De la magistratură la preoție

 Dumnezeu trece prin oameni iar eu am întâlnit mulți oameni de-a lungul vieții mele de magistrat. 

   Părintele Emanuel Tois are 57 de ani și este paroh în Parohia Sfânta Fecioară Maria Regina Rozariului din Paris. Timps de 16 ani el a lucrat ca judecător, o misiune captivantă care l-a pregătit pentru o altă misiune, aceea de păstor de suflete. 

Spune el: Am văzut multă lume suferind. Judecătorul este un om în serviciul păcii și dorește să ia decizii bune pentru oameni. Această meserie m-a învățat că ascultarea oamenilor este fundamentală. Un judecător ascultă mult oamenii. Uneori se neliniștește și se întreabă: ce pot să-i spun acestei persoane pentru a o liniști? Intenția este de a face bine și se crede că binele trece prin cuvinte. De multe ori apare teama. Atunci când asculți cu adevărat poți liniști o persoană, în acel moment ea simte că se poate descărca. Atunci când cauți ceea ce să spui, atunci nu mai asculți cu adevărat. Duhul Sfânt este și el prezent pentru a-ți insufla lucrurile pe care să le spui.

În anul 1977 în ziua când primea sacramentul mirului, Emanuel a simțit chemarea la preoție într-un mod foarte clar. Spune el: în acea zi l-am simțit cu adevărat pe Duhul Sfânt. Începând din acel moment el a luat decizia de a participa în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. S-a ținut de promisiune și chiar a devenit ministrant. Euharistia m-a atras și m-a modelat, spune el. Sfânta Liturghie a început să ocupe un loc tot mai mare în viața sa de adolescent și nu a ezitat să își exprime vocația sa pe care o simțea tot mai intensă. În hambarul bunicii juca rolul preotului și făcea și el liturghia folosindu-se de câteva haine mai vechi și de bomboane în loc de ostii. Totul decurgea foarte calm, ca un preot adevărat.

După absovirea bacalaureatului, Emanuel le-a făcut cunoscut părinților despre dorința sa de a merge la Seminar. Fără a se opune acestei vocații, părinții i-au recomandat băiatului lor să facă mai întâi alte studii. Sfatul acesta i-a făcut mult bine, consideră el. Nu știu ce-aș fi astăzi dacă aș fi intrat atunci la Seminar, continuă el. A început să studieze dreptul , un pic din întâmplare, dar spre marea sa surpriză a început să-l pasioneze tot mai mult devenind apoi magistrat. După 16 ani de practicare a acestei meserii, dorința sa de a deveni preot a reapărut.

Totuși în dorința lui a apărut o problemă, cea a celibatului. Spune el: doream să fac această alegere cu dorința de a-l respecta și de a-l trăi în mod echilibrat. Nu suntem congelați când devenim preoți. Mi-a trebuit mult timp pentru a înțelege celibatul. De asemenea nu conștientizam nici importanța rugăciunii, totuși Domnul m-a ajutat foarte mult. Mi se părea o greutate mult prea mare, greu de purtat.  Astăzi îmi dau seama că nu este atât de greu pentru că mă încredințez în mâinile Domnului iar harul sacramental mă ajută.

Și ultimul obstacol: banii. Funcția de magistrat îi oferea o viață comodă fără a duce grija zilei de mâine. Cum să demisioneze? Cum să-și lase apartamentul său? Un preot câștigă foarte puțin. Din această cauză a intrat în panică, cum să trăiască cu puțini bani? Cu toate acestea, pentru că simțea foarte intens chemarea lui Dumnezeu a luat decizia drastică de a renunța la bunurile sale și apoi a intrat în Seminar. După această alegere a simțit o pace adâncă. A fost semnul unei alegeri bune.

Mai multe persoane l-au ajutat pe drumul său de formare, persoane care i-au transmis valori esențiale: părinții săi  prin care a descoperit frumusețea meseriei de magistrat, unchiul său preot care l-a însoțit în vocația sa, bunica sa, care deși atee, era foarte legat de ea. Aceasta i-a zis odată: tu ai șansa de a avea credință. A fost hirotonit preot la vârsta de 47 de ani. Părintele Emanuel vede o legătură între cele două meserii: Punctul comun între magistrat și preot este contactul lor profund cu omul, încheie el.

Din această mărturie vedem modul responsabil cu care Emanuel a abordat vocația sa: și-a pus serios problema celibarului, a rugăciunii, a banilor. Inițial i-a fost greu să înțeleagă fiecare aspect, dar apoi și-a dat seama că, cu ajutorul Domnului, poate să împlinească fiecare cerință cerută de vocația sa la preoție. Dumnezeu, când te cheamă, îți dă puterea și să împliniești cu responsabilitate ceea ce ține de vocația ta.

Sunt de apreciat și părinții care nu s-au opus vocației fiului lor, dar totuși i-au cerut să continue cu alte studii, pentru ca în acest fel vocația lui să se maturizeze.

   Și un ultim gând, vedem că o meserie bănoasă nu te poate împlini cu adevărat. Poți avea bani, o poziție socială înaltă, diferite relații și totuși să nu fii fericit. Vocația pe care ne-o oferă Dumnezeu ne face cu adevărat fericiți. Doar astfel putem să ne împlinim ca oameni și putem fi o lumină pentru alții.

Sursa: fr.aleteia.org

Căsătorie și înviere

 

Mai există viață după o pierdere dacă speri în Domnul

Amândoi văduvi, Daniel și Brittany nu se mai așteptau să retrăiască o poveste de iubire. Viața de familie a lui Brittany, 32 de ani, și a lui Daniel Brooker, 37 de ani, a început în mijlocul celor mai mari suferințe. În situația aceasta de văduvie ei și-au crescut singuri copiii. Totuși, ei nu și-au pierdut niciodată credința în Dumnezeu.

Brittany Price Brooker, mamă a trei copii și Daniel Brooker, tată a doi copii, și-au pierdut în mod tragic soțul respectiv soția la o lună diferență, în anul 2015. Amândoi și-au găsit mângâiere în Dumnezeu care le-a pregătit un viitor la care nu se așteptau.

După mai mulți ani de luptă cu cancerul ovarian, soția lui Daniel, Lyndsie, a murit în 2015 la vârsta de 28 de ani, lăsând în urmă un soț devastat de durere și doi copii pe care îi adoptase. Cuprins de durere, Daniel și-a căutat refugiul în Dumnezeu. Spune el: După moartea soției mele, câteva luni am suferit foarte mult. Durerea mea nu era doar psihică ci și fizică. Îl întrebam pe Dumnezeu: De ce ? Nu puteam înțelege. A fost dificil pentru că atunci când te căsătorești te gândești la diferite proiecte de viață împreună: să ai copii, să ai o casă. Atunci când soția moare subit nimic nu mai este normal, nu mai sunt proiecte de viitor.

În același an, la o lună după drama lui Daniel, Brittany, trăiește și ea experiența unei mari pierderi, cea a soțului ei Patrick. Căsătoriți în anul 2011 și părinți a trei copiii, cei doi soți se cunoșteau încă de mici, de la vârsta de cinci ani. Fericirea lor s-a sfârșit în mod brutal într-o zi când Brittany a primit un telefon din partea patronului unde lucra soțul ei care i-a spus că Patrick a căzut la muncă.

Când Brittany a ajuns la spital, medicii i-au spus că inima soțului ei a încetat să mai bată. Avea doar 30 de ani. Astfel, Brittany a devenit văduvă la vârsta de 25 de ani cu trei copii de crescut: Teyton de 6 ani, Evan de 5 ani și Nathan de 4 ani. Ca și în cazul lui Daniel, credința în Dumnezeu a fost cea care a ajutat-o să treacă prin această mare pierdere. Spune ea: Am simțit atunci că Isus era alături de mine și îmi spunea:  eu cunosc durerea ta, va fi bine. Vă voi însoți pe drumul vostru.

Astfel Daniel și Brittany, fiecare în dreptul său, și-au trăit pierderea partenerului de viață, până când s-au întâlnit în luna februarie 2017, printr-un prieten comun și el văduv. Astfel au început între ei un schimb de email-uri și alte conversații telefonice.

Ușor ușor Dumnezeu a transformat trecutul lor într-un nou început. Ea se afla în Atlanta și el în Giorgia, Statele Unite ale Americii. În ciuda celor trei ore de mers cu mașina care îi separau, cei doi tineri amaricani au învățat să se cunoască și s-au îndrăgostit unul de celălalt. Spune Brittany: A fost o binecuvântare incredbilă aceea de a-l întâlni pe Daniel.

După o lună, ei le-au făcut cunoscut copiilor relația lor și au început să petreacă multe week-end-uri împreună. După ce au urmat o terapie familială, pentru a nu brusca copii cu această nouă poveste de iubire, ei au decis să se căsătorească la 16 iulie 2017. Daniel a părăsit Atlanta împreună cu fiul și fiica sa Ethan și Aubrey pentru a locui împreună cu Brittany și cei trei copii ai ei. Spun ei: Istoria noastră arată că mai există viață după o pierdere dacă speri în Domnul.

Totuși, noua lor viață nu a fost ușoară la început, mai ales în primii ani, totuși ei au reușit să treacă cu succes peste dificultăți datorită terapiei și credinței în Dumnezeu. Spune Brittany: La început era haotic, a trebuit mult timp pentru ca ai noștri copii să se simtă bine împreună.

Brittany și Daniel și-au făcut o prioritate în a-i onora pe soții lor decedați și doresc ca ai lor copii să-și amintească de ei cu mult drag. Pentru aceasta fiecare a primit câte un album comemorativ cu poze. Spun ei: În familia noastră, atât bucuria cât și durerea se amestecă. Patrick va face mereu parte din istoria mea și Lyndsie va face mereu parte din istoria lui Daniel.

Pe pagina lor de facebook intitulată Finding Our New Normal și pe sit-ul cu același nume, Brittany și Daniel dau mărturie despre istoria lor de viață, dorind să arate astfel că în momentele cele mai difficile din viață, Dumnezeu poate să construiască ceva minunat. Dumnezeu a transformat trecutul lor dureros într-un nou început.

Spune Daniel pe pagina sa de facebook: Dumnezeu vă vede și se îngrijește de voi. El dorește ca voi să trăiți o viață plină de bucurie, de iubire, de pasiune, de explorare. Trebuie să credem că toate acestea ne așteaptă, indiferent de experiențele prin care trecem. Daniel organizează în timpul week-end-urilor și seminarii pentru a-i însoți pe soții văduvi.

Spune Brittany: când crezi că viața ta s-a terminat și nu mai este nicio speranță, când crezi că te îneci în durere, apucă-te de mâna lui Isus care încearcă să te scoată. Chiar dacă te simți rău, nu abandona.

În luna iunie 2021 cei doi soți au avut parte de un nou eveniment în viața lor: nașterea unei fetițe pe nume Laurel Grace care s-a adăugat celor cinci copii.

Este impresionantă această mărturie de viață care scoate în evidență puterea vieții și a iubirii asupra morții și asupra abandonării. Cei doi soți au avut parte de o înviere în trăirea vocației lor la căsătorie. În ciuda experiențelor lor dramatice, au știut să rămână aproape de Dumnezeu care i-a întărit și le-a oferit un viitor fericit.

Dumnezeu poate schimba experiențele noastre dureroase oferindu-ne mângâierea prezenței sale și speranța unui nou început.

Să nu ne temem să începem un drum de cunoaștere, un drum de credință, un drum de angajare în slujirea lui Dumnezeu și a semenilor. Dumnezeu nu ne va lipsi de suferințe, dar ne va ajuta să le trăim cu tărie și încredere pentru ca la final să gustăm din bucuria unei vieți pline de sens. 

Sursa: fr.aleteia.org

Cum a decis micul Daniel să devină preot

 

Iubirea lui Cristos este cu mult mai mare decât toată violența lumii

O mărturie povestită 
de pr. Luc de Bellescize

 

Când eram în Belgia pentru a scrie o lucrare despre Sfântul Augustin, am avut bucuria să lucrez alături de un bătrân preot iezuit, foarte savant, cu o înțelepciune a bătrânilor, unul care a văzut multe, care a iubit mult, care a suferit mult și care a înfruntat destule furtuni pentru a avea o inimă largă și o piele tare. Este vorba despre părintele Daniel. A trecut la Domnul recent, precum un servitor ascuns de ochii oamenilor dar cunoscut și iubit de Dumnezeu. Așa moare bobul de grâu căzut în pământ și care aduce rod îmbelșugat. Așa sunt pietrele temeliei care susține toată Biserica, pietre pe care nu le remarcă nimeni, fiind prea preocupați în a contempla micii cocoși care se cațără pe vârfurile acoperișurilor și care se învârt și se reînvârt în funcție de vânturile dominante, obsedați de probleme neimportante în care  se reflectă mai mult narcisismul lor decât grija de a sluji pentru unitatea Bisericii. Da, unitatea Bisericii este întârită de acești servitori inutili, cum se amintește în Evanghelia după sf. Luca 17,10, inutili pentru că dincolo de utilitate, dincolo de ceea ce se poate măsura, se mențin în postul lor, în slujirea lor, fără a face gălăgie, precum niște santinele pline de speranță care nu dezamăgesc niciodată.

Într-o zi, i-am cerut acestui preot, împreună cu câțiva studenți, de a ne povesti vocația sa. Astfel el a intrat în el însuși, ca și cum se revedea ca și copil în timp ce era așezat în spatele sălii de clasă, cu o învățătoare călugăriță la catedră foarte strictă care l-a învățat să citească, să scrie, să numere și să se roage. O rugăciune precum respirația în care Dumnezeu făcea parte din cotidian, precum pâinea de fiecare zi pe masa familială. Acest preot ne-a povestit despre copilăria sa, despre părinții săi care aveau un mic restaurant într-un sat sărac din Wallonie și despre dimineața din 10 mai 1940 când armata germană a invadat Belgia ocupând-o în întregime în doar 18 zile. Ne-a povestit despre un ofițer din Wehrmacht care a intrat în sala de clasă, care a început să insulte credința creștină, care a smuls crucifixul de deasupra tablei și l-a aruncat la coșul de gunoi spunând: iată ce fac din Dumnezeul vostru!

În acel moment Daniel a avut intuiția, în inima lui de copil, că într-o zi va deveni preot. Preot nu pentru a salva onoarea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu are nevoie să-i fie salvată onoarea, ci pentru a mărturisi prin toată viața sa despre iubirea lui Cristos care este victorioasă asupra răului.

Așa lucrează Dumnezeu, în secret. Când totul pare pierdut, el se ascunde în inima copiilor și a sfinților, el își găsește bucuria în cei care îl primesc. Ceea ce îi este propriu iubirii divine este aceea de a se umili, de a deveni vulnerabilă, de a se oferi spre refuzul sau spre acceptul libertății noastre. Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul meu și-mi deschide ușa, voi intra la el și voi sta la masă cu el și el cu mine (Ap 3,20).

Etty Hillesum, o tânără evreică deportată, care l-a întâlnit pe Dumnezeul păcii în infernul câmpurile de concentrare, a scris câteva cuvinte despre vulnerabilitatea iubirii :

Doresc să te ajut, Dumnezeul meu, să nu te stingi în mine, căci este de datoria noastră de a apăra până la capăt locuința care te găzduiește în noi.

Astfel Cristos se oferă pe sine prin mâinile și cuvintele noastre, într-o mică ostie spre adorare sau spre indiferența noastră. Misterul euharistic nu are valoare în ochii lumii precum nu are valoare un om crucificat și, totuși, spune sfântul Paul: Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii și disprețuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, așa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu (1Cor 1,28).

Priviți umilința lui Dumnezeu, le scrie sfântul Francisc de Assisi preoților din ordinul său, și aduceți-i omagiu în inimile voastre. Iubirea nu forțează pe nimeni. Iubirea speră totul. Iubirea îndură totul. Ia mereu locul servitorului. Știe să se facă umilă. În cadrul Cinei celei de taină Isus se ridică de la masă și se pune să spele picioarele ucenicilor dorind astfel să le pregătească inimile pentru a-l primi cu bucurie, curați și iertați, primind Trupul său în trupul lor ca o promisiune de viață și în Trupul lui să devină un singur trup.

Noi nu suntem în Biserică pentru că ne adunăm, nici din motive de conveniență socială, nici pentru că avem aceeași sensibilitate, ci pentru că ne împărtășim din același Trup al lui Cristos pe care preoții îl coboară pe altar prin mâinile lor fragile și sărace. Suntem preoți cu bogăția și cu sărăcia noastră. Preoții sunt responsabili de turma care îi aparține doar Domnului, iar credincioșii sunt responsabili de preoții lor. Împărțim împreună aceeași Pâine euharistică pentru ca toți să fie una. În misterul euharistic fiecare devine os din oasele mele și carne din carnea mea, așa cum afirma papa Benedict al XVI-lea.

Părintele Daniel nu știa nimic din toate acestea când era mic. Dar a înțeles că iubirea lui Cristos este cu mult mai mare decât toată violența lumii. Atunci el a știut și a promis că va deveni preot într-o zi și, în acea zi, Domnul va scoate din abisurile răului un bine infinit mai mare. Nimeni nu a știut nimic în afară de îngerii care veghează în liniște, îngeri care văd mult mai departe decât oamenii. Ei se pot bucura și pot spune împreună: Te preamăresc Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și învățați și le-ai revelat celor mici (Mt 11,25).

Sursa : fr.aleteia.org

 

 

Despărțite la naștere și reunite în mănăstire

 

Sunt verișoare dar par surori!

La 23 februarie 1962, Cecilia, o mamă poloneză, a născut două fete gemene. Din păcate ea nu a mai apucat să le țină în brațe pentru că în timpul nașterii prin cezariană, din cauza unor complicații, a murit. În fața acestei situații dramatice, familia nu a avut altă variantă decât să le separe pe cele două gemene. Una dintre ele a fost crescută de tatăl biologic iar cealaltă de o soră de-a mamei.

Ceea ce este ciudat e că în acte cele două surori au fost trecute ca verișoare. Elzbieta și Gabriela locuiau în sate vecine, dar frecventau aceeași școală. În sala de clasă stăteau împreună în prima bancă, aceasta și din cauza problemelor de vedere pe care le aveau amândouă. Se înțelegeau foarte bine, se jucau împreună, aveau aceleași activități. Aceeași asemănare se vedea și în modul lor de a se îmbrăca, având aceleași gusturi în materie de haine și pantofi.

Cele două surori preferau să asiste la orele de catehism și la reculegeri spirituale decât să iasă cu prietenele de clasă pentru alte activități. Cu ocazia celebrării de pe doi noiembrie când sunt comemorați toți credincioșii răposați, ele își manifestau atașamentul față de tradiția poloneză a vizitării cimitirelor. În fiecare an, ele se rugau fiecare cu familia sa la mormântul unei răposate pe nume tanti Cecilia, fără a ști că, de fapt, acolo, se odihnea mama lor.

De-a lungul întregii lor copilării, Elzbieta și Gabriela auzeau foarte des această afirmație din partea celor care nu cunoșteau originea lor: sunt verișoare, dar par surori gemene. În timpul unei conversații al celor din familie, Gabriela a aflat secretul despre nașterea sa. Avea vârsta de 10 ani. În același timp și Elzbieta află din partea cealaltă același secret. Șocul a fost teribil pentru ambele fete, chiar dacă au înțeles că intențiile părinților actuali erau bune și chiar dacă se simțeau iubite.

În timpul adolescenței, cele două gemene participau regulat la grupurile de rugăciune animate de surorile din congregația Sfintei Elisabeta, surori care se ocupau cu îngrijirea bolnavilor. Astfel că fiecare a simțit chemarea la viața consacrată. Atrase de spiritualitatea congregației, ele au decis să intre împreună în mănăstire. Data a fost fixată, rămânând doar să anunțe vestea părinților lor.

Pentru Elzbieta, lucrurile au fost simple. Tatăl ei (adevăratul tată al gemenelor) i-a oferit binecuvântarea. În cazul Gabrielei, nu a fost atât de simplu. Foarte furios la auzul veștii, tatăl adoptiv i-a confiscat cartea de identitate și i-a interzis să părăsească casa. Un an și jumătate mai târziu, Gabriela se gândește la un plan pentru a se alătura surorilor în mănăstire. Sub pretextul că merge la sora ei pentru a o vizita cu ocazia unui aniversar, Gabriela a plecat de acasă și a intrat în mănăstire. Bucuria a fost mare pentru Elzbieta chiar dacă aceasta a dus la ruperea relațiilor cu părinții adoptivi pentru câțiva ani.

Astfel, pentru cele două surori gemene a început un timp de har în care au mers împreună spre cunoașterea lui Cristos. Cinci ani mai târziu ele erau pregătite pentru profesiunea perpetuă a voturilor. Părinții Gabrielei care, mai înainte erau împotrivă, au venit la această sărbătoare însoțiți de parohul lor. Părinții au acceptat într-un final decizia fiicei lor și i-au oferit binecuvântarea și au participat cu multă emoție la celebrare.

Mărturisesc cele două surori gemene: în timp ce mama noastră murea din cauza complicațiilor de la naștere, era ținută de mână de o soră din congregația noastră. Credem că de acolo de sus, ea a lucrat pentru vocația noastră. Regăsirea noastră, drumul făcut împreună ca novice și postulante spre vocația noastră, a fost cel mai frumos cadou, un cadou venit din cer.

Este minunat să vezi cum a lucrat Dumnezeu în viețile lor și cum lucrează Dumnezeu și în viețile noastre. Am putea spune cu Sfântul Paul: toate conlucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu (Rom 8,28). Viața noastră este în mâinile lui Dumnezeu și el este cel care ne poartă de grijă. Vocația pornește de la această încredere că viața noastră aparține lui Dumnezeu și doar în el se poate împlini cu adevărat.

Este surprinzător și dorința fermă a Gabrielei de a se consacra Domnului contrar voinței părinților ei. A preferat să rupă relațiile cu părinții decât să-l refuze pe Dumnezeu. Cu toate acestea, ea s-a rugat pentru ca ei să accepte într-un final decizia ei, ceea ce s-a și întâmplat. Chiar dacă sunt multe elemente contrare, Dumnezeu va netezi drumul nostru în dorința de a ne consacra lui. Se cere doar să avem încredere în el. 

Polițist și diacon

 

Cea mai puternică armă este rugăciunea!

Vicente este polițist de 26 de ani în Puerto Rico, o insulă cu 4 milionae de locuitori. Poartă la centură un pistol de calibru 9 milimetri și totuși spune că pentru el cea mai puternică armă este rugăciunea, mai precis, rugăciunea rozariului. Chiar dacă este polițist, Vicente este și un credincios evlavios. Această credință plină de evlavie l-a condus spre slujirea diaconatului. A intrat la academia de poliție în 1996 pe când avea 20 de ani iar astăzi lucrează într-un centru de formare a viitorilor polițiști. În același timp continuă să patruleze prin diferite locuri, mai ales în locurile unde este trafic de droguri. Traficul de droguri duce la multe crime și la multe violențe domestice, spune Vicente.

Întâlnirea cu viitoare lui soție îi va schimba viața. Spune el: am fost educat în credința catolică, dar nu eram foarte practicant. Întâlnirea cu viitoarea mea soție în anul 2006, și ea polițistă, a făcut ca să-mi cultiv credința. Ea m-a invitat la o sărbătoare parohială. Cum aveam dorința de a mă reîntoarce la biserică, am acceptat propunerea ei. Din acel moment am început să mergem împreună la biserică și am ajuns astfel la căsătoria noastră. Astfel am crescut în iubire față de Dumnezeu și față de Biserică.

După ce a devenit tată a trei copii, Vicente a decis într-o zi să devină diacon permanent, fiind foarte angajat în viața parohiei sale. Făcea parte din grupul lectorilor, își oferea ajutorul pentru evenimentele importante din anul liturgic precum Săptămâna Sfântă, de asemenea făcea curățenie în biserică. Încetul cu încetul s-a născut în el dorința de a face ceva mai mult pentru biserică, să se ofere mai mult Domnului.

În anul 2012 îl întreabă pe parohul locului despre condițiile care se cer pentru a deveni diacon permanent. Anul următor, Vicente începe un drum de formare și de discernământ. După cinci ani este hirotonit diacon la 1 noiembrie 2018. Spune el: În viața de căsătorie, slujirea diaconală mă ajută foarte mult. Soția mea este și ea dăruită în serviciul lui Dumnezeu și al Bisericii ca și catehetă. Această slujire ne-a făcut pe amândoi să creștem spiritual și a unit familia noastră. Cei trei copii urmează același drum de slujire în calitate de ministranți.

Dacă această vocație poate părea contradictorie cu meseria de polițist, Vicente arată că nu este așa. Slujirea sa în Biserică l-a ajutat să înfrunte situațiile cele mai dificile specifice forțelor de ordine. Spune el: În situațiile cele mai periculoase, cu multă adrenalină, mă încredințez Domnului. Diaconatul mă ajută zilnic în disciplina mea. Trebuie să fiu la înălțimea meseriei mele, să fiu un exemplu și să am o conduită ireproșabilă mai mult ca oricine în slujirea mea.

Parcurgând această mărturie vocațională vedem cât de mult contează contactul cu biserica parohială. Fiecare angajare a noastră în Biserică, mai ales a tinerilor, conduce la o creștere în credință, la o generozitate tot mai mare în a-l sluji pe Domnul și în a-i sluji pe semeni. Pentru descoperirea vocației este nevoie de această implicare tot mai mare din partea tuturor, chiar adulți fiind. Cine știe dacă un tânăr, văzând exemplul credincioșilor adulți implicați în viața Bisericii, nu va dori și el să facă la fel?

Am văzut că cei trei copii ai familiei sunt și ei inserați în slujirea de ministranți. De aici poate începe un drum vocațional care poate ajunge la sfânta preoție sau la viața consacrată. Să-i încurajăm și noi pe copiii noștri în a se oferi pe sine Domnului prin această slujire de ministranți. Cu siguranță vor avea multe de învățat, îi va maturiza tot mai mult și îi va face tot mai generoși față de Domnul și față de semenii lor.

Nu în ultimul rând, iese în evidență evlavia foarte mare a lui Vicente față de rugăciunea rozariului pe care o consideră cea mai puternică armă. Ca părinți, ca tineri, oricine am fi noi, să apelăm cu încredere la Sfântă Fecioară Maria, mama noastră cerească prin rugăciunea rozariului. Ea va mijloci toate harurile necesare pentru viața noastră de credință și pentru nevoile noastre. Ea va mijloci la Fiul ei vocații numeroase pentru copiii și tinerii noștri. 

Sursa: aleteia.com

Patru frați consacrați Domnului

 

 Uniți de Cristos însuși!

 

Qaraqosh este un mic oraș creștin din provincia Ninive din Irak ce numără în jur de 35.000 de locuitori. Orașul se mai numește Al-Hamdaniya sau Bakhdida.

Între anii 2014-2016 orașul a fost ocupat de jihadiști care au provocat multe distrugeri și au instaurat o violentă persecuție împotriva creștinilor. Cu toate acestea sunt multe familii ai căror membri s-au oferit Domnului ca preoți și ca persoane consacrate, călugări și călugărițe. Astfel, în acest oraș, iese în evidență o familie care are mai multe persoane consacrate care s-au oferit Domnului. Este vorba despre familia Al-Banna care numără opt copii, patru dintre ei au urmat vocația la căsătorie și patru vocația la viața consacrată.

 

Casa noastră era o oază care oferea ospitalitate preoților, călugărilor și diaconilor și deseori ascultam de la ei imnuri și rugăciuni, mărturisește fratele Noiran.

Părinții au reușit să ofere copiilor o formare creștină bazată pe iubirea lui Cristos și a Bisericii care au devenit centrul vieții lor. Această atmosferă familială, plină de iubire, i-a condus pe copii spre maturizarea propriei lor vocații.

 

Sora Narmin a fost prima dintre cei patru care a mers la mănăstire alăturându-se surorilor franciscane în anul 1994, pe când avea vârsta de 22 de ani. Apoi a fost urmată de fratele Nerouan care în anul 2000, la vârsta de 26 de ani a intrat în ordinul franciscan. Al treilea este fratele Noiran care în anul 2005, la vârsta de 27 de ani intră în Ordinul Dominican. Și în sfârșit, sora Nagelin s-a alăturat surorilor Sfântului Rozariu în anul 2019 pe când avea 27 de ani.

Vorbind despre cum se simt atunci când au ocazia să se întâlnească cu toții în familie, frații consacrați arată pe chipul lor o bucurie care nu provine din apartenența la diferitele ordine religioase ci din apartenența la o familie care i-a învățat mai presus de toate despre iubirea lui Cristos.

Diversitatea ordinelor religioase din care fac parte reprezintă o sursă de inspirație și de îmbogățire reciprocă pentru toți frații, trăind astfel mesajul sfântului apostol Paul care spune că avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat (Rom 12,6), după cum apostolii lui Isus având diferite daruri au fondat o Biserică Universală.

Spun ei: Scopul nu este ca noi să fim o copie a celuilalt, fiecare este unic prin darurile primite, prin stil și metodă. Important este de a ne lăsa uniți de Cristos însuși.

Fratele Nerouan afirmă că intrarea în viața consacrată nu a fost doar o idee care a apărut în mintea lor, ci mai degrabă un har special primit prin bunăvoința lui Dumnezeu, har care a izvorât și a fost încurajat de părinți.

Vorbind despre tatăl defunct Nasser Behou Yisi Al-Banna și despre mama Shams Paul Jobo Altoni, sora Narmin afirmă: Am descoperit în casa noastră maternă adevărul pe care îl afirma sfântul papă Ioan Paul al II-lea, că familia este biserica de acasă, precum familia din Nazaret.

Comunitatea din Qaraqosh, mândră de istoria ei creștină în care cultura este intim modelată de Biserică și de Evanghelie, a avut un rol important, încurajându-i pe cei patru frați de a se consacra Domnului. O mărturie frumoasă a comunității este aceea când zeci de mii de catolici participă pe străzi cu ramuri de măslin în mână, cântând: Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului, Osana! în ziua de Florii, celebrând intrarea Domnului în Ierusalim.

Chiar dacă societatea este una simplă, Biserica locală a avut un rol deosebit în dezvoltarea vocațiilor și i-a ajutat pe mulți tineri să-și descopere sensul vieții lor prin diferite seminarii, conferințe, cursuri teologice și biblice procesiuni și printr-o bogată viață liturgică.

Mama celor patru frați consacrați este plină de bucurie pentru că o parte dintre copiii ei se află în serviciul Bisericii și îi invită pe toți de a nu le fi teamă de a spune mereu da chemării lui Dumnezeu după exemplul mamei cerești, Sfânta Fecioară Maria.

 Din această mărturie vocațională observăm rolul important pe care l-a avut comunitatea creștină și apoi părinții în transmiterea vocației la viața consacrată în cazul celor patru copii ai familiei Al-Banna. Încă de mici copiii au luat contact cu preoți și persoane consacrate, formarea în familie a fost bazată pe iubirea față de Cristos și față de Biserică, comunitatea de credincioși a încurajat copiii și tinerii spre alegerea acestor forme de viață. Acestea sunt condiții esențiale și pentru noi pentru ca vocațiile să crească și în comunitățile diecezei noastre. Dacă părinții nu transmit un spirit creștin activ copiilor lor, dacă comunitățile nu oferă o mărturie publică de credință ci se închid în spațiul lor, atunci e greu să apară vocațiile. Trebuie să redescoperim importanța formării religioase, a unei trăiri autentice a credinței și a manifestării ei cu mult curaj în fața celorlalți, mai ales față de copiii și tinerii noștri.

Să fim conștienți că Dumnezeu este bogat în darurile sale și ne poate oferi în continuare vocații numeroase dacă le cerem. Să avem această disponibilitate de a ne ruga pentru vocații, de a le încuraja printre adolescenți și tineri și de a ne trăi cu bucurie propria vocație.

 sursa: acistampa.com

De la ringul de dans la slujitor al altarului

 Nu ne mântuim cu picioarele ci cu inima

 
În liceu, Marek Balwa, un tânăr polonez, era regele discotecii. Pentru el era imposibil să-și imagineze o săptămână fără să meargă cel puțin o dată la o discotecă în care să petreacă toată noaptea până spre dimineață. Și totuși, într-o astfel de situație, îi apare în cap ideea de a se face preot. Puțin mai târziu, în iulie 1985, Marek merge la mănăstirea din Lichen, aflată în estul Poloniei, pentru a lucra pe șantier. Aici, în timpul verii, el întâlnește un grup de persoane cu handicap care erau adunate pentru câteva zile de reculegere. Spune el: ,,Aceste persoane erau însoțite de preoți și de alți laici. Privindu-le, mi-am spus că mi-ar plăcea și mie să îngrijesc bolnavii în acest mod, dar pentru aceasta trebuia să devin preot. Atunci a fost pentru prima dată când ideea vocației la preoție mi-a apărut în sufletul meu”.

 Șase ani mai târziu Marek intră în seminar. La începutul anului academic, unul dintre colegii săi îi propune să participe la întâlnirile cu persoanele cu handicap. Tânărul seminarist acceptă fără ezitare. Întâlnirile lunare cu bolnavii începeau prin participarea la Sfânta Liturghie apoi urma un timp petrecut împreună prin discuții și voie bună. Vara următoare, Marek participă împreună cu bolnavii la o reculegere spirituală. În aceste zile a avut ocazia să petreacă tot timpul cu bolnavii. Erau 25 de bolnavi și mai mulți voluntari care ajutau. Zi și noapte ei se îngrijeau de bolnavi, îi îmbrăcau, îi spălau, îi ajutau să mânânce, să se plimbe, să coboare scările, să se roage împreună și, în același timp, purtau discuții despre viață, despre suferință și despre moarte. Erau momente frumoase în care Marek se simțea fericit că poate ajuta astfel de persoane. Micile lui probleme nu mai contau văzându-i pe prietenii săi bolnavi cum sufereau atât de mult. Se întreba deseori de ce Dumnezeu permite atâta suferință, durere și tristețe. Răspunsul îl afla de la cei bolnavi care apreciau fiecare moment al vieții, fiecare gest de bunătate manifestat față de ei. Ei au fost cei care l-au ajutat pe Marek să se roage cu încredere în Dumnezeu.

Marek a fost hirotonit preot în anul 1998. Peste câțiva ani, în luna februarie a anului 2003, Marek are un grav accident de mașină în urma căruia a rămas paralizat de la mijloc în jos. Când a aflat la spital de faptul că nu va mai putea merge, nu s-a panicat. Faptul că s-a îngrijit de bolnavii aflați în scaunul cu rotile, l-a ajutat să treacă peste acest moment dificil din viața sa. Spune el: ,,în acel moment mi-am zis: este dur să o spun, dar așa trebuia să fie. Dumnezeu are un plan pentru mine. Care este acesta? Încă nu-l cunosc. Îi mulțumesc Domnului că mi-a lăsat capul și mâinile sănătoase, lucruri esențiale pentru un preot. Astfel pot celebra sfânta Liturghie, pot administra sacramentele, pot să predic. Și așa cum spunea un tânăr în timpul unei reculegeri spirituale pe care o conduceam: ,,nu ne mântuim cu picioarele, ci cu inima”.

Astfel părintele Marek își dă seama tot mai mult că picioarele nu sunt cele mai importante în viață. Cel mai important în viață este să ai o inimă plină de încredere în planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, chiar dacă sunt și momente de durere, de neînțelegere.

Sunt 20 de ani de când părintele Marek trăiește cu handicapul său. În acești ani a învățat cum să trăiască într-un scaun cu rotile. Dimineața se trezește cu crampe musculare care îi provoacă dureri foarte mari. În această stare el se aruncă în brațele Domnului mulțumindu-i pentru noua zi. Uneori când se simte foarte rău, se gândește la momentul când va fi în casa Tatălui.

Nu este deloc ușor să se dea jos din pat, trebuie să-și antreneze toți mușchii pentru a se așeza în scaunul cu rotile. După această luptă și după micul dejun, părintele Marek petrece un pic de timp în fața calculatorului pe care îl consideră fereastra sa către lume. Mai târziu celebrează sfânta liturghie alături de alți preoți. Din sfânta liturghie el își extrage forța pentru a depăși toate încercările. După liturghie urmează prânzul împreună cu confrații preoți, diferite întâlniri cu prietenii, cu tinerii, cu preoții pentru diferite discuții, pentru voie bună, pentru sfaturi spirituale, pentru spovadă.

Părintele Marek trebuie să aloce cel puțin o oră pe zi exercițiului de a merge, pentru a-și menține sănătatea și a se recupera atât cât se poate. Seara este momentul când citește, când contemplă și când se roagă înainte de a merge la culcare pentru a putea începe o nouă luptă a doua zi.

Datorită grijii din partea părintelui paroh, părintele Marek poate să participe la viața comunitară în care celebrează Euharistia, spovedește, animă zile de reculgere în timpul Adventului și în timpul Postului Mare în diferite parohii din dieceză. Organizează de asemenea reculegeri și pelerinaje pentru persoanele cu handicap. Efortul său este răsplătit cu prezența a multor tineri care îl însoțesc în toate activitățile sale. 

În timpul rugăciunii, părintele Marek se prezintă în fața Domnului așa cum este, fără să se prefacă, de multe ori cu ochii în lacrimi. Spune el: ,,Dumnezeu singur știe ce durere și suferință simt atunci când deschid ochii dimineața, așteptând ca ziua să se termine cu bine. Totuși, în ciuda suferinței, a tristeții, uneori a chinului, pot să zâmbesc. Nu abandonez lupta căci știu că Dumnezeu vede sensul suferinței mele. Puțin câte puțin descopăr și eu acest sens, chiar dacă îl recunosc vag, ca într-o oglindă”.

Părintele Marek crede că va veni și acea zi când va înțelege totul, dacă nu în această viață, atunci în cea viitoare.

Fie ca mărturia vocațională și de credință să-i întărească pe cei bolnavi iar pe tineri să-i încurajeze în descoperirea vocației lor. Am văzut cât de petrecăreț era el în tinerețe, înainte de a-și descoperi vocația. Să ne rugăm pentru tinerii care se află în aceeași situație, care își caută sensul vieții în petreceri zgomotoase. Domnul să le arate calea cea bună, să le dea persoane cucernice care să le lumineze viața și să se angajeze cu toată viața lor slujirii semenilor lor.