafaţa apelor. Îi veți purta de la o viaţă trăită în adâncime la o viaţă trăită la soare. Arătați că este posibil să trăieşti mai bine, pentru toţi, şi că Evanghelia posedă cheia acesteia viețuiri mai bune.

pr. Pius Petru Iancu

după E. Ronchi, "E una notizia percorse la Galilea: un altro mondo è possibile", 

Ce căutaţi? Dumnezeu se interesează de dorinţele noastre cele mai profunde...

Isus s-a întors şi, văzându-i că îl urmează, le-a zis: «Ce căutaţi?» Ei i-au spus: «Rabbi - ceea ce, tradus, înseamnă „Învăţătorule” - unde locuieşti?» El le-a zis: «Veniţi şi vedeţi!» Aşadar, au venit şi au văzut unde locuieşte şi au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea. (In 1,38-39)

Primele cuvinte ale lui Isus pe care Evanghelia după Ioan le înregistrează sunt sub formă de întrebare. Este pedagogia acelui tânăr rabin, care pare că aproape se uită pe sine pentru a-i pune pe primul loc pe acei doi tineri; ca şi cum le-ar fi zis: mai întâi veniți voi. Iubirea adevărată îl pune mereu pe „tu” înainte de „eu”.

Şi în dimineaţă de Paști, în grădina de la marginea Ierusalimului, Isus se va dresa Mariei Magdalena cu aceleaşi cuvinte: „Femeie, pe cine cauți”. Primele cuvinte ale lui Isus istoric şi primele cuvinte ale lui Cristos cel Înviat, două întrebări la fel, arată că Învăţătorul existenţei nu vrea să se impună, nu îl interesează să uimească sau să orbească sau să îndoctrineze, dar pasiunea sa este de a se face aproape, de a veni lângă om, de a încetini pasul pentru a se face tovarăș de drum cu fiecare inimă care caută.

Ce căutaţi? Cu această întrebare Isus nu se adresează inteligenței, culturii sau competențelor celor doi discipoli care îl părăsesc pe Ioan, nu interoghează teologia Mariei Magdalena, dar umanitatea sa. Este vorba de o întrebare la care toţi sunt capabili să răspundă, şi cei culți şi cei ignoranți, laici sau persoane consacrate, drepți sau păcătoși. Pentru că El, Învăţătorul inimii, pune întrebări adevărate, acele întrebări care ne fac să trăim; se adresează înainte de toate dorinței profunde, țesăturii secrete a ființei. „Ce căutaţi?” înseamnă: care este dorinţa voastră cea mai puternică? Ce doriți mai mult decât toate de la viaţă? Isus, care este adevăratul învățător şi exeget al dorinţelor, ne învaţă să nu ne mulțumim, ne învaţă foamea după cer, şi salvează măreția dorinței, o salvează de la depresie, de la diminuare, de trivializare şi banalitate.

Cu această întrebare simplă („Ce căutaţi?”), Isus ne face să înţelegem că identitatea noastră cea mai umană este de a fi creaturi care caută şi doresc. Pentru că tuturor lipseşte ceva; de fapt căutarea naşte dintr-o absenţa, dintr-un gol care trebuie să fie umplut. Ce îmi lipseşte? De ce mă simt sărac?

Sănătatea, banii, speranța, timpul pentru a trăi, iubirea, sensul vieții, oportunitățile pentru a da ceea ce este mai bun din tine? Îţi lipseşte pacea interioară? El adresează această întrebare nouă, celor bogați în lucruri, pentru a ne învăța să avem dorințe mai înalte decât lucrurile, şi să nu ne mulțumim doar cu bunăstarea. Astăzi, totul în jurul nostru strigă: «Fiți mulțumiți»! În schimb, evanghelia repetă o fericire uitată: Fericiți cei nemulțumiți pentru că vor fi căutători de comori! Fericiţi voi cărora vă este foame şi sete, pentru că veţi deveni comercianții perlei prețioase.

Primele lucruri pe care Dumnezeu le cere nu sunt nici renunțările, nici penitențele; El nu impune sacrificii pe altarul datoriei sau al efortului, dar cere înainte de toate să intri în inima ta, să o înţelegi, să cunoști ceea ce dorești cel mai mult, ce te face fericit, ce se întâmplă în intimitatea ta. Doreşte să îţi asculți inima. Şi apoi să îl îmbrățișezi, „să apropii buzele de izvorul inimii şi să bei” (Sf. Benedict). Părinții Bisericii definesc această mişcare: întoarcerea la inimă; „Găseşte cheia inimii. Această cheie, vei vedea, deschide şi Poarta Împărăției Cerurilor” (Sf. Ioan Gură de Aur). 

«Învăţătorule, unde locuieşti?» Este cererea unei case, a unei locuințe, a unui loc unde discipolul să se simtă liniştiţi, în siguranţă. Răspunsul lui Isus, adresat oricărui discipol, este același mereu: vino şi vei vedea. Vei vedea că inima mea este acasă, chiar lângă a ta.

Aşadar, „Ce căutaţi?” Pentru cine mergeți? Eu ştiu: merg pentru cineva care face inima mea fericită.

pr. Pius Petru Iancu

(după Ermes Ronchi, "La chiave del cuore, che apre anche la porta del Regno")