Trebuie să fii bună!

 Ana, dacă tu vrei să mă consolezi, trebuie să fii bună!

Venerabila Ana de Guigné (1911-1922) face parte din sectorul sfinților tineri care ne arată că drumul spre cer poate fi parcurs chiar și la o vârstă fragedă. Născută cu un temperament coleric, gelos și dominator, Ana va reuși să ajungă la o totală stăpânire de sine începând cu moartea tatălui ei și să împartă apoi în jurul ei multă bucurie. Să ascultăm mărturia despre viața ei.

 

Orașul Annecy-le-Vieux, luna iulie a anului 1915. Afară este o zi frumoasă, prea frumoasă pentru a rămâne în casă. După servirea mesei, Ana, în vârstă de 4 ani, se plimbă printre florile grădinii, cu mici coronițe pe care le-a făcut pentru fiecare membru al familiei. Cu siguranță, tatăl ei va fi mândru de darul pe care i-l va face. Dar, la o mică distanță, o observă pe Melania, bucătăreasa castelului, că se odihnește câteva momente pe banca de piatră.

Această descoperire o supără pe mica domnișoară care dorea ca toată grădina să fie doar a ei. Aceasta nu este prima oară când o vede pe Melania șezând acolo și spunându-i să nu se mai ocupe acel loc. Melania are toată bucătăria pentru ea, deci grădina este numai a ei, a Anei, chiar dacă este atât de mare încât să încapă 100 de persoane. Ana îi mai amintește încă o dată să nu se mai așeze pe banca ei și, foarte nervoasă, abandonează florile și coronițele, pornește spre casă, gândindu-se că, dacă Melania nu o ascultă pe ea, totuși mama îi va impune lucrul acesta și astfel biata bucătăreasă nu va mai ocupa grădina.

După o lungă căutare, Ana o găsește pe mama ei într-o cămăruță privată. Dar rămâne surprinsă când își vede mama în lacrimi. Toată supărarea îi dispare. Este atât de surprinzător să vezi o persoană mare plângând. Ana se apropie de mama ei pe care nu o văzuse niciodată astfel.

 Doamna de Guigné o ia pe fetiță care acum era tăcută ca niciodată și o așază pe genunchii ei. Își șterge lacrimile și îi spune fetiței că tatăl ei a mers în cer și nu se va mai întoarce niciodată. Și adaugă mama: „Ana, dacă tu vrei să mă consolezi, trebuie să fii bună!”.

Doamna de Guigné nu și-a imaginat niciodată impactul pe care îl vor avea aceste cuvinte asupra copilei sale. A doua zi, trezindu-se, Ana își propune să fie bună. Când a văzut-o pe bucătareasa Melania din nou în grădină, a simțit cum nervii o cuprind, dar amintindu-și de propunerea făcută, se întoarce la joaca sa, gândindu-se că este bine să împarți și cu alții din ceea ce îți face plăcere. Tot ceea ce ieri o contraria pe mica domnișoară se transformase peste zi în teren de luptă. De fiecare dată când simțea gelozie sau mânie, Ana devenea toată roșie, dar reușea să se stăpânească, așteptând ca gândurile amare să o părăsească, căci este bine să fii iubitoare și să ierți.

Chiar și atunci când se mai lovea și simțea durerea, Ana se stăpânea cu multă voință pentru a nu se plânge. Oferea aceste mici suferințe „micului ei Isus”, aliatul perfect, care o ajuta în hotărârea ei. Ea descoperă acest secret important: trebuie să fii bun pentru a te putea apropia de el. De la înălțimea celor patru anișori, Ana își redublează eforturile până când crizele de mânie dispar complet. Cei din casă sunt uimiți de schimbarea radicală a micuței. Mama sa, învățătoarea, parohul, nu-și mai revin din uimirea provocată de schimbarea fetiței care mai înainte era foarte dificilă.

Cerând să primească prima sfântă împărtășanie, merge în audiență la episcopul de Nice, monseniorul Chapon. După o discuție cu fetița, el îi spune mamei: „Doamnă, îmi doresc ca noi toți să fim mereu la înălțimea cunoștințelor religioase pe care le posedă fetița dumneavoastră!”.

Astfel, la data de 26 martie 1917, Ana primește prima sfântă împărtășanie pe când avea doar 6 ani. Pe un bilet pe care l-a depus pe altar în timpul celebrării, a scris aceste cuvinte: „Micul meu Isus, te iubesc și pentru a-ți face pe plac, mă hotărăsc să mă supun ție”.

Bunătatea fetiței iese tot mai mult în evidență. Este binevoitoare, generoasă, iertătoare cu toți. Sacrificiul de fiecare zi este drumul crucii sale. Toată suferința și toată bucuria sunt oferite lui Isus căruia îi spune în rugăciune că îl iubește.

Într-o zi îi mărturisește mamei cât de mult dorește să îl vadă pe Isus în cer, căci el este scopul ultim al oamenilor. După spusele catehetei sale, mica sfântă, intuia că Dumnezeu o cheamă la el. Astfel, lupta Anei ajunge la final. În decembrie 1921 este cuprinsă pe neașteptate de dureri de cap și în zona nasului. Oboseala o obligă să stea la pat. Fetița suferea de meningită. În timp ce micul său trup suferea martiriul, sufletul său continua să crească.

În starea ei de boală, Ana se roagă pentru vindecarea altor persoane și pentru împlinirea voinței lui Dumnezeu. În dimineața zilei de 14 ianuarie 1922 Ana se întoarce către cateheta care o veghea și o întreabă : „Draga mea soră, pot să merg cu îngerii? „Da, mica mea fiică”, i-a răspuns, sora. „Mulțumesc, sora mea, mulțumesc”, au fost ultimele cuvinte ale Anei.

Ana de Guiné a fost declarată venerabilă de către papa Ioan Paul al II-lea la 3 martie 1990. Numeroase mărturii din anturajul Anei au raportat măreția sufletului acestei fetițe atât de dedicată de a fi bună și de a-și consola mama.

Sursa: aleteia.org