O mărturie povestită
de pr. Luc de Bellescize
Când eram în Belgia pentru a scrie o lucrare despre Sfântul Augustin, am avut bucuria să lucrez alături de un bătrân preot iezuit, foarte savant, cu o înțelepciune a bătrânilor, unul care a văzut multe, care a iubit mult, care a suferit mult și care a înfruntat destule furtuni pentru a avea o inimă largă și o piele tare. Este vorba despre părintele Daniel. A trecut la Domnul recent, precum un servitor ascuns de ochii oamenilor dar cunoscut și iubit de Dumnezeu. Așa moare bobul de grâu căzut în pământ și care aduce rod îmbelșugat. Așa sunt pietrele temeliei care susține toată Biserica, pietre pe care nu le remarcă nimeni, fiind prea preocupați în a contempla micii cocoși care se cațără pe vârfurile acoperișurilor și care se învârt și se reînvârt în funcție de vânturile dominante, obsedați de probleme neimportante în care se reflectă mai mult narcisismul lor decât grija de a sluji pentru unitatea Bisericii. Da, unitatea Bisericii este întârită de acești servitori inutili, cum se amintește în Evanghelia după sf. Luca 17,10, inutili pentru că dincolo de utilitate, dincolo de ceea ce se poate măsura, se mențin în postul lor, în slujirea lor, fără a face gălăgie, precum niște santinele pline de speranță care nu dezamăgesc niciodată.
Într-o zi, i-am cerut acestui preot, împreună cu câțiva studenți, de a ne
povesti vocația sa. Astfel el a intrat în el însuși, ca și cum se revedea ca și
copil în timp ce era așezat în spatele sălii de clasă, cu o învățătoare
călugăriță la catedră foarte strictă care l-a învățat să citească, să scrie, să
numere și să se roage. O rugăciune precum respirația în care Dumnezeu făcea
parte din cotidian, precum pâinea de fiecare zi pe masa familială. Acest preot
ne-a povestit despre copilăria sa, despre părinții săi care aveau un mic restaurant
într-un sat sărac din Wallonie și despre dimineața din 10 mai 1940 când armata
germană a invadat Belgia ocupând-o în întregime în doar 18 zile. Ne-a povestit despre
un ofițer din Wehrmacht care a intrat în sala de clasă, care a început să
insulte credința creștină, care a smuls crucifixul de deasupra tablei și l-a
aruncat la coșul de gunoi spunând: iată ce fac din Dumnezeul vostru!
În acel moment Daniel a avut intuiția, în inima lui de copil, că într-o
zi va deveni preot. Preot nu pentru a salva onoarea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu
nu are nevoie să-i fie salvată onoarea, ci pentru a mărturisi prin toată viața
sa despre iubirea lui Cristos care este victorioasă asupra răului.
Așa lucrează Dumnezeu, în secret. Când totul pare pierdut, el se ascunde
în inima copiilor și a sfinților, el își găsește bucuria în cei care îl
primesc. Ceea ce îi este propriu iubirii divine este aceea de a se umili, de a
deveni vulnerabilă, de a se oferi spre refuzul sau spre acceptul libertății
noastre. Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul meu și-mi
deschide ușa, voi intra la el și voi sta la masă cu el și el cu mine (Ap
3,20).
Etty Hillesum, o tânără evreică deportată, care l-a întâlnit pe
Dumnezeul păcii în infernul câmpurile de concentrare, a scris câteva cuvinte
despre vulnerabilitatea iubirii :
Doresc să te ajut, Dumnezeul meu, să nu te stingi în mine, căci este de
datoria noastră de a apăra până la capăt locuința care te găzduiește în noi.
Astfel Cristos se oferă pe sine prin mâinile și cuvintele noastre, într-o mică ostie spre adorare sau spre indiferența noastră. Misterul euharistic nu are valoare în ochii lumii precum nu are valoare un om crucificat și, totuși, spune sfântul Paul: Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii și disprețuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, așa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu (1Cor 1,28).
Priviți umilința lui Dumnezeu, le scrie sfântul Francisc de Assisi preoților din
ordinul său, și aduceți-i omagiu în inimile voastre. Iubirea nu forțează
pe nimeni. Iubirea speră totul. Iubirea îndură totul. Ia mereu locul servitorului.
Știe să se facă umilă. În cadrul Cinei celei de taină Isus se ridică de la masă
și se pune să spele picioarele ucenicilor dorind astfel să le pregătească inimile
pentru a-l primi cu bucurie, curați și iertați, primind Trupul său în trupul
lor ca o promisiune de viață și în Trupul lui să devină un singur trup.
Noi nu suntem în Biserică pentru că ne adunăm, nici din motive de conveniență socială, nici pentru că avem aceeași sensibilitate, ci pentru că ne împărtășim din același Trup al lui Cristos pe care preoții îl coboară pe altar prin mâinile lor fragile și sărace. Suntem preoți cu bogăția și cu sărăcia noastră. Preoții sunt responsabili de turma care îi aparține doar Domnului, iar credincioșii sunt responsabili de preoții lor. Împărțim împreună aceeași Pâine euharistică pentru ca toți să fie una. În misterul euharistic fiecare devine os din oasele mele și carne din carnea mea, așa cum afirma papa Benedict al XVI-lea.
Părintele Daniel nu știa nimic
din toate acestea când era mic. Dar a înțeles că iubirea lui Cristos este cu mult
mai mare decât toată violența lumii. Atunci el a știut și a promis că va deveni
preot într-o zi și, în acea zi, Domnul va scoate din abisurile răului un bine
infinit mai mare. Nimeni nu a știut nimic în afară de îngerii care veghează în
liniște, îngeri care văd mult mai departe decât oamenii. Ei se pot bucura și pot
spune împreună: Te preamăresc Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru
că ai ascuns acestea celor înțelepți și învățați și le-ai revelat celor mici
(Mt 11,25).
Sursa : fr.aleteia.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu