Ce căutaţi? Dumnezeu se interesează de dorinţele noastre cele mai profunde...

Isus s-a întors şi, văzându-i că îl urmează, le-a zis: «Ce căutaţi?» Ei i-au spus: «Rabbi - ceea ce, tradus, înseamnă „Învăţătorule” - unde locuieşti?» El le-a zis: «Veniţi şi vedeţi!» Aşadar, au venit şi au văzut unde locuieşte şi au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea. (In 1,38-39)

Primele cuvinte ale lui Isus pe care Evanghelia după Ioan le înregistrează sunt sub formă de întrebare. Este pedagogia acelui tânăr rabin, care pare că aproape se uită pe sine pentru a-i pune pe primul loc pe acei doi tineri; ca şi cum le-ar fi zis: mai întâi veniți voi. Iubirea adevărată îl pune mereu pe „tu” înainte de „eu”.

Şi în dimineaţă de Paști, în grădina de la marginea Ierusalimului, Isus se va dresa Mariei Magdalena cu aceleaşi cuvinte: „Femeie, pe cine cauți”. Primele cuvinte ale lui Isus istoric şi primele cuvinte ale lui Cristos cel Înviat, două întrebări la fel, arată că Învăţătorul existenţei nu vrea să se impună, nu îl interesează să uimească sau să orbească sau să îndoctrineze, dar pasiunea sa este de a se face aproape, de a veni lângă om, de a încetini pasul pentru a se face tovarăș de drum cu fiecare inimă care caută.

Ce căutaţi? Cu această întrebare Isus nu se adresează inteligenței, culturii sau competențelor celor doi discipoli care îl părăsesc pe Ioan, nu interoghează teologia Mariei Magdalena, dar umanitatea sa. Este vorba de o întrebare la care toţi sunt capabili să răspundă, şi cei culți şi cei ignoranți, laici sau persoane consacrate, drepți sau păcătoși. Pentru că El, Învăţătorul inimii, pune întrebări adevărate, acele întrebări care ne fac să trăim; se adresează înainte de toate dorinței profunde, țesăturii secrete a ființei. „Ce căutaţi?” înseamnă: care este dorinţa voastră cea mai puternică? Ce doriți mai mult decât toate de la viaţă? Isus, care este adevăratul învățător şi exeget al dorinţelor, ne învaţă să nu ne mulțumim, ne învaţă foamea după cer, şi salvează măreția dorinței, o salvează de la depresie, de la diminuare, de trivializare şi banalitate.

Cu această întrebare simplă („Ce căutaţi?”), Isus ne face să înţelegem că identitatea noastră cea mai umană este de a fi creaturi care caută şi doresc. Pentru că tuturor lipseşte ceva; de fapt căutarea naşte dintr-o absenţa, dintr-un gol care trebuie să fie umplut. Ce îmi lipseşte? De ce mă simt sărac?

Sănătatea, banii, speranța, timpul pentru a trăi, iubirea, sensul vieții, oportunitățile pentru a da ceea ce este mai bun din tine? Îţi lipseşte pacea interioară? El adresează această întrebare nouă, celor bogați în lucruri, pentru a ne învăța să avem dorințe mai înalte decât lucrurile, şi să nu ne mulțumim doar cu bunăstarea. Astăzi, totul în jurul nostru strigă: «Fiți mulțumiți»! În schimb, evanghelia repetă o fericire uitată: Fericiți cei nemulțumiți pentru că vor fi căutători de comori! Fericiţi voi cărora vă este foame şi sete, pentru că veţi deveni comercianții perlei prețioase.

Primele lucruri pe care Dumnezeu le cere nu sunt nici renunțările, nici penitențele; El nu impune sacrificii pe altarul datoriei sau al efortului, dar cere înainte de toate să intri în inima ta, să o înţelegi, să cunoști ceea ce dorești cel mai mult, ce te face fericit, ce se întâmplă în intimitatea ta. Doreşte să îţi asculți inima. Şi apoi să îl îmbrățișezi, „să apropii buzele de izvorul inimii şi să bei” (Sf. Benedict). Părinții Bisericii definesc această mişcare: întoarcerea la inimă; „Găseşte cheia inimii. Această cheie, vei vedea, deschide şi Poarta Împărăției Cerurilor” (Sf. Ioan Gură de Aur). 

«Învăţătorule, unde locuieşti?» Este cererea unei case, a unei locuințe, a unui loc unde discipolul să se simtă liniştiţi, în siguranţă. Răspunsul lui Isus, adresat oricărui discipol, este același mereu: vino şi vei vedea. Vei vedea că inima mea este acasă, chiar lângă a ta.

Aşadar, „Ce căutaţi?” Pentru cine mergeți? Eu ştiu: merg pentru cineva care face inima mea fericită.

pr. Pius Petru Iancu

(după Ermes Ronchi, "La chiave del cuore, che apre anche la porta del Regno")