Viaţa umană
este un dar, un miracol, talantul preţios pe care Dumnezeu îl încredinţează
fiecărui om când se naşte. Ca să dăm sens şi demnitate vieţii, trebuie, înainte
de toate, să devenim conştienţi de dorinţele şi aspiraţiile noastre şi de
planul pe care Dumnezeu îl are cu unul fiecare dintre noi.
De mici copii am
fost întrebaţi ce doreşti să devi când vei ajunge mare? Şi am răspuns: medic,
profesor, inginer, preot, etc. Erau dorinţele noastre de atunci. Crescând, am
început să ne întrebăm serios: Ce cere Dumnezeu de la mine? Ce vreau să fac cu
viaţa mea? Care este voia lui Dumnezeu pentru viaţa mea? Când îţi adresezi
astfel de întrebări înseamnă că încerci să-ţi descoperi chemare în viaţă,
vocaţia ta şi s-o urmezi.
Obiectiv: în
această cateheză dorim ca adolescenţii şi tinerii să înţeleagă ce înseamnă
vocaţia creştină, ce legătură există între dorinţa umană şi cea divină şi cât
de important este ca dorinţa umană să coincidă cu cea divină.
1. Vocaţia creştină
Vocația este în mod esențial o
chemare care vine din partea lui Dumnezeu. Aceasta suscită în cel chemat o
dorință care corespunde dorinței lui Dumnezeu. Deci vocația este o dorință
divină, căreia îi corespunde o dorință umană. Vocația este o dorință care
devine apoi decizie.
Vocația se naște atunci când acceptăm că
Dumnezeu are dorința de a chema și de a păstra o anumită persoană pentru o
slujire anume. Pastorația ar trebui să se orienteze în acest sens: să descopere
din ce în ce mai mult dorința divină, acea dorință al cărei subiect este
Dumnezeu, iar obiect este ființa umană, ființa dorită din iubirea celui Veșnic,
iubit cu iubire veșnică.
Există multe feluri de a-l sluji pe
Dumnezeu. Sfântul Paul spunea: „ Există diferite daruri, dar acelaşi Duh. Sunt
diferite slujiri, dar acelaşi Domn. Sunt diferite lucrări, dar acelaşi Dumnezeu
care lucrează toate în toţi. Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre
binele comun(1 Cor12,4-7)”. În
această varietate de daruri, există două vocaţii creştine de bază: să fii
căsătorit întru Domnul sau să rămâi singur pentru Domnul. Fiecare dintre aceste
două vocaţii pretinde o implicare totală. Indiferent de chemare, se pretinde o
alegere fundamentală în viaţa fiecărui adolescent sau tânăr: alegerea de a găsi
şi a face voinţa lui Dumnezeu. Pentru a-şi da seama de vocaţia sa, fiecare
adolescent sau tânăr trebuie să-l pună mai întâi pe Dumnezeu în centrul vieţii
sale şi să i se dedice.
Este normal, apoi, ca un adolescent, un tânăr
care se deschide la planului lui Dumnezeu față de propria viață să simtă și
anumite dificultăţi, frici, incertitudini, dificultăți, care provin din
personalitatea, caracterul, cultura ce-l înconjoară sau istoria lui.
Este important așadar ca adolescentul sau
tânărul să identifice aceste dificultăţi fără pretenția de a le ignorare sau
șterge. Este important să le dea un nume și să lucreze în această privință,
căci acestea vor crea obstacole în luarea deciziei proprii și vocaționale.
Dorința devine decizie în momentul în care
adolescentul sau tânărul pune împreună cele două elemente esențiale ce țin de
alegere: elementul negativ și cel pozitiv, renunțarea și preferințele, să le
cântărească, apoi să se decidă. Decizia este făcută din aceste două componente:
trebuie să știm să spunem „nu” la ceva, pentru a ști să spunem „da” la altceva.
2. Sfânta Scriptură
Dacă
răsfoim puţin Biblia, cu siguranţă, vom găsi repede câteva exemple ale chemării
din partea lui Dumnezeu. De exemplu, în Vechiul Testament, Dumnezeu i-a chemat
pe Abraham (Gen 12,1-9), pe Ghedeon (Jud 6,11-24), pe Samuel (1 Sam
3,1-21), pe Isaia (Is 6,1-13), etc..
În Noul Tesament, Dumnezeu a chemat-o pe sfânta fecioară Maria, iar Isus i-a
chemat pe apostoli.
În
continuare ne vom opri asupra chemării lui Samuel.
Chemarea lui Samuel
Samuel este cel mai de seamă dintre
judecători, este primul dintre profeţi şi totodată cel care a început şirul
regilor, prin consacrarea lui Saul ca rege, apoi a lui David.
Momentul de vârf al chemării lui
Samuel este într-o noapte. Pe când dormea, aude un glas care îl strigă. Crezând
că este preotul Eli, se ridică, merge la el, dar acesta nu-l chemase. Îl trimite
să se culce din nou. Scena se repetă de trei ori. Ultima dată, preotul Eli îşi
dă seama că glasul celui care strigă este al lui Dumnezeu şi-l atenţionează pe
Samuel ca atunci când se va mai auzi strigat, să răspundă, spunând:
"Vorbeşte, Doamne, căci sluga ta ascultă!" (1Sam 3,9).
Samuel este modelul de chemare
directă din partea lui Dumnezeu. Scena chemării sale a inspirat pe mulţi
artişti, poeţi şi scriitori de spiritualitate. Nu poţi citi fragmentul despre
chemarea sa şi să nu rămâi impresionat.
Ceea ce uimeşte la Samuel, la prima
vedere, este aparenta naivitate în momentul în care este strigat de Dumnezeu.
Era prea mic să ştie că este glasul lui Dumnezeu, dar nu prea mic să transmită
lui Eli nenorocirea care avea să vină din partea lui Dumnezeu.
Rolul lui Samuel a fost acela de a-i
conştientiza încă o dată asupra răului făcut, prin îndepărtarea de legea lui
Dumnezeu, iar poporul ascultă, renunţă la idolii străini şi se converteşte.
Intervine însă dorinţa lui după ceva nou. Vor un rege, aşa cum au văzut la alte
popoare, aceasta indiferent de urmări, iar Dumnezeu le ascultă dorinţa şi-l
pune pe Samuel să-l ungă ca rege pe Saul, după care va urma David.
3. Vocaţia sfântului Ignaţiu de Loyola
Ignaţiu era un tânăr nobil spaniol
căruia îi plăcea să se lupte. El a intrat în armată la 17 ani şi a luptat în
multe campanii, fără să fie rănit. Însă, într-o zi, a avut un ghinion: imediat
după începerea luptei, o ghiulea i-a sfărâmat un picior şi l-a rănit pe celălalt.
Timp de câteva luni, a fost nevoit să stea la pat. Din plictiseală, a citit şi
recitit cărţi despre Isus şi sfinţi şi a început să se gândească la scopul
vieţii sale. Uneori se gândea cât de frumos ar fi să devină „cavaler al
credinţei”, ca sfinţii, şi să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu. Alteori, el visa să
curteze doamne frumoase, să câştige onoare şi să revină pe câmpul de luptă.
Spre surprinderea lui, a descoperit
că atunci când se gândea la femeile atractive sau la lupte era fericit doar
pentru puţin timp, apoi acel sentiment dispărea atunci când nu se mai gândea la
acestea. Parcă acel vis nu era cu adevărat al său. Pe de altă parte, când se
gândea la faptele extraordinare pe care le-ar putea îndeplini pentru Dumnezeu,
sentimentul de fericire şi de pace interioară rămânea cu el. Astfel, el a
înţeles că era chemat să-l slujească pe Dumnezeu ca preot. A-l urma pe Isus era
mai important decât viaţa sa anterioară plină de curtări, lupte şi lux.
I-a promis lui Dumnezeu că-l va pune
mereu pe el pe primul loc şi că va face voinţa sa. Imediat ce i s-au vindecat
rănile, Ignaţiu a început să se pregătească să devină preot. Acest lucru i-a
oferit o pace interioară profundă şi de durată. În cele din urmă, Ignaţiu a
întemeiat un ordin important al Bisericii: Societatea lui Isus cunoscută drept Ordinul Iezuit. El a scris o carte de
exerciţii spirituale, care este încă folosită de persoane ce caută în vieţile
lor voinţa lui Dumnezeu.
- Dorinţa voastră concide cu dorinţa
lui Dumnezeu?
- Ce v-a impresionat mai mult la
copilul Samuel?
- Ascultând sfântului Ignaţiu ce
promisiuni îi faceţi lui Dumnezeu?
4. Concluzie
Dragi adolescenţi şi tineri Isus vă
cheamă pe fiecare dintre voi. Cuvintele sale sunt aceleaşi: „urmează-mă”(Lc 9,59). Şi vă spune, precum i-a spus
celui care a vrut să meargă mai întâi acasă ca să-şi ia „la revedere”: „nimeni
care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui
Dumnezeu” (Lc 9,62). A-ţi urma
vocaţia înseamnă să te decizi în mod hotărât să-l aşezi pe Isus pe primul loc
în fiecare clipă a vieţii tale.
Pr. Dominic-Sorin Ciobanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu