Despărțite la naștere și reunite în mănăstire

 

Sunt verișoare dar par surori!

La 23 februarie 1962, Cecilia, o mamă poloneză, a născut două fete gemene. Din păcate ea nu a mai apucat să le țină în brațe pentru că în timpul nașterii prin cezariană, din cauza unor complicații, a murit. În fața acestei situații dramatice, familia nu a avut altă variantă decât să le separe pe cele două gemene. Una dintre ele a fost crescută de tatăl biologic iar cealaltă de o soră de-a mamei.

Ceea ce este ciudat e că în acte cele două surori au fost trecute ca verișoare. Elzbieta și Gabriela locuiau în sate vecine, dar frecventau aceeași școală. În sala de clasă stăteau împreună în prima bancă, aceasta și din cauza problemelor de vedere pe care le aveau amândouă. Se înțelegeau foarte bine, se jucau împreună, aveau aceleași activități. Aceeași asemănare se vedea și în modul lor de a se îmbrăca, având aceleași gusturi în materie de haine și pantofi.

Cele două surori preferau să asiste la orele de catehism și la reculegeri spirituale decât să iasă cu prietenele de clasă pentru alte activități. Cu ocazia celebrării de pe doi noiembrie când sunt comemorați toți credincioșii răposați, ele își manifestau atașamentul față de tradiția poloneză a vizitării cimitirelor. În fiecare an, ele se rugau fiecare cu familia sa la mormântul unei răposate pe nume tanti Cecilia, fără a ști că, de fapt, acolo, se odihnea mama lor.

De-a lungul întregii lor copilării, Elzbieta și Gabriela auzeau foarte des această afirmație din partea celor care nu cunoșteau originea lor: sunt verișoare, dar par surori gemene. În timpul unei conversații al celor din familie, Gabriela a aflat secretul despre nașterea sa. Avea vârsta de 10 ani. În același timp și Elzbieta află din partea cealaltă același secret. Șocul a fost teribil pentru ambele fete, chiar dacă au înțeles că intențiile părinților actuali erau bune și chiar dacă se simțeau iubite.

În timpul adolescenței, cele două gemene participau regulat la grupurile de rugăciune animate de surorile din congregația Sfintei Elisabeta, surori care se ocupau cu îngrijirea bolnavilor. Astfel că fiecare a simțit chemarea la viața consacrată. Atrase de spiritualitatea congregației, ele au decis să intre împreună în mănăstire. Data a fost fixată, rămânând doar să anunțe vestea părinților lor.

Pentru Elzbieta, lucrurile au fost simple. Tatăl ei (adevăratul tată al gemenelor) i-a oferit binecuvântarea. În cazul Gabrielei, nu a fost atât de simplu. Foarte furios la auzul veștii, tatăl adoptiv i-a confiscat cartea de identitate și i-a interzis să părăsească casa. Un an și jumătate mai târziu, Gabriela se gândește la un plan pentru a se alătura surorilor în mănăstire. Sub pretextul că merge la sora ei pentru a o vizita cu ocazia unui aniversar, Gabriela a plecat de acasă și a intrat în mănăstire. Bucuria a fost mare pentru Elzbieta chiar dacă aceasta a dus la ruperea relațiilor cu părinții adoptivi pentru câțiva ani.

Astfel, pentru cele două surori gemene a început un timp de har în care au mers împreună spre cunoașterea lui Cristos. Cinci ani mai târziu ele erau pregătite pentru profesiunea perpetuă a voturilor. Părinții Gabrielei care, mai înainte erau împotrivă, au venit la această sărbătoare însoțiți de parohul lor. Părinții au acceptat într-un final decizia fiicei lor și i-au oferit binecuvântarea și au participat cu multă emoție la celebrare.

Mărturisesc cele două surori gemene: în timp ce mama noastră murea din cauza complicațiilor de la naștere, era ținută de mână de o soră din congregația noastră. Credem că de acolo de sus, ea a lucrat pentru vocația noastră. Regăsirea noastră, drumul făcut împreună ca novice și postulante spre vocația noastră, a fost cel mai frumos cadou, un cadou venit din cer.

Este minunat să vezi cum a lucrat Dumnezeu în viețile lor și cum lucrează Dumnezeu și în viețile noastre. Am putea spune cu Sfântul Paul: toate conlucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu (Rom 8,28). Viața noastră este în mâinile lui Dumnezeu și el este cel care ne poartă de grijă. Vocația pornește de la această încredere că viața noastră aparține lui Dumnezeu și doar în el se poate împlini cu adevărat.

Este surprinzător și dorința fermă a Gabrielei de a se consacra Domnului contrar voinței părinților ei. A preferat să rupă relațiile cu părinții decât să-l refuze pe Dumnezeu. Cu toate acestea, ea s-a rugat pentru ca ei să accepte într-un final decizia ei, ceea ce s-a și întâmplat. Chiar dacă sunt multe elemente contrare, Dumnezeu va netezi drumul nostru în dorința de a ne consacra lui. Se cere doar să avem încredere în el.