ULTIMA SCRISOARE A LUI DON FABRIZIO

 

Nu mi-am pierdut niciodată bucuria de a vesti Evanghelia

Don Fabrizio De Michino, un tânăr preot napolitan care a murit recent la vârsta de doar 31 de ani, i-a scris o scrisoare Papei Francisc:

Sanctității sale Papa Francisc,

Sfinte Părinte, în rugăciunile mele zilnice pe care le adresez lui Dumnezeu, nu voi înceta să mă rog pentru Sanctitatea Voastră și pentru slujirea pe care Domnul însuși v-a încredințat-o, ca să continuați să anunțați vestea cea bună a Evangheliei cu multă putere și bucurie.

Numele meu este Fabrizio De Michino și sunt un tânăr preot al Episcopiei de Napoli. Am 31 de ani și cinci ani de preoție. Îmi desfășor activitatea pastorală la Seminarul Arhiepiscopal din Napoli ca formator al grupului de diaconi și de asemenea într-o parohie, în Ponticelli, situată la periferia estică din Napoli.

Parohia comemorează miracolul petrecut pe dealul Esquilino și este dedicată Sfintei Fecioare Maria a Zăpezii. În 2014 am sarbatorit primul centenar al încoronarii statuii ce datează din 1500, o statuie foarte dragă tuturor locuitorilor. Ponticelli este un cartier degradat cu multă criminalitate și săracie, dar pe zi ce trece descopăr frumusețea de a vedea ce face Domnul în aceste persoane care se încred în Dumnezeu și în Sfânta Fecioară Maria. De când sunt în această parohie dragostea față de Mama Cerească a crescut tot mai mult, sperând mereu în apropierea și protecția ei chiar și în dificultăți.

Din păcate, sunt trei ani de când mă lupt cu o boală rară: o tumoră chiar în interiorul inimii și de câteva luni cu noi metastaze la ficat și măduva spinării. Nu au fost ușori acești ani, însă, nu mi-am pierdut niciodată bucuria de a vesti Evanghelia. Chiar și în oboseală simt cu adevărat această putere care nu vine de la mine ci de la Dumnezeu care îmi permite să-mi împlinesc cu simplitate slujirea.

Există un verset biblic care mă însoțește și care mă întărește să mă încred în puterea Domnului, un verset din cartea profetului Ezechiel: „Vă voi da o inimă nouă, voi pune în voi un Duh nou, voi lua de la voi inima de piatră și vă voi da o inimă de carne” (Ez 36, 26).

În acest timp sunt însoțit de prezența episcopului meu, Cardinalul Crescenzio Sepe, care mă susține constant, chiar îmi spune uneori să mă odihnesc puțin ca să nu sufăr prea mult.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu, familiei mele și prietenilor mei preoți care mă ajută și mă sprijină mai ales când fac terapii, împărtășind cu mine diferitele lor momente de suferință. Chiar și doctorii mă asistă foarte mult și fac tot posibilul pentru a găsi terapiile potrivite pentru îngrijirea mea.

Sfinte Părinte,

Poate că mă lungesc cu scrisoarea mea, dar vreau doar să vă spun că ofer Domnului toate acestea pentru binele Bisericii și pentru Sanctitatea voastră în special, pentru ca Domnul să vă binecuvânteze mereu și să vă însoțească în slujire și iubire.

În rugăciunile Sanctității voastre să vă rugați și pentru mine pentru a putea face voința lui Dumnezeu mereu și în orice mod. De multe ori, este adevărat, nu-i cer lui Dumnezeu vindecarea mea, dar îi cer puterea și bucuria de a continua să fiu un mărturisitor adevărat al iubirii Sale și preot după inima Sa.

Sigur de rugăciunile părintești ale Sanctității Voastre, vă salut cu mult devotament.

Don Fabrizio De Michino

Sursa: Tv2000

 

Secretul Crăciunului

 

Vocația mea este să-i salvez pe copii

Marty Shea este un călugăr American în vârstă de 90 de ani, cu 70 de ani de viață religioasă sau de călugărie. Timp de 50 de ani a fost călugăr misionar în Guatemala. A ajuns în această țară în 1966, în timp ce țara se afla în plin război civil, un război ce a durat 36 de ani, provocând în jur de 200.000 de victime. A asistat la masacrele din jugla El Peten, a călătorit cu mii de oameni care au fost nevoiți să-și părăsească satele lor pentru a merge în exil, în Campacha, în Mexic, a trăit cu oamenii în câmpurile de refugiați și, după terminarea războiului, i-a ajutat pe mulți să se reîntoarcă în pământul natal.

Spune fratele Marty Shea: „Fiind în Guatemala, în mijlocul ororilor provocate de războiul civil, văzându-i pe oameni cum trec râul Usumancita river pentru a ajunge în Mexic, pentru a-și salva familiile, acest moment a fost pentru mine un punct de cotitură în viața mea, atunci am descoperit că vocația mea este să salvez copiii”. Cu un aparat foto simplu, fratele Marty le-a imprimat chipurile și a scris reflecții și poezii care descriu viața acestora petrecută în mijlocul suferinței și a câmpurilor de refugiați. În acest drum de însoțire, fratele Marty a descoperit adevărata semnificație a Crăciunului.

Aș dori să redau în continuare câteva gânduri scrise de acest frate despre Crăciun:

„Crăciunul pierdut și regăsit. Este din nou Crăciunul. Parcă aceste cuvinte și-au pierdut misterul, din nou Crăciunul, dar unde ar trebui să privim, unde este ieslea cu tânăra mamă și copilul ? Unde ar trebui să privim în această lume unde el, pruncul divin, este scos afară din décor? Ar trebui să privim în același loc unde privim de 2000 de ani? Ar trebui să privim la toate acestea care împodobesc ieslișoara din Betleem? Sau ar trebui să privim printre cei născuți la periferia lumii noastre, aflați în corturi din bețe și prelate, în adăposturile din carton din orașele noastre, printre cei respinși și refugiați. Aici el, Pruncul divin, își găsește din nou un loc, printre cei pentru care nu există nicio cameră. Trăim din nou foarte aproape de misterul Crăciunului, mereu același și totuși parcă niciodată atât de aproape de noi: în copilul violenței și al războiului, în femeia aflată în sărăcie și disperare, în căutarea unui loc pentru a da viață, în Betleemurile vieților noastre”.

Crăciunul, timpul misterului, timpul când se fac daruri, și totuși, darul este deja oferit, promisiunile împlinite printre stelele și grajdurile lumii noastre. Este Crăciunul și Dumnezeul noutății ne cheamă să ne trezim.

O meditație profundă care ne invită să trecem de la ieslișoara din Betleem, la cea a zilelor noastre. Misterul Crăciunului, este dat tocmai de dumnezeirea încarnată în chipul unui copilaș în sărăcie și refuz. Același mister al dumnezeirii născută în sărăcie și refuz este prezent și astăzi printre noi și suntem invitați să-l descoperim și să acționăm.

Același frate, Marty Shea, ne descoperă secretul Crăciunului. Spune el: „Am ratat cumva mesajul Crăciunului ? Acești copii nu sunt refugiați, ei sunt misterul, ei sunt iubirea vie a lui Dumnezeu, Dumnezeu cu noi, în noi, Dumnezeu care se joacă în afara grajdurilor noastre. Ei sunt secretul Crăciunului. Ei îl coboară pe Dumnezeu din ceruri într-o noapte rece ca noaptea trecută. Ei sunt o pildă zgomotoasă, invitându-ne să privim la grajd încă o dată pentru a vedea dacă îl putem atinge pe Dumnezeu în ei. Atunci Dumnezeu poate să ne atingă la rândul lui din nou în uimire și mister în propriul nostru Crăciun”.

 

De la tată de familie la preoție

 

Vocația părintelui Bruno Raffara

 Înainte de a deveni preot, părintele Bruno a fost mai întâi soț și tată.  După moartea soției și creșterea copiilor, după un lung discernământ vocațional, Bruno a decis să intre în seminar pentru a deveni preot. A fost hirotonit preot la 28 iunie 2020 și activează ca paroh în dieceza de Angers în Franța. 

Ne întrebăm cum de a apărut vocația la preoție în timp ce el a fost soț și tată de familie ? Ajuns la vârsta de 57 de ani, părintele Bruno răspunde că de-a lungul timpului au fost mai multe semne care l-au condus spre această vocație.

În 1984, pe la vârsta de 20 de ani, în timpul unei întâlniri a voluntarilor la Lourdes, Bruno o întâlnește pe Clara, cea care avea să-i fie soție. Doi ani mai târziu, în 1986 se căsătoresc. Clara a profesat ca învățătoare iar Bruno ca profesor de economie. Viața lor de familie era ritmată de muncă dar și de diferitele responsabilități pe care le aveau în parohie. Făceau parte din comunitatea Cuvântul Vieții, o mișcare carismatică.

În 1999 Clara a început să aibă primele semne de boală, o boală care o va chinui până la începutul anului 2002 provocându-i decesul. În tot acest timp familia a fost susținută de membrii comunității carismatice. Episcopul de Angers, Mons. Bruguès, a vizitat familia chiar cu o săptămână înainte de decesul Clarei. Vizita episcopului a încurajat foarte mult familia mult încercată. La 25 ianuarie 2002 Clara se stinge din viață lăsând în urmă trei copii : în vărstă de 13, 11 și unul 7 ani. Chiar dacă durerea a fost mare pentru Bruno din cauza pierderii soției, totuși a avut puterea să continue, ocupându-se de creșterea și educația celor trei copii ai săi.

Bruno mărturisește că după moartea soției, s-a simțit ca deposedat de vocația sa, nu mă mai puteam ocupa de Clara pentru că se afla de acum în ceruri. Dintr-o dată m-am simțit cu mâinile goale. În această stare, acest tată de familie a început să se întrebe în rugăciune : Ce să fac ? Bineînțeles, prima responsabilitate era aceea de a se îngriji de copii.

După nouă luni de la decesul Clarei, o durată pe care el o consideră simbolică, a început să se gândească la preoție. Puțin timp după aceea, după o sfântă liturghie, Bruno este întrebat de episcopul Bruguès : V-ați gândit să vă puneți în serviciul Bisericii ? Tatăl de familie îi răspunde că este deja angajat în parohia sa. Însă episcopul se gândea la diaconat. Dar Bruno îi răspunde că el se gandește chiar la preoție. Totuși rămâne și varianta de a se recăsători. Episcopul îi răspunde: când veți fi sigur că nu sunteți chemat la a vă recăsători, vă aștept pentru o întâlnire. În același timp, episcopul l-a sfâtuit să se lase însoțit pentru un discernământ vocațional. Au urmat apoi multe indicii care l-au condus spre preoție.

Într-o vară, în timpul unei întâlniri a familiilor, Bruno dă peste un verset din prima carte a lui Samuel 2, 35  care spune :  Îmi voi ridica un preot credincios care va lucra după inima mea şi după sufletul meu; îi voi zidi o casă trainică şi va umbla înaintea unsului meu în toate zilele. 

Cum să nu văd în acest verset un semn ? se întreabă Bruno. Un semn care a venit chiar în sărbătoarea sfintei Ana, sărbătorită la 26 iulie, ziua în care el s-a căsătorit cu Clara.

Anii au trecut iar copiii au crescut. În inima lui Bruno discernămîntul devine tot mai clar. În decembrie 2013, merge la episcopul de Angers, de data aceasta mons. Delmas. Episcopul îi spune : dacă dumneavoastră nu ați fi venit, eu însumi v-aș fi căutat.

La 11 februarie 2015, în sărbătoarea Sfintei Fecioare de la Lourdes, episcopul îi propune să intre în seminar începând cu luna septembrie. Dar cum să împace seminarul cu munca ? Fiica mai mică era încă la școală. În opt zile problema s-a rezolvat. La 18 februarie, în sărbătoarea sfintei Bernadeta, după o întrevedere cu directorul școlii a reușit să obțină un concediu mai îndelungat cu posibilitatea de a-și păstra locul de muncă.

În septembrie Bruno devine seminarist și urmează cursurile teologice ale facultății de teologie din Angers. Episcopul îl însoțește pe acest drum de formare dar nu prea îndeaproape pentru a lăsa mai multă libertate seminariștilor. Totodată este însoțit și de alți formatori.

În ceea ce-i privește pe copii, nu prea s-au simțit bine văzându-l pe tatăl lor că devine un personaj public, dar cu timpul s-au obișnuit. Astfel Bruno Raffara ajunge să fie hirotonit preot la 28 iunie 2020 iar în prezent este paroh într-o parohie din dieceza de Angers.

Credincioșii se bucură de prezența lui. Spune părintele Bruno: trăiesc aceleași lucruri ca și ei. Ei mă încurajează să îmi mai iau concediu, să mă odihnesc, să merg să îmi văd copiii.

În prezent părintele Bruno îi mulțumește lui Dumnezeu pentru delicatețea sa arătată în această vocație neașteptată, o vocație pentru care Dumnezeu l-a pregătit de-a lungul timpului.

Sursa: fr.aleteia.org

 

De la regina frumuseții la soră de mănăstire

 

A ne fixa ochii pe ceea ce durează

În 2017 o regină a frumuseții a ajuns să tulbure internetul când a decis să intre într-o congregație religioasă, la un an după ce a fost încoronată drept deținătoarea titlului de cea mai frumoasă femeie a orașului ei natal.

 

Esmeralda Solís Gonzáles a fost încoronată drept Regina din Valle De Guadalupe din Mexic în 2016. La un an după încoronare, ea a devenit postulantă în cadrul Congregației Surorile sărace misionare clarise ale Sfântului Sacrament.

Într-un interviu fosta regină a frumuseții declară că: „Am fost foarte fericită cu tot ceea ce aveam, cu titlul obținut, dar nu se compară cu fericirea pe care Dumnezeu o pune acum în inima mea.”

Esmeralda recunoaște că vocația la viața consacrată a fost mereu prezentă în viața ei ca un „mic ghimpe”:

„Mi-am dat seama că trebuie să fac loc în viața mea ca să știu ce a plănuit Dumnezeu pentru mine. În procesul discernerii vocației mele au existat și frică și îndoieli, dar dragostea pe care Domnul o manifesta în fiecare zi, m-a făcut să depășesc orice sentiment de descurajare”.

Esmeralda recunoaște dificultatea procesului de discernământ pe care a decis să-l parcurgă, dar potrivit ei „dacă mergi ținându-te de mâna lui Dumnezeu, vei putea întotdeauna să faci următorul pas”.

Chiar dacă este abia la începutul slujirii ei, ea a reușit totuși să descopere că „în viața religioasă fiecare nouă zi este un nou început și o nouă oportunitate de face cunoscută Împărăția lui Dumnezeu. Acest lucru implică multe sacrificii, dar ele sunt întotdeauna răsplătite cu fericire. Este adevărat că realitatea și presupusa fericire pe care lumea o vinde astăzi este foarte atractivă, totuși este necesar să-ți fixezi ochii pe ceea ce durează”.

„Nu trebuie să-ți fie frică. Dacă Dumnezeu te cheamă, el va avea grijă de tot. Tot ce trebuie să faci este să-l primești cu multă pace, bucurie și încredere. Cred că frica este o mare scuză care este responsabilă pentru trunchierea adevăratei fericiri pe care numai Dumnezeu o poate oferi”, continuă fosta regină a frumuseții.

„Sunt în viața religioasă de foarte puțin timp, și totuși sunt foarte fericită”.

Fie ca povestea Esmeraldei González, fostă regină a frumuseții și acum soră de mănăstire, să-i încurajeze în mod special pe tineri pentru a discerne chemarea lor și să nu le fie teamă să răspundă la ea.

Sursa: HugotSeminarista

 

 

 

 

Unde pot face cel mai mare bine?

 

Unde pot face cel mai mare bine?

Un preot și o soră religioasă își amintesc cum povestea lor de dragoste i-a condus către o altă vocație. Înainte de a-și descoperi vocațiile, părintele Javier Olivera și sora Maria a Înțelepciunii erau logodiți și își planificau nunta dar Dumnezeu avea alte planuri.

Dacă i-ai întâlni astăzi, nu ți-ai imagina niciodată că există o legătură între un preot diocezan din Argentina și o soră religioasă din sudul Franței. Dar cu ani în urmă, părintele Javier Olivera și sora Maria erau de fapt logodiți pentru a se căsători.

Părintele Javier și Sr. Maria (al cărui nume de botez este Trinidad María Guiomar) au crescut în familii catolice în același cerc social deci au fost prieteni de mici. Până când au plecat la universitate, însă, nu se mai văzuseră de câțiva ani iar viețile lor luase direcții foarte diferite. În timp ce Trinidad își practica cu devotament credința, Javier se îndepărtase complet de credința sa.

Părintele Javier și-a amintit cum tocmai se întorsese dintr-o călătorie cu rucsacul în spate când a început o discuție cu prietena sa din copilărie despre învățăturile bisericești pe care le considera arhaice și arbitrare, mai exact despre interdicția sexului premarital. Spre surprinderea lui, Trinidad nu a fost de acord cu el dar în schimb i-a explicat convingerile atât de bine încât a fost impresionat.

„Am întâlnit o femeie care știa să apere ceea ce credea,” a spus el, „și care era și inteligentă. În scurt timp, el se îndrăgostise de Trinidad și nu doar de ea ci și de Biserică, datorită influenței ei.

Încă de la început, o profunzime intelectuală neobișnuită și dedicație pentru căutarea adevărului le-a caracterizat relația.

„Am încercat să profităm de viața culturală prin muzică, literatură și filosofie”, spune părintele Javier. „Am citit cărți împreună, am ieșit la cafea. Am avut un grup de prieteni cu care am participat la conferințele autorilor catolici argentinieni. ”

Între timp, Dumnezeu a lucrat prin Trinidad și prin dragostea pe care ea și Javier au împărtășit-o, în apropierea acestuia de Biserică.

„Am început să practic credința, să mă rog, să merg duminica la liturghie. Toate în mare parte datorită ei - lui Dumnezeu în principal - dar ei ca instrument”, spune părintele Javier. El își amintește cum au cultivat o viață de pietate, găsind timp să se roage Rozariul împreună și primind frecvent sf. Euharistie.

Javier și Trinidad erau logodiți și urmau să se căsătorească la 21 de ani. Au decis să se căsătorească după absolvire, care era la doi ani și jumătate distanță, și au început să-și facă planuri pentru viața viitoare împreună.

Viața lor s-a schimbat brusc, însă, când fratele mai mare al lui Trinidad și-a anunțat decizia de a intra la seminar. În ciuda credinței lor serioase, vestea a venit ca un șoc pentru Javier și Trinidad. L-au dus la seminar, iar în drum spre casă, au avut o conversație importantă.

„Când ne-am întors, am vorbit despre cât de nebunesc a fost, că fratele ei a lăsat totul în urmă, posibilitatea de a avea o familie, o carieră foarte importantă. Am început să ne întrebăm: „Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ne-ar chema la viața religioasă? „” spune părintele Javier. „Primul lucru pe care l-am spus a fost „nu” și că a fost o nebunie, pentru că aveam o relație frumoasă și deja cumpăram lucruri pentru a ne căsători”.

Odată cu ideea intrării în viața religioasă atât Javier cât și Trinidad au descoperit că nu mai puteau scăpa de ea. În scurt timp, ei au luat decizia să se separe pentru un discernământ serios.

Și-au petrecut următorii doi ani discernând cu ajutorul unui director spiritual înțelept, unde Dumnezeu îi chema, sau cum spunea părintele Javier: „cum să știu dacă cea mai bună cale pentru mine de a ajunge în Rai este viața preoțească sau viața de căsătorie? Unde pot face cel mai mare bine? ”

În sfârșit, chemarea la viața religioasă a devenit incontestabilă pentru amândoi. Părintele Javier a devenit preot al Episcopiei San Rafael și în cele din urmă profesor universitar.

Astăzi are un blog numit Que no te la cuenten și a scris o carte despre discernământul vocațional.

Sr. Maria aparține congregației Surorile lui Isus Milostivul, și activează într-o comunitate aflată în sudul Franței.

Spune sora Maria: „Consider că este un har special faptul că am fost chemați amândoi aproape în același timp, o delicatețe a Providenței Divine, căreia nu-i scapă niciun detaliu. Și eu prețuiesc foarte mult continuitatea neîntreruptă în prietenie, nu doar între noi doi, ci și între familiile noastre”.

„Acum avem o prietenie frumoasă”, spune părintele Javier. „Ea este cea mai bună prietenă a mea”.

Istoria creștină este plină de povești de prietenie spirituală între bărbați și femei sfinți, care s-au încurajat reciproc pentru a-l urma pe Isus Cristos. Cu siguranță povestea părintelui Javier și a sorei Maria este o completare potrivită pentru aceste anale. Victor Hugo a scris odată că „A iubi o altă persoană înseamnă a vedea fața lui Dumnezeu”, iar povestea lor este o mărturie valoroasă că „văzând fața lui Dumnezeu” într-o altă persoană poate și ar trebui să conducă fiecare persoană către o relație mai strânsă cu Isus Cristos.

Sursa: HugotSeminarista 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Trebuie să fii bună!

 Ana, dacă tu vrei să mă consolezi, trebuie să fii bună!

Venerabila Ana de Guigné (1911-1922) face parte din sectorul sfinților tineri care ne arată că drumul spre cer poate fi parcurs chiar și la o vârstă fragedă. Născută cu un temperament coleric, gelos și dominator, Ana va reuși să ajungă la o totală stăpânire de sine începând cu moartea tatălui ei și să împartă apoi în jurul ei multă bucurie. Să ascultăm mărturia despre viața ei.

 

Orașul Annecy-le-Vieux, luna iulie a anului 1915. Afară este o zi frumoasă, prea frumoasă pentru a rămâne în casă. După servirea mesei, Ana, în vârstă de 4 ani, se plimbă printre florile grădinii, cu mici coronițe pe care le-a făcut pentru fiecare membru al familiei. Cu siguranță, tatăl ei va fi mândru de darul pe care i-l va face. Dar, la o mică distanță, o observă pe Melania, bucătăreasa castelului, că se odihnește câteva momente pe banca de piatră.

Această descoperire o supără pe mica domnișoară care dorea ca toată grădina să fie doar a ei. Aceasta nu este prima oară când o vede pe Melania șezând acolo și spunându-i să nu se mai ocupe acel loc. Melania are toată bucătăria pentru ea, deci grădina este numai a ei, a Anei, chiar dacă este atât de mare încât să încapă 100 de persoane. Ana îi mai amintește încă o dată să nu se mai așeze pe banca ei și, foarte nervoasă, abandonează florile și coronițele, pornește spre casă, gândindu-se că, dacă Melania nu o ascultă pe ea, totuși mama îi va impune lucrul acesta și astfel biata bucătăreasă nu va mai ocupa grădina.

După o lungă căutare, Ana o găsește pe mama ei într-o cămăruță privată. Dar rămâne surprinsă când își vede mama în lacrimi. Toată supărarea îi dispare. Este atât de surprinzător să vezi o persoană mare plângând. Ana se apropie de mama ei pe care nu o văzuse niciodată astfel.

 Doamna de Guigné o ia pe fetiță care acum era tăcută ca niciodată și o așază pe genunchii ei. Își șterge lacrimile și îi spune fetiței că tatăl ei a mers în cer și nu se va mai întoarce niciodată. Și adaugă mama: „Ana, dacă tu vrei să mă consolezi, trebuie să fii bună!”.

Doamna de Guigné nu și-a imaginat niciodată impactul pe care îl vor avea aceste cuvinte asupra copilei sale. A doua zi, trezindu-se, Ana își propune să fie bună. Când a văzut-o pe bucătareasa Melania din nou în grădină, a simțit cum nervii o cuprind, dar amintindu-și de propunerea făcută, se întoarce la joaca sa, gândindu-se că este bine să împarți și cu alții din ceea ce îți face plăcere. Tot ceea ce ieri o contraria pe mica domnișoară se transformase peste zi în teren de luptă. De fiecare dată când simțea gelozie sau mânie, Ana devenea toată roșie, dar reușea să se stăpânească, așteptând ca gândurile amare să o părăsească, căci este bine să fii iubitoare și să ierți.

Chiar și atunci când se mai lovea și simțea durerea, Ana se stăpânea cu multă voință pentru a nu se plânge. Oferea aceste mici suferințe „micului ei Isus”, aliatul perfect, care o ajuta în hotărârea ei. Ea descoperă acest secret important: trebuie să fii bun pentru a te putea apropia de el. De la înălțimea celor patru anișori, Ana își redublează eforturile până când crizele de mânie dispar complet. Cei din casă sunt uimiți de schimbarea radicală a micuței. Mama sa, învățătoarea, parohul, nu-și mai revin din uimirea provocată de schimbarea fetiței care mai înainte era foarte dificilă.

Cerând să primească prima sfântă împărtășanie, merge în audiență la episcopul de Nice, monseniorul Chapon. După o discuție cu fetița, el îi spune mamei: „Doamnă, îmi doresc ca noi toți să fim mereu la înălțimea cunoștințelor religioase pe care le posedă fetița dumneavoastră!”.

Astfel, la data de 26 martie 1917, Ana primește prima sfântă împărtășanie pe când avea doar 6 ani. Pe un bilet pe care l-a depus pe altar în timpul celebrării, a scris aceste cuvinte: „Micul meu Isus, te iubesc și pentru a-ți face pe plac, mă hotărăsc să mă supun ție”.

Bunătatea fetiței iese tot mai mult în evidență. Este binevoitoare, generoasă, iertătoare cu toți. Sacrificiul de fiecare zi este drumul crucii sale. Toată suferința și toată bucuria sunt oferite lui Isus căruia îi spune în rugăciune că îl iubește.

Într-o zi îi mărturisește mamei cât de mult dorește să îl vadă pe Isus în cer, căci el este scopul ultim al oamenilor. După spusele catehetei sale, mica sfântă, intuia că Dumnezeu o cheamă la el. Astfel, lupta Anei ajunge la final. În decembrie 1921 este cuprinsă pe neașteptate de dureri de cap și în zona nasului. Oboseala o obligă să stea la pat. Fetița suferea de meningită. În timp ce micul său trup suferea martiriul, sufletul său continua să crească.

În starea ei de boală, Ana se roagă pentru vindecarea altor persoane și pentru împlinirea voinței lui Dumnezeu. În dimineața zilei de 14 ianuarie 1922 Ana se întoarce către cateheta care o veghea și o întreabă : „Draga mea soră, pot să merg cu îngerii? „Da, mica mea fiică”, i-a răspuns, sora. „Mulțumesc, sora mea, mulțumesc”, au fost ultimele cuvinte ale Anei.

Ana de Guiné a fost declarată venerabilă de către papa Ioan Paul al II-lea la 3 martie 1990. Numeroase mărturii din anturajul Anei au raportat măreția sufletului acestei fetițe atât de dedicată de a fi bună și de a-și consola mama.

Sursa: aleteia.org

Vocație și libertate

 

Pe când mulţimea îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, iar el stătea lângă lacul Genezarét, [Isus] a văzut două bărci care stăteau lângă ţărm, iar pescarii, coborâţi din ele, spălau năvoadele. Suindu-se în una din bărci, care era a lui Símon, l-a rugat s-o îndepărteze puţin de la mal. Aşezându-se, învăţa mulţimile din barcă.

Când a terminat de vorbit, i-a spus lui Símon: „Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit!”. Răspunzând, Símon i-a spus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele”. Şi, făcând aceasta, au prins aşa o mare mulţime de peşti, încât li se rupeau năvoadele. Atunci au făcut semne însoţitorilor lor din cealaltă barcă să vină pentru a-i ajuta. Ei au venit şi au umplut amândouă bărcile, încât erau gata să se scufunde. Văzând [aceasta], Símon Petru a căzut la picioarele lui Isus, spunând: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!”. Pentru că îl cuprinsese teama pe el şi pe toţi care erau cu el pentru pescuirea pe care au făcut-o împreună; la fel şi pe Iacób şi pe Ioan, fiii lui Zebedéu, care erau însoţitorii lui Símon. Însă Isus i-a spus lui Símon: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!”. După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe [Isus].

 

Această pagină de evanghelie reprezintă mărturia unor persoane care l-au întâlnit pe Isus și de care s-au lăsat fascinate de el. Isus le-a vorbit, le-a revelat misterul persoanei sale, le-a promis că le va oferi un sens extraordinar vieții și morții lor. Isus le-a capturat libertatea și ei s-au încrezut cu totul în el. Au decis să își consacre în întregime viața lor cauzei sale de mântuire a întregii omeniri.

Această pagină de evanghelie a fost scrisă pentru ca și noi să credem în Isus și să-l urmăm și astfel să dăm sens și valoare vieții noastre. În întâlnirea cu el libertatea noastră ajunge la plinătatea sa de expresie, iar viața noastră capătă cea mai înaltă autenticitate umană.

În acest mod, chiar și astăzi, Isus de fapt, intră în viața noastră și în biografia noastră și ne solicită libertatea noastră: el ne cere fiecăruia dintre noi să înaintăm în larg, încrezându-ne în cuvântul său. Evanghelia ne ajută să conștientizăm dorința noastră de a-l urma, dar în același timp poate apărea în noi acele sentimente de teamă care încă ne împiedică să ne încredințăm tu totul lui.

Isus se revelează ca cel care își ține promisiunea, în ciuda rezistențelor noastre. Raportul nostru cu Isus care crește în încredere, ne îndreaptă atenția asupra identității sale de Domn, de om adevărat și de  fiu lui Dumnezeu: adorația și profesiunea noastră de credință în el sunt acte profunde ale sufletului care se lasă introdus în căutarea voinței sale pentru fiecare dintre noi.

Sfânta Scriptură ne poate ajuta să intrăm într-o experiență spirituală vie, adevărată, sinceră. Lăsându-ne conduși de sfânta Scriptură, prin harul lui Dumnezeu, îl putem întâlni pe Cristos, care apoi ni se dăruiește în sfintele sacramente și astfel putem să ne construim adevărata noastră libertate. Întâlnindu-ne astfel cu el, ne va spune fiecăruia ce loc ocupă în această viață, sau ce vocație trebuie să urmeze.

 a.       Din viața cotidiană

Pe când mulţimea îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, iar el stătea lângă lacul Genezarét, [Isus] a văzut două bărci care stăteau lângă ţărm, iar pescarii, coborâţi din ele, spălau năvoadele.

Aceasta este ziua de unde și tu pleci, ziua în care te regăsești cu situația actuală a vieții tale care se confruntă direct cu persoana lui Isus. Cineva, acest Isus, intră în existența ta, de fapt el deja a intrat: biografia ta este o mărturie, cuprinde o vocație dar pe care tu nu o știi încă. Pentru a afla răspunsul se cere o dispoziție interioară de a-l primi și de a asculta: ai putea să înveți cu adevărat ceva nou din cuvântul lui Isus, poate un nou mod de a trăi.

Cuvântul lui Dumnezeu a fascinat acea mulțime iar noi ne putem întreba: ce le-a spus Isus atunci? Ce îmi spune mie acum? Ce gândește Isus despre mine în acest moment? Isus intră aproape pe neprevăzute în viața fiecăruia dintre noi, în obișnuitul vieții noastre, acolo unde ne simțim bine printre ocupațiile noastre. Aici el ne lansează invitația: aceea de a ne abate un pic de la pământul și de la presupusele noastre siguranțe pentru a afla plinătatea unei vieți poate încă necunoscută și experimentată.

 b.      O anumită distanță de la lucrurile materiale

Suindu-se în una din bărci, care era a lui Símon, l-a rugat s-o îndepărteze puţin de la mal. Aşezându-se, învăţa mulţimile din barcă.

Isus te inivită să iei o anumită distanță față de lucrurile imediate. Ucenicii lui Isus se preocupau de meseria lor de pescari, erau concentrația asupra a tot ceea ce ține de ea. Pe neașteptate Isus întră în viața lor, se folosește de lucrurile lor și le adresează o invitație. Acceptând invitația lui Isus, ucenicii își vor schimba viața în mod radical.

Dacă dorim să se întâmple și cu noi același lucru, este necesar să ne distanțăm un pic, să ne punem în mișcare, de a privi în față viața și viitorul. Isus a cerut de la fiecare ucenic ceva unic, ceva ce fiecare trebuia să găsescă la și în sine însuși. Era necesar să găsească un loc, o barcă, un context particular în care apoi să  lanseze invitația.

Și tu asemenea lui Simon-Petru ai fost ales pentru a te distanța de pământ și a înainta în larg. Astăzi, Isus îți cere să dai un nou avânt vieții tale. Mai întâi de toate, trebuie să crezi că aceasta este posibil. Este nevoie să-ți schimbi câteva atitudini, să-i oferi mai mult timp lui Dumnezeu, ascultându-l în rugăciune. Trebuie să fii mai hotărât în a lua câteva decizii în această privință.

 c.       A lua câteva decizii

Când a terminat de vorbit, i-a spus lui Símon: „Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit!”.

Isus intervine cu hotărâre în viața lui Simon Petru. Astfel îl determină la o decizie, îl educă să ia o decizie: trebuie să renunțe la ceva pentru a risca pentru altceva. Simon este aproape constrâns să riște. Experiența pe care a avut-o până acum nu-i mai este de ajuns. Isus îl ridică într-o altă dimensiune a vieții. Aceasta este posibil și pentru tine astăzi, să pășești într-o altă dimensiune a vieții. Dacă vrei să înaintezi în larg, trebuie să te distanțezi de refugiurile tale secrete, de toate temerile  și de lene. Gândește-te că poți ajunge la o calitate mai bună a vieții tale, să dai un orizont nou minții, inimii și dorințelor tale. Trebuie să devii un pic mai liber față de preocuparea pentru studiu, mai liber față de raționamentele tale obișnuite, de sentimentele tale, de familie, de prieteni.

Toate acestea îți pot cere o formă mai înaltă de singurătate, dar care este necesară pentru a crește. Acesta este primul pas care ți se cere, o decizie față de care nu te poți ascunde. În această decizie poți simți o anumită jenă și o anumită oboseală, aceasta pentru că Isus vrea să te pună la încercare pentru a vedea dacă te încrezi în el. Trebuie să pui pe primul loc voința lui Dumnezeu, ceea ce dorește el pentru tine. Dacă dorești să faci voința sa, prin angajament și prin har, vei ajunge  pe culmea libertății. Vei înainta în larg și vei arunca novodul.

d.      A pune în cont câteva pierderi

Răspunzând, Símon i-a spus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic.

A înainta în larg nu este atât de ușor și imediat. Să nu ne facem iluzii. Vor fi momente în săptâmânile următoare în care te vei simți confuz și agitat. De multe ori vei simți că mori, te vei enerva pe tine însuți, vei simți nevoia să plângi, este noapte dubiului, a îndoielii, a scepticismului și a altor gânduri din trecut. Toate acestea te vor face să suferi. De multe ori vei ajunge chiar să regreți că era mai bine dacă nu te-ai fi angajat pe acest drum spiritual. Apoi mai este teama de a rămâne deziluzionat chiar de tine însuți și de pretențiile tale.

Totuși nu te teme, astfel faci aceeași experiență asemenea lui Simon, care nu doar în acea noapte, dar probabil în multe alte ocazii ale vieții sale s-a găsit rece și trist și un pic deziluzionat. Poate că, înainte de Paște, înainte de a-l primi pe Duhul Sfânt, credea că poate face totul de unul singur, cu forțele sale, fără rugăciune, fără suferință, fără oboseală. În realitate Isus l-a învățat și puțin câte puțin l-a atras la sine, vorbindu-i la inimă, dându-i curaj, inteligență, forță, perseverență, iubire.

 e.       A avea curajul de a risca

Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele. 

În acea zi, Simon a avut curajul și harul de a face un gest impresionant. Trebuie să te rogi mult, dacă vrei să ai parte de aceeși experiență misterioasă. Simon Petru aruncă năvoadele nu pentru o tresărire de entuiasm, ci pentru că se încrede în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar dacă nu-l cunoști pe Isus, cum poți să te îndrăgostești de el? O rugăciune adevărată, o concentrare asupra cuvântului său, te pot ajuta să-l cunoști pe Domnul.

Cuvântul lui Isus te va scoate afară, nu-ți va permite să te închizi în tine însuți, te va salva de la tristețe, de la foame, de la o anumită depresie spirituală. Evanghelia te va ajuta să te îndrăgostești de viață, să te întâlnești cu persoane, să te întâlnești cu lumea întreagă. Începe să te gândești unde trebuie să arunci năvoadele, unde trebuie să riști, dacă dorești să ajungi la plinătatea vieții.

 f.        Miracolul lui Dumnezeu și sărăcia ta

Şi, făcând aceasta, au prins aşa o mare mulţime de peşti, încât li se rupeau năvoadele. Văzând [aceasta], Símon Petru a căzut la picioarele lui Isus, spunând: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!”. 

Ucenicii se încred în cuvântul lui Isus, fără prea multe discuții, chiar dacă erau artiști în meseria de pescari. Promisiunea lui Dumnezeu nu dezamăgește. Printre temerile și îndoielile tale, Isus vrea să te facă să înțelegi că viitorul tău este în mâinile lui. El îți va cere multe sacrificii, dar apoi te va umple de bucurie cu harul său îmbelșugat. Pe lângă efortul tău, pe lângă fragilitatea ta, pe lângă singurătatea și nesiguranța ta, pe lângă conștiința păcatelor tale, vei putea descoperi cu surprindere măreția lucrurilor pe care Domnul ți le-a oferit și continuă să ți le ofere în viața ta. Te poți întreba: ce lucruri minunate a făcut Domnul pentru tine în acești ani? Te simți iubit de Isus în ciuda slăbiciunilor tale? Încrede-te în el, dar amintește-ți că fără rugăciune nu vei găsi nimic.

 

g.       A-l urma pe Isus

După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe [Isus].

Ucenicii au adunat tot ceea ce aveau, le-au reconsiderat pe toate în fața invitației lui Isus. Domnul a cultivat în ei dorințe mult mai mari, a pus în inima lor o forță incredibilă. Iubirea lui Isus, încrederea în el și în cuvântul său au pus în inima acestor oameni curajul de a lua o decizie: o decizie puternică, bazată pe siguranța că el nu-i va abandona niciodată. Chiar și tu poți face această experiență: libertatea ta e capabilă de a aspira la un lucru atât de măreț. Trebuie să lași totul, să reconsideri totul, pentru a-l urma pe Isus. Doar el va deveni unicul necesar pentru viața ta.

Rugăciune

Doamne, tu m-ai condus și iată-mă astăzi aici: mă introduci încă o dată într-o imensă familiaritate cu tine. Astfel pot chiar să risc: unde se iubește, este mereu un risc. Riscul este forță, curaj în fiecare formă de iubire. Mă încred în cuvintele tale: ajută-mă să fac ceva pentru tine. Atunci când te îndrăgostești de cineva dorești să faci multe lucruri frumoase pentru el. La cuvântul tău voi face ceea ce-mi vei cere, deoarece simt dorința puternică de a-ți răspunde. Poruncește-mi, Isuse și voi înainta în larg și voi arunca năvoadele. Amin.