sâmbătă, 23 iunie 2018

Şi tu eşti DARUL LUI DUMNEZEU pentru omenire!


Pasajul dintre cele două Testamente este caracterizat de un moment de tăcere: cuvântul, luat de la preotul Zaharia, îndepărtat de templu, se inserează în sânul a două mame, Elisabeta şi Maria. Dumnezeu scrie istoria sa într-un calendar al vieţii, în afara perimetrului sacru.

Zaharia s-a îndoit. Şi-a închis urechea inimii în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, iar din acel moment a pierdut cuvântul de pe buze. Nu a ascultat, iar acum nu mai are nimic să spună. Şi totuşi, îndoielile bătrânului preot (defectele mele, dubiile mele) nu blochează acțiunea lui Dumnezeu. Pentru Elisabeta s-a împlinit timpul nașterii şi a dat la lumină un fiu… iar vecinii se bucurau împreună cu mama.

Copilul, fiul minunii, se naşte ca o abatere fericită, vine la lumină ca un cuvânt fericit, culmea tuturor nașterilor din lume: orice naştere este profeţie, orice prunc este profet, purtător al unui cuvânt unic al lui Dumnezeu, pronunțat o singură dată.

Voiau să-i pună numele Zaharia, ca al tatălui său. Însă copii nu sunt ai noştri, nu aparţin familiei; ei aparţin mai curând vocaţiei lor, aparţin profeției pe care trebuie să o anunţe, aparţin omenirii; nu aparţin trecutului, dar viitorului. 

Preotul tace, însă este mama, persoana laică, cea care ia cuvântul. O revoluționară întorsătură. Elisabeta a știut să asculte şi acum are autoritatea să vorbească: „Se va numi Ioan”, care înseamnă darul lui Dumnezeu (în cultura biblică a da „nume” este ca şi cum ar da existenţă persoanei).

Elisabeta ştie bine că identitatea copilului ei este de a fi dar; ştie că viaţa pe care o simțea vibrând şi săltând în interiorul ei este de la Dumnezeu. Ea ştie că fii nu sunt ai noştri, vin de la Dumnezeu: desprinși dintr-o stea cerească şi căzuți în braţele mamei, copii poartă cu ei scânteia infinitului. Aceasta este identitatea şi noastră cea mai profundă: numele oricărui copil este „dar perfect”. 

„Şi i-au făcut semne tatălui său cum ar vrea să fie numit…”. Tatăl intervine şi îl scrie: darul lui Dumnezeu este numele său, iar cuvântul se întoarce şi înflorește pe corzile sale vocale. În bătrâna lor inimă părinţii simt că cel mic aparţine unei istorii mult mai mari. Că secretul nostru, al tuturor, este ascuns dincolo de noi.

Lui Zaharia i se dezleagă limba şi îl binecuvântează pe Dumnezeu: binecuvântarea este o energie de viaţă, este forţă de creștere şi de naştere care coboară din înălțime şi se răspândește. A binecuvânta înseamnă a trăi viaţa ca dar: viaţa pe care mi-ai dat-o / acum ţi-o înapoiez / în cânt (D.M. Turoldo).

Ce va fi cu acest copil? Măreaţă întrebare ce trebuie repetată cu venerație în faţa misterului fiecărui leagăn ce adăposteşte un prunc. Ce va fi, dincolo de faptul că este viaţă care vine din altă parte, dincolo de o iubire devenită vizibilă? Ce va aduce lumii acest copil, care este un dar unic pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat şi care nu se va mai repeta niciodată?

după Ermes Ronchi, 
"La nascita del Battista ci insegna che i figli non sono nostra proprietà"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu