„Atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea”, versetul central al Evangheliei după sfântul Ioan, versetul
uimirii care renaște de fiecare dată, prin aceste
cuvinte bune asemenea mierii, tonifiante ca o plimbare pe malul mării, printre stropi
de valuri și aer curat inspirat în adâncul plămânilor; cuvinte care trebuie să fie
savurate în fiecare zi și de care să ne agățăm puternic în toate etapele
vieții, la fiecare cădere, în fiecare noapte, în fiecare dezamăgire.
„Atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea…”, iar noaptea lui Nicodim, dar şi nopţile noastre, se luminează. Aici
putem să renaștem. În fiecare zi. Să renaşte în încredere, în speranţă, în pace
senină, în dorinţa de a iubi, de a munci şi crea, de a apăra şi cultiva
persoane, talente şi creaturi, întreaga mică grădină pe care Dumnezeu mi-a
încredințat-o în întregime.
Nu doar omul, dar întreaga
lume este iubită, pământul este iubit, şi animalele, şi plantele, şi creația
întreagă. Şi dacă El a iubit pământul şi
eu trebuie să îl iubesc, cu spațiile sale, cu fii săi, cu verdele său şi cu florile sale… Şi dacă El a iubit lumea şi
frumuseţea sa fragilă, atunci şi tu vei iubi creația ca pe tine însuţi, o vei
iubi ca pe aproapele tău, pentru că aşa cum spunea M. Gandhi „aproapele meu
este tot ceea ce trăieşte”.
Revelaţia lui Isus este
aceasta: Dumnezeu a considerat lumea, fiecare om, acest nimic al meu dar căruia
i-a dat o inimă, mai important decât pe sine. Pentru a mă câștiga (răscumpăra),
el s-a pierdut (s-a dat) pe sine. Nebunie de iubire!
Dumnezeu a iubit: să
înţelegem frumuseţea acestui verb la trecut, pentru a indica nu o speranţă sau
o aşteptare, dar o siguranţă, un fapt sigur, că întreaga
lume este implicată: „necazul nostru este că suntem cufundaţi într-un ocean de
iubire, şi nu ne dăm seama” (G. Vannucci). Întreaga istorie biblică începe cu
un „eşti iubit” şi termină cu un „să iubeşti” (P. Beauchamp). Noi nu suntem
creştini pentru că îl iubim pe Dumnezeu. Suntem creştini pentru că noi credem
că Dumnezeu ne iubeşte.
„Dumnezeu
nu l-a trimis pe Fiul pentru a judeca lumea, dar pentru ca lumea să fie mântuită…,
pentru ca oricine crede să aibă viaţă”. Pe Dumnezeu nu îl interesează să instituie
procese împotriva noastră, nu a venit pentru a ne condamna sau pentru a regla
conturile cu noi, şi nici măcar pentru a ne achita. Viaţa celor iubiţi de
Dumnezeu nu este o hotărâre judecătorească, dar este o hotărâre, o dorinţă, de
înflorire şi de îmbrăţişare, după modelul plinătății.
„Pentru
ca lumea să fie mântuită”: a mântui înseamnă a păstra, a apăra, pentru ca nimic
să nu se piardă, niciun suspinat, nicio lacrimă, niciun fir de iarbă; nu se va
pierde nicio străduință generoasă, nicio răbdare dureroasă, niciun gest de
îngrijire oricât de mic şi de ascuns ar fi el; „dacă voi putea să împiedic o
inimă să se fărâme nu voi fi trăit în zadar. Dacă voi putea să alin Durerea
unei Vieţi, sau să uşurez o Pedeapsă, sau să ajut o Pasăre căzută să se
reîntoarcă la cuibul său, nu voi fi trăit în zadar”. (Emily Dickinson).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu