Ghid de discernământ vocațional

Cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocații care se celebrează duminică, 30 aprilie 2023, Oficiul pentru vocații Iași propune ca material de lucru un ghid de discernământ vocațional care să vină în ajutorul mai ales al tinerilor care doresc să-și aprofundeze vocația. În acest discernământ ne va însoți episcopul american Robert Barron.

Cum discerni care este voința lui Dumnezeu în viața?

Ca preot, iar acum ca episcop, aud de multe ori din partea multor oameni despre căutarea și îndrumarea lui Dumnezeu în viața lor. Ei se întreabă: ce vrea Dumnezeu să fac cu viața mea? Cum pot fi credincios lui Dumnezeu în deciziile mele de zi cu zi? Cum pot să-L aud pe Dumnezeu și să fiu sensibil la îndemnurile Lui?

Cu toții ne punem aceste întrebări. Acestea fac parte din viața unui creștin. De aceea, împreună cu Brandon Vogt am dedicat recent un episod întreg podcast-ului nostru, "The Word on Fire Show", pentru a răspunde acestor întrebări.

Mai jos veți găsi o transcriere a întregii emisiuni, astfel încât, să poată fi citită în liniște și meditând cu privire la modul în care Dumnezeu îți conduce pașii în viață.

În cele din urmă, tot discernământul se reduce la un ultim ultim scop: a găsi calea unei mari iubiri. Să căutăm această cale împreună.

Pace.

  Întrebare: Mulți oameni, de toate vârstele, se întreabă: ce vrea Dumnezeu să fac cu viața mea? Deci, astăzi, să ne concentrăm asupra acestei întrebări – cum să discern voia lui Dumnezeu în toate etapele ei, în momentele importante și grele ale vieții, dar și în situațiile banale din viața de zi cu zi. Să începem cu întrebarea esențială: cum îmi discern vocația, ce aleg pentru viața mea?

Fie că suntem chemați la căsătorie sau la viața religioasă, ce sfat ai da cuiva care caută să discearnă care este vocația sa/chemarea sa/menirea sa?

Ep. Robert: Ei bine, este o întrebare crucială și există atât de multe moduri în care putem răspunde. Gândește-te la Sf. Ignațiu de Loyola. Punctul central al exercițiilor lui spirituale este exact acesta: cum poți afla care îți este menirea, statutul , vocația în viață? În linii mari, ceea ce Dumnezeu vrea de la tine este să gasești calea către adevărata iubire. Dumnezeu este iubire. Iubirea este punctul central al vieții spirituale. Citiți despre Sf. Ioan al Crucii sau Reginald Gerrigou-Lagrange sau oricare dintre acești mari maeștri spirituali, și ei vă vor spune că în definitiv, totul vine din cultivarea iubirii. Deci, ce este iubirea?

Iubirea înseamnă a dori binele celuilalt. Nu este un sentiment sau o emoție — nu te chinui atât de mult cu asta. Sentimentele și emoțiile au rolul lor, dar nu le lăsa să te distragă.

Pur și simplu spunând, “ nu mă simt bine dacă fac asta ” sau “aceasta nu pare să fie calea cea bună, ” este prea superfcială. A iubi este un act de voință, a dori binele celuilalt. Deci, ce face ca această iubire să fie autentică în viața ta? Ce te face să iubești cu ușurință în viața ta? Ce cale îți va deschide cea mai mare capacitate de a iubi? Asta vrea Dumnezeu să faci.

Acum, pentru a fi mai specific, privește la cele mai mărețe exemple din Biblie. În Biblie găsim cheia acestei întrebări. Privește în Biblie și află felul în care oamenii și-au găsit propria cale. Este acolo cineva cu care te identifici? Cineva care a mers pe un drum așa cum este al tău? Cineva care a trecut printr-o convertire ca a ta? Fie că este vorba despre Moise sau David, fie că este Isaia sau Ieremia – figuri biblice care ne dezvăluie un mod de viață. Găsești puncte comune cu aceste modele din Biblie?

Acum, pentru a fi mai specific, în viața de zi cu zi: Cum discern clipă de clipă calea către iubire?

În acest sens, o găsesc pe Sf. Tereza de Lisieux, ”Mica floare” și ”Calea cea mică.”

Care este nevoia de iubire în momentul prezent? Nu te concentra prea mult pe greutatea întrebării, ci despre cum să trăiești iubirea în fiecare zi. În fiecare clipă avem oportunitatea de a ne deschide iubirii. În fiecare moment fac o alegere: îmi doresc doar propriul bine sau binele celorlalți. Ce faci? Alegi calea iubirii. Este ușor? Nu. Este ”calea cea mică”, dar asta nu înseamnă că este calea ușoară. „Mic” se referă la micile lucruri din viață care contează și nu marile proiecte și planuri. Înseamnă să-ți sufleci mânecile și să spui: „OK, ce ar trebui să fac acum?” Întreabă-te această întrebare simplă: „Care este calea care mă conduce spre adevărata iubire?” Și asta e ceea ce ar trebui să faci. Asta vrea Dumnezeu să faci.

Acum vom fi și mai specifici în această privință, dar acestea sunt câteva indicii generale despre ce înseamnă a face voința lui Dumnezeu.

Întrebare: Ați fost pentru câțiva ani rector al Seminarului din Mundelein. Ați ajutat sute de tineri să discearnă dacă Dumnezeu îi cheamă la viața sacerdotală. Ce i-ați spune unui tânăr vine și vă spune: „Nu știu dacă Dumnezeu m-a chemat la preoție sau la viața religioasă, însă, vreau să aflu acest lucru. De unde să încep?”

Ep. Robert: Pentru început, i-aș oferi toate aceste răspunsuri despre care am vorbit mai sus. Cea mai importantă sarcina este aceea de a discerne care este calea Acelei iubiri pentru tine. După aceea, m-aș întoarce la Biblie. Citești Biblia în fiecare zi? Este Biblia parte din ritmul tău de zi cu zi? Citești Biblia cu grijă, în rugăciune și având și cu îndrumare?

Biblia este unul dintre instrumentele pe care le avem și pe care Biserica ni l-a recomandat întotdeauna pentru a înțelege ceea ce Dumnezeu vrea.

În al doilea rând, participi la Sfânta Liturghie în fiecare zi? Dacă nu, ar trebui. Mergi la Sfânta Liturghie în fiecare zi și, în timpul Sfintei Liturghii, rostiți în adâncul ființei voastre această rugăciune: „Doamne, ce vrei să fac?”

Vei fi surprins cum vei începe să primești răspunsuri în timpul celebrării, fie în lecturi, fie la prefacere, în rugăciunile liturgice sau doar prin gesturile pe care preotul le face în timpul acesteia.

Desigur, un lucru pe care îl fac în fiecare zi ca preot este să mă rog Breviarul. Acesta este un alt lucru pe care l-aș recomanda. De fapt, în această dimineață am fost în capelă și m-am rugat Breviarul (una dintre marile bucurii ale vieții mele ca episcop acum este că am o capelă în casa mea). Petrec în fiecare dimineață o oră întreagă citind Liturgia Orelor, acea rugăciune frumoasă bazată în mare parte pe Cartea Psalmilor. Cu Breviarul, în fiecare dimineață te vei afla lucrând la drumul tău prin intermediul Bibliei sau mai bine, lăsând Biblia să te purifice. Deci, acestea sunt practicile de bază pe care le-aș recomanda: Scriptura, Sfânta Liturghie și meditarea Cuvântului.

Aș recomanda, de asemenea, un director spiritual. Sunt în asentimentul Sf. Teresa din Avila care spune: „Dacă alegi să te retragi de unul singur, cel mai probabil diavolul este directorul tău spiritual.” Există ceva cu adevărat înțelept în a avea o altă minte, o voce și doi ochi care să privească la viața ta împreună cu tine. Așadar, găsește-ți un bun director spiritual.

Când un tânăr vine la mine și spune: „Mă gândesc să merg la preoție”, următoarea mea întrebare este: „Ai un director spiritual? Există cineva cu care poți vorbi?”

I-aș mai spune că sunt practici sacramentele, în special Euharistia și Spovada. Practicați sacramentele în mod regulat? Pentru că nu poți discerne voia lui Dumnezeu dacă viața divină nu este în tine. Nu poți avea viața divină fără sacramente.

Acestea sunt un fel de instrumente clasice, de bază pe care Biserica le recomandă. Și ideea generală este că Duhul Sfânt nu este o forță îndepărtată. Duhul Sfânt este viu în Biserică. Trupul mistic al lui Isus este înălțat prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt dă viață și vitalitate Bisericii și de aceea credem că Biserica are înțelepciune și o bună înțelegere a istoriei. Intrați în dinamica fascinantă a Bisericii și veți găsi răspunsuri.

Iată un alt sfat pe care îl recomand adesea. Citiți capitolul 5 din Scrisoarea Sf. Paul către Galateni, care se referă la roadele Duhului Sfânt — dragostea, bucuria, pacea, înțelegerea etc. Citiți acest capitol și priviți cu atenție la aceste roade. Apoi, întrebați-vă care este calea care poate produce în voi mai multe dintre aceste fructe. Aceasta este calea pe care Dumnezeu vrea ca tu să mergi.

Un ultim aspect: Ce face ca viața ta să fie mai fericită?

Îmi amintesc că, atunci când mă aflam în Seminar, mă tot întrebam: ce anume îmi dă cea mai mare bucurie? Și nu mă refer la aspectele superficiale ale vieții cotidiene de a merge la un meci de baseball sau la entuziasmul pe care îl simți atunci când echipa ta preferată câștigă. Ce îți dă cu adevărat pace și bucurie? Și pentru mine, în ciuda ispitelor și încercărilor pe care le-am înfruntat și care mă determinau cu încăpățânare și consecvență să aleg un alt drum, răspunsul a fost întotdeauna preoția. Această idee m-a umplut de pace și a dat sens vieții mele, recunoscând astfel că preoția este cea mai mare bucurie a vieții mele. Deci, aruncați o privire asupra roadelor Duhului Sfânt din Gal 5 și căutați acele semne, în timp ce meditați la viața consacrată.

Întrebare: Ce sfaturi le-ați da celor care se luptă cu paralizia fricii? Ei încearcă să-și dea seama ce vrea Dumnezeu ca ei să facă, dar se tem că vor lua o decizie greșită și că restul vieții lor va fi afectat. Cum gestionezi acest tip de frică?

Ep. Robert.: Dragostea desăvârșită alungă orice teamă, așa că atunci când te încredințezi lui Dumnezeu, spune-i: „Doamne, eu vreau ceea ce Tu vrei.” Fă ca rugăciunea ta să fie una de credință și încredere: „Doamne, vreau ceea ce vrei, te rog, călăuzește-mă.” El te va călăuzi. Prin această rugăciune, îndepărtezi frica, îndepărtezi ceea ce pare a fi doar proiectul tău, pe care trebuie să îl descifrezi de unul singur; și dacă vei da greș, te vei vei simți condamnat.

Nu, este proiectul lui Dumnezeu atunci când spui „Doamne, vreau ceea ce tu vrei”. Este o rugăciune bună cu care să îți începi ziua: „Vreau ceea ce tu vrei pentru mine, Doamne!”.

De multe ori eu fac această rugăciune în fața Preasfântului Sacrament, aici, în capela mea.

Ceea ce mă rog acum foarte mult, sincer, este: „Doamne, fă-mă un episcop bun. M-ai făcut episcop – spre uluirea mea! – fă-mă unul bun, pentru că sunt aici pentru a coopera, și vreau ceea ce tu vrei pentru mine”.

Așa că, tu fă rugăciunea ta și Domnul nu te va dezamăgi.

Iată o a doua observație: Noi ne împotrivim în mod constant harului lui Dumnezeu. Se întâmplă tot timpul. Se numește păcat. Dar ce face Dumnezeu? El a refăcut puntea și ne-a propus ceva nou. Există celebrul clișeu: „Dumnezeu scrie drept pe linii strâmbe”. Poate fi o expresie banală, dar este adevărată. Chiar dacă noi respingem harul său și ne mișcăm spre altă cale, El ne repune pe calea Sa.

Mă folosesc de imaginea aplicației Waze GPS care oferă direcții de trafic. Când faci o întoarcere greșită sau, în cazul meu, când cred că știu mai bine și aleg să ignor direcțiile (ceea ce am învățat că nu mă ajută niciodată), vocea aplicației Waze nu râde de mine și nu mă mustră. În schimb, recunoaște pur și simplu că am făcut o alegere greșită și îmi arată imediat cum să ajung din nou pe drumul cel bun. Pentru mine aceasta este o imagine măreață a harului lui Dumnezeu. Facem tot timpul întoarceri greșite. Este acel lucru încăpățânat din noi toți în care spunem: „Doamne, am auzit glasul tău în Scriptură, la Sf. Liturghie, în sacramente, în sfatul directorului meu spiritual și în spovadă. Ți-am auzit vocea; știu că e calea cea bună… Dar nu, nu, nu, voi face această întoarcere greșită.”

Dumnezeu ne permite să facem această greșeală, să reparăm puntea și să ne dea o cale de a ne întoarce pe drumul cel bun.

Deci, pentru a scăpa de frică este să înveți să te încrezi în vocea lui Dumnezeu, care vine la noi în sute de moduri diferite în fiecare zi. Învață să ai încredere în El și frica va dispărea.

 Întrebare: Cred că mulți dintre cei care citesc acest articol și-au ales deja drumul și vocația pe care să o urmeze în viață. Ei sunt deja căsătoriți sau au ales să fie un călugăr sau o călugăriță, deci întrebarea „care este statutul meu în viață?”, nu este la fel de presantă ca aceasta: ,,Cum pot discerne voința lui Dumnezeu clipă de clipă, zi de zi în viața obișnuită?”

Unii maeștri spirituali sugerează că trebuie să fim mereu în strânsă conversație cu Dumnezeu. Mă gândesc la oameni ca fratele Lawrence, în minunata sa carte ”A practica prezența lui Dumnezeu”. El explică faptul că, fie că spală vasele, fie că lucrează în jurul mănăstirii, în fiecare moment vorbește cu Dumnezeu. Pe de altă parte, alții îl descriu pe Dumnezeu ca pe un tată bun care ne dă responsabilitatea de a lua propriile decizii și de a ne lua propriile decizii. Unde este echilibrul aici? Cum să înțelegem ce vrea Dumnezeu să facem cu fiecare moment al zilei noastre?

Ep. Robert: Ei bine, mai întâi de toate, cred că acele două lucruri pe care le menționați nu se exclud reciproc, din cauza modului în care Dumnezeu există într-o transcendență noncompetitivă. Nu e ca și când avem două voințe competitive care se luptă între ele pe același plan. Deci, de exemplu, dacă noi ne certăm și tu vrei calea ta și eu vreau calea mea, atunci unul trebuie să renunțe. Dar nu este chiar așa cu Dumnezeu, așa cum am argumentat – probabil ad nauseam – în scrierile mele. Nu suntem două voințe care concurează pe același plan, ci mai degrabă putem spune împreună cu profetul Isaia: „Doamne, Tu ești cel care ai împlinit tot ceea ce am făcut”. Aceasta este o afirmație minunată a ideii biblice – ,,Doamne, tu ai realizat-o, dar eu am făcut-o!”

Sf. Toma de Aquino spune că lui Dumnezeu îi place să ne atragă în cauzalitatea sa, ceea ce înseamnă că putem participa la ceea ce Dumnezeu vrea să realizeze. Primim toată bucuria, mândria și sentimentul legitim de sine care vine din această participare, iar Dumnezeu își găsește plăcerea în aceasta. El nu concurează cu voința noastră individuală.

Să ne întoarcem la povestea rugului aprins din Exod, capitolul 3. Suntem precum tufișul prin faptul că, cu cât Dumnezeu se apropie de noi, cu atât devenim mai frumoși și mai luminoși. Noi nu suntem mistuiți sau devorați de prezența lui Dumnezeu, ci devenim strălucitori prin ea. Deci, aceste două opțiuni – Dumnezeu ca Tată atotputernic care supraveghează alegerile mele și Dumnezeu ca Duh Sfânt care lucrează prin alegerile mele – de fapt, se potrivesc. Devin mult mai mult eu însumi în măsura în care mă încredințez lui Dumnezeu.

După ce am făcut această remarcă generală, să ne întoarcem la mica cale a Sfintei Tereza. Cum pot determina calea iubirii zi de zi și clipă de clipă? Ei bine, ce zici acum? Aici înregistrăm această discuție. Am putea amândoi să urmărim o anumită dorință, despre care am înțeles că aceasta este o cale a iubirii. Am realizat acest episod podcast, astfel încât, oamenii să poată afla că viața spirituală înseamnă a ”dori binele celorlalți”.

Și, spunând asta, nu încerc să ne mărim ego-urile. Este doar pentru a arăta cât de simplu este răspunsul: pentru noi, aceasta este calea iubirii. Da, am putea face alte lucruri care sunt, de asemenea, iubitoare, dar nu vă faceți griji în acest sens. Concentrați-vă doar pe această întrebare simplă: Pot găsi acum drumul unei iubiri care să mă împlinească?

La o scară și mai mică, cu doar câteva minute în urmă, am coborât și am salutat-o pe secretara mea, Sofie, cu un zâmbet prietenos, și i-am vorbit un pic despre Sf. Liturghie pe care am prezidat-o aseară. Dramatic? În nici un caz, dar în sine însuși, în mică măsură, este o cale a iubirii – a dori binele altcuiva. În aceste moduri foarte simple putem face voia lui Dumnezeu. Cred că aș fi putut fi rece sau nepăsător, să-mi fac micul-dejun și să o ignor pe Sofie. Aceasta este calea păcatului și noi o urmăm tot timpul. Dar eu, chiar dacă subconștient, am ales calea iubirii.

Clipă de clipă, cum veți face binele celuilalt? Să presupunem că ești în camera ta și ești deprimat. Ai o zi proastă și ești supărat pe toată lumea. Puteți rămâne în acea stare de spirit, sau puteți scrie o scrisoare unei persoane pe care o cunoașteți și aveți cunoștință despre lupta pe care o duce în acest moment. Puteți lua telefonul și suna persoana pe care o cunoașteți în spital. Ai putea merge să vizitezi acea persoană pe care o știi că se simte singură chiar acum. Care este calea iubirii? Care este calea iubirii? Care este calea iubirii? Aceasta este întrebarea care ar trebui să-ți răsune în minte tot timpul.

Cu toții suntem deprimați, furioși și plictisiți. Dar căutați acele mici acte de iubire și vă garantez că veți deveni mai buni. Nu vreau să spun că toate problemele tale vor fi rezolvate. Ceea ce vreau să spun este că prin acest act simplu, vei fi într-o stare mai bună a minții, a inimii și a spiritului.

S-ar putea chiar să vă gândiți să faceți o listă de lucruri pe care le-ați putea face și care ar implica binele aproapelui tău. În acest fel, vei avea întotdeauna ceva ce ai putea face, spune, scrie sau acționa, de a realiza ceva bun pentru altcineva. Când te simți căzut, alege să faci ceva din această listă!

Întrebare: Ce rol joacă circumstanțele noastre în a discerne care este voința lui Dumnezeu pentru noi?

Mă gândesc la un exemplu din urmă cu câteva săptămâni, din timpul unei conferințe. Un tânăr a venit la tine și i-ai spus ceva de genul: „Spune-mi câte ceva despre tine.” Tânărul a continuat să explice că era la facultate, cu dublă specializare în filosofie și teologie. Și l-ai privit în ochi și l-ai întrebat fără menajamente: „De ce nu ai ales preoția?”

În timp ce mă gândesc la impactul pe care conversația ar fi putut-o avea asupra lui, mă întreb cum folosește Dumnezeu circumstanțele noastre pentru a plasa oameni în viața noastră și a ne ajuta să discernem voia lui.

Ep. Robert:  Da, un mod excelent de a ne vedea viața este acela că nu este vorba doar despre a discerne voia lui Dumnezeu în viața mea. Mai degrabă, este bine să considerăm că toți cei din jurul nostru încearcă să discearnă și chemarea lor. Fiecare se află în aceeași călătorie pentru a descoperi ceea ce vrea Dumnezeu. Deci, este bine să vă întrebați cum putem  juca un rol în a ajuta pe altcineva în a-și descoperi vocația?

Mai mult, cum privesc eu lumea? Dacă mă uit la lume ca la această arenă în care Providența divină lucrează tot timpul, atunci mă conectez spiritual și încep să gândesc în mod natural în aceste direcții. De exemplu, te întrebi: „De ce a trimis Dumnezeu această persoană la mine chiar acum? Cum se face că el este aici în acest moment cu mine?” Acum, desigur, putem dramatiza în acest sens, dar cred că există ceva cu adevărat în intuiția noastră..

Îmi amintesc în ”Moby Dick” când căpitanul Ahab a spus: „Cu cinci mii de ani înainte ca mările să se rostogolească, această scenă a fost realizată de tine și de mine.” Acum este un fel de predestinare calvinistă, dar există ceva adevărat în intuiție: într-un fel, Dumnezeu, în providența sa veșnică, a hotărât că tu și cu mine vom avea această conversație chiar acum. Cum așa? Ce se întâmplă? Ce vrea El de la tine și de la mine?

Când îl aduci pe Dumnezeu în conversație, viața devine mult mai interesantă. Nu este vorba doar de „aici ne facem treaba și există implicații economice, politice și psihologice”. Și mai interesant, care sunt implicațiile sacre?

De exemplu, vinerea trecută, am avut o zi întreagă pentru mine, ceea ce este rar.

Așa că am urmărit primul sezon al serialului ”Vikings”, serial pe care mulți dintre voi l-ați văzut. Nu l-am văzut niciodată. Această noutate a mea va aduce o legătură cu cineva? Nu știu – poate. De ce mi-a permis Dumnezeu să urmăresc acest serial? Asta e o parte din amuzamentul lui, întrebându-se ce face.

Sf. Toma de Aquino scrie că Dumnezeu este în toate lucrurile prin esență, prezență și putere. Vechiul Catehism din Baltimore pune întrebarea: „Unde este Dumnezeu?”

Răspunsul corect este peste tot. Când lași acest lucru să pătrundă, totul se schimbă. Înainte, poate vă gândeați, unde este Dumnezeu? Și ai fi răspuns: „Nu știu. El se află undeva sus, ca un principiu metafizic îndepărtat.”

Nu, nu, nu.

El este peste tot! Peste tot, chiar și între mine și tine, există Dumnezeu. El este mereu acolo cu inteligența și voința sa infinită. Și ce vrea el? Să discernem asta împreună.

Amintiți-vă de acea scenă măreață din povestea Sf. Scholastica, sora Sf Benedict. Ea era în vizită la el și au purtat o conversație spirituală întreaga noapte.

Mi-a plăcut întotdeauna această imagine, pentru că despre ce altceva ai vrea să vorbești? Ce este mai interesant sau mai convingător decât a discerne împreună ce are de gând Dumnezeu în privința noastră?

Mergând pe calea ta, oricare ar fi ea, cu un sentiment puternic că Dumnezeu este pe deplin prezent și activ – acesta este cel mai bun mod de a-ți trăi viața.

 

De la magistratură la preoție

 Dumnezeu trece prin oameni iar eu am întâlnit mulți oameni de-a lungul vieții mele de magistrat. 

   Părintele Emanuel Tois are 57 de ani și este paroh în Parohia Sfânta Fecioară Maria Regina Rozariului din Paris. Timps de 16 ani el a lucrat ca judecător, o misiune captivantă care l-a pregătit pentru o altă misiune, aceea de păstor de suflete. 

Spune el: Am văzut multă lume suferind. Judecătorul este un om în serviciul păcii și dorește să ia decizii bune pentru oameni. Această meserie m-a învățat că ascultarea oamenilor este fundamentală. Un judecător ascultă mult oamenii. Uneori se neliniștește și se întreabă: ce pot să-i spun acestei persoane pentru a o liniști? Intenția este de a face bine și se crede că binele trece prin cuvinte. De multe ori apare teama. Atunci când asculți cu adevărat poți liniști o persoană, în acel moment ea simte că se poate descărca. Atunci când cauți ceea ce să spui, atunci nu mai asculți cu adevărat. Duhul Sfânt este și el prezent pentru a-ți insufla lucrurile pe care să le spui.

În anul 1977 în ziua când primea sacramentul mirului, Emanuel a simțit chemarea la preoție într-un mod foarte clar. Spune el: în acea zi l-am simțit cu adevărat pe Duhul Sfânt. Începând din acel moment el a luat decizia de a participa în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. S-a ținut de promisiune și chiar a devenit ministrant. Euharistia m-a atras și m-a modelat, spune el. Sfânta Liturghie a început să ocupe un loc tot mai mare în viața sa de adolescent și nu a ezitat să își exprime vocația sa pe care o simțea tot mai intensă. În hambarul bunicii juca rolul preotului și făcea și el liturghia folosindu-se de câteva haine mai vechi și de bomboane în loc de ostii. Totul decurgea foarte calm, ca un preot adevărat.

După absovirea bacalaureatului, Emanuel le-a făcut cunoscut părinților despre dorința sa de a merge la Seminar. Fără a se opune acestei vocații, părinții i-au recomandat băiatului lor să facă mai întâi alte studii. Sfatul acesta i-a făcut mult bine, consideră el. Nu știu ce-aș fi astăzi dacă aș fi intrat atunci la Seminar, continuă el. A început să studieze dreptul , un pic din întâmplare, dar spre marea sa surpriză a început să-l pasioneze tot mai mult devenind apoi magistrat. După 16 ani de practicare a acestei meserii, dorința sa de a deveni preot a reapărut.

Totuși în dorința lui a apărut o problemă, cea a celibatului. Spune el: doream să fac această alegere cu dorința de a-l respecta și de a-l trăi în mod echilibrat. Nu suntem congelați când devenim preoți. Mi-a trebuit mult timp pentru a înțelege celibatul. De asemenea nu conștientizam nici importanța rugăciunii, totuși Domnul m-a ajutat foarte mult. Mi se părea o greutate mult prea mare, greu de purtat.  Astăzi îmi dau seama că nu este atât de greu pentru că mă încredințez în mâinile Domnului iar harul sacramental mă ajută.

Și ultimul obstacol: banii. Funcția de magistrat îi oferea o viață comodă fără a duce grija zilei de mâine. Cum să demisioneze? Cum să-și lase apartamentul său? Un preot câștigă foarte puțin. Din această cauză a intrat în panică, cum să trăiască cu puțini bani? Cu toate acestea, pentru că simțea foarte intens chemarea lui Dumnezeu a luat decizia drastică de a renunța la bunurile sale și apoi a intrat în Seminar. După această alegere a simțit o pace adâncă. A fost semnul unei alegeri bune.

Mai multe persoane l-au ajutat pe drumul său de formare, persoane care i-au transmis valori esențiale: părinții săi  prin care a descoperit frumusețea meseriei de magistrat, unchiul său preot care l-a însoțit în vocația sa, bunica sa, care deși atee, era foarte legat de ea. Aceasta i-a zis odată: tu ai șansa de a avea credință. A fost hirotonit preot la vârsta de 47 de ani. Părintele Emanuel vede o legătură între cele două meserii: Punctul comun între magistrat și preot este contactul lor profund cu omul, încheie el.

Din această mărturie vedem modul responsabil cu care Emanuel a abordat vocația sa: și-a pus serios problema celibarului, a rugăciunii, a banilor. Inițial i-a fost greu să înțeleagă fiecare aspect, dar apoi și-a dat seama că, cu ajutorul Domnului, poate să împlinească fiecare cerință cerută de vocația sa la preoție. Dumnezeu, când te cheamă, îți dă puterea și să împliniești cu responsabilitate ceea ce ține de vocația ta.

Sunt de apreciat și părinții care nu s-au opus vocației fiului lor, dar totuși i-au cerut să continue cu alte studii, pentru ca în acest fel vocația lui să se maturizeze.

   Și un ultim gând, vedem că o meserie bănoasă nu te poate împlini cu adevărat. Poți avea bani, o poziție socială înaltă, diferite relații și totuși să nu fii fericit. Vocația pe care ne-o oferă Dumnezeu ne face cu adevărat fericiți. Doar astfel putem să ne împlinim ca oameni și putem fi o lumină pentru alții.

Sursa: fr.aleteia.org

Căsătorie și înviere

 

Mai există viață după o pierdere dacă speri în Domnul

Amândoi văduvi, Daniel și Brittany nu se mai așteptau să retrăiască o poveste de iubire. Viața de familie a lui Brittany, 32 de ani, și a lui Daniel Brooker, 37 de ani, a început în mijlocul celor mai mari suferințe. În situația aceasta de văduvie ei și-au crescut singuri copiii. Totuși, ei nu și-au pierdut niciodată credința în Dumnezeu.

Brittany Price Brooker, mamă a trei copii și Daniel Brooker, tată a doi copii, și-au pierdut în mod tragic soțul respectiv soția la o lună diferență, în anul 2015. Amândoi și-au găsit mângâiere în Dumnezeu care le-a pregătit un viitor la care nu se așteptau.

După mai mulți ani de luptă cu cancerul ovarian, soția lui Daniel, Lyndsie, a murit în 2015 la vârsta de 28 de ani, lăsând în urmă un soț devastat de durere și doi copii pe care îi adoptase. Cuprins de durere, Daniel și-a căutat refugiul în Dumnezeu. Spune el: După moartea soției mele, câteva luni am suferit foarte mult. Durerea mea nu era doar psihică ci și fizică. Îl întrebam pe Dumnezeu: De ce ? Nu puteam înțelege. A fost dificil pentru că atunci când te căsătorești te gândești la diferite proiecte de viață împreună: să ai copii, să ai o casă. Atunci când soția moare subit nimic nu mai este normal, nu mai sunt proiecte de viitor.

În același an, la o lună după drama lui Daniel, Brittany, trăiește și ea experiența unei mari pierderi, cea a soțului ei Patrick. Căsătoriți în anul 2011 și părinți a trei copiii, cei doi soți se cunoșteau încă de mici, de la vârsta de cinci ani. Fericirea lor s-a sfârșit în mod brutal într-o zi când Brittany a primit un telefon din partea patronului unde lucra soțul ei care i-a spus că Patrick a căzut la muncă.

Când Brittany a ajuns la spital, medicii i-au spus că inima soțului ei a încetat să mai bată. Avea doar 30 de ani. Astfel, Brittany a devenit văduvă la vârsta de 25 de ani cu trei copii de crescut: Teyton de 6 ani, Evan de 5 ani și Nathan de 4 ani. Ca și în cazul lui Daniel, credința în Dumnezeu a fost cea care a ajutat-o să treacă prin această mare pierdere. Spune ea: Am simțit atunci că Isus era alături de mine și îmi spunea:  eu cunosc durerea ta, va fi bine. Vă voi însoți pe drumul vostru.

Astfel Daniel și Brittany, fiecare în dreptul său, și-au trăit pierderea partenerului de viață, până când s-au întâlnit în luna februarie 2017, printr-un prieten comun și el văduv. Astfel au început între ei un schimb de email-uri și alte conversații telefonice.

Ușor ușor Dumnezeu a transformat trecutul lor într-un nou început. Ea se afla în Atlanta și el în Giorgia, Statele Unite ale Americii. În ciuda celor trei ore de mers cu mașina care îi separau, cei doi tineri amaricani au învățat să se cunoască și s-au îndrăgostit unul de celălalt. Spune Brittany: A fost o binecuvântare incredbilă aceea de a-l întâlni pe Daniel.

După o lună, ei le-au făcut cunoscut copiilor relația lor și au început să petreacă multe week-end-uri împreună. După ce au urmat o terapie familială, pentru a nu brusca copii cu această nouă poveste de iubire, ei au decis să se căsătorească la 16 iulie 2017. Daniel a părăsit Atlanta împreună cu fiul și fiica sa Ethan și Aubrey pentru a locui împreună cu Brittany și cei trei copii ai ei. Spun ei: Istoria noastră arată că mai există viață după o pierdere dacă speri în Domnul.

Totuși, noua lor viață nu a fost ușoară la început, mai ales în primii ani, totuși ei au reușit să treacă cu succes peste dificultăți datorită terapiei și credinței în Dumnezeu. Spune Brittany: La început era haotic, a trebuit mult timp pentru ca ai noștri copii să se simtă bine împreună.

Brittany și Daniel și-au făcut o prioritate în a-i onora pe soții lor decedați și doresc ca ai lor copii să-și amintească de ei cu mult drag. Pentru aceasta fiecare a primit câte un album comemorativ cu poze. Spun ei: În familia noastră, atât bucuria cât și durerea se amestecă. Patrick va face mereu parte din istoria mea și Lyndsie va face mereu parte din istoria lui Daniel.

Pe pagina lor de facebook intitulată Finding Our New Normal și pe sit-ul cu același nume, Brittany și Daniel dau mărturie despre istoria lor de viață, dorind să arate astfel că în momentele cele mai difficile din viață, Dumnezeu poate să construiască ceva minunat. Dumnezeu a transformat trecutul lor dureros într-un nou început.

Spune Daniel pe pagina sa de facebook: Dumnezeu vă vede și se îngrijește de voi. El dorește ca voi să trăiți o viață plină de bucurie, de iubire, de pasiune, de explorare. Trebuie să credem că toate acestea ne așteaptă, indiferent de experiențele prin care trecem. Daniel organizează în timpul week-end-urilor și seminarii pentru a-i însoți pe soții văduvi.

Spune Brittany: când crezi că viața ta s-a terminat și nu mai este nicio speranță, când crezi că te îneci în durere, apucă-te de mâna lui Isus care încearcă să te scoată. Chiar dacă te simți rău, nu abandona.

În luna iunie 2021 cei doi soți au avut parte de un nou eveniment în viața lor: nașterea unei fetițe pe nume Laurel Grace care s-a adăugat celor cinci copii.

Este impresionantă această mărturie de viață care scoate în evidență puterea vieții și a iubirii asupra morții și asupra abandonării. Cei doi soți au avut parte de o înviere în trăirea vocației lor la căsătorie. În ciuda experiențelor lor dramatice, au știut să rămână aproape de Dumnezeu care i-a întărit și le-a oferit un viitor fericit.

Dumnezeu poate schimba experiențele noastre dureroase oferindu-ne mângâierea prezenței sale și speranța unui nou început.

Să nu ne temem să începem un drum de cunoaștere, un drum de credință, un drum de angajare în slujirea lui Dumnezeu și a semenilor. Dumnezeu nu ne va lipsi de suferințe, dar ne va ajuta să le trăim cu tărie și încredere pentru ca la final să gustăm din bucuria unei vieți pline de sens. 

Sursa: fr.aleteia.org

Cum a decis micul Daniel să devină preot

 

Iubirea lui Cristos este cu mult mai mare decât toată violența lumii

O mărturie povestită 
de pr. Luc de Bellescize

 

Când eram în Belgia pentru a scrie o lucrare despre Sfântul Augustin, am avut bucuria să lucrez alături de un bătrân preot iezuit, foarte savant, cu o înțelepciune a bătrânilor, unul care a văzut multe, care a iubit mult, care a suferit mult și care a înfruntat destule furtuni pentru a avea o inimă largă și o piele tare. Este vorba despre părintele Daniel. A trecut la Domnul recent, precum un servitor ascuns de ochii oamenilor dar cunoscut și iubit de Dumnezeu. Așa moare bobul de grâu căzut în pământ și care aduce rod îmbelșugat. Așa sunt pietrele temeliei care susține toată Biserica, pietre pe care nu le remarcă nimeni, fiind prea preocupați în a contempla micii cocoși care se cațără pe vârfurile acoperișurilor și care se învârt și se reînvârt în funcție de vânturile dominante, obsedați de probleme neimportante în care  se reflectă mai mult narcisismul lor decât grija de a sluji pentru unitatea Bisericii. Da, unitatea Bisericii este întârită de acești servitori inutili, cum se amintește în Evanghelia după sf. Luca 17,10, inutili pentru că dincolo de utilitate, dincolo de ceea ce se poate măsura, se mențin în postul lor, în slujirea lor, fără a face gălăgie, precum niște santinele pline de speranță care nu dezamăgesc niciodată.

Într-o zi, i-am cerut acestui preot, împreună cu câțiva studenți, de a ne povesti vocația sa. Astfel el a intrat în el însuși, ca și cum se revedea ca și copil în timp ce era așezat în spatele sălii de clasă, cu o învățătoare călugăriță la catedră foarte strictă care l-a învățat să citească, să scrie, să numere și să se roage. O rugăciune precum respirația în care Dumnezeu făcea parte din cotidian, precum pâinea de fiecare zi pe masa familială. Acest preot ne-a povestit despre copilăria sa, despre părinții săi care aveau un mic restaurant într-un sat sărac din Wallonie și despre dimineața din 10 mai 1940 când armata germană a invadat Belgia ocupând-o în întregime în doar 18 zile. Ne-a povestit despre un ofițer din Wehrmacht care a intrat în sala de clasă, care a început să insulte credința creștină, care a smuls crucifixul de deasupra tablei și l-a aruncat la coșul de gunoi spunând: iată ce fac din Dumnezeul vostru!

În acel moment Daniel a avut intuiția, în inima lui de copil, că într-o zi va deveni preot. Preot nu pentru a salva onoarea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu are nevoie să-i fie salvată onoarea, ci pentru a mărturisi prin toată viața sa despre iubirea lui Cristos care este victorioasă asupra răului.

Așa lucrează Dumnezeu, în secret. Când totul pare pierdut, el se ascunde în inima copiilor și a sfinților, el își găsește bucuria în cei care îl primesc. Ceea ce îi este propriu iubirii divine este aceea de a se umili, de a deveni vulnerabilă, de a se oferi spre refuzul sau spre acceptul libertății noastre. Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul meu și-mi deschide ușa, voi intra la el și voi sta la masă cu el și el cu mine (Ap 3,20).

Etty Hillesum, o tânără evreică deportată, care l-a întâlnit pe Dumnezeul păcii în infernul câmpurile de concentrare, a scris câteva cuvinte despre vulnerabilitatea iubirii :

Doresc să te ajut, Dumnezeul meu, să nu te stingi în mine, căci este de datoria noastră de a apăra până la capăt locuința care te găzduiește în noi.

Astfel Cristos se oferă pe sine prin mâinile și cuvintele noastre, într-o mică ostie spre adorare sau spre indiferența noastră. Misterul euharistic nu are valoare în ochii lumii precum nu are valoare un om crucificat și, totuși, spune sfântul Paul: Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii și disprețuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, așa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu (1Cor 1,28).

Priviți umilința lui Dumnezeu, le scrie sfântul Francisc de Assisi preoților din ordinul său, și aduceți-i omagiu în inimile voastre. Iubirea nu forțează pe nimeni. Iubirea speră totul. Iubirea îndură totul. Ia mereu locul servitorului. Știe să se facă umilă. În cadrul Cinei celei de taină Isus se ridică de la masă și se pune să spele picioarele ucenicilor dorind astfel să le pregătească inimile pentru a-l primi cu bucurie, curați și iertați, primind Trupul său în trupul lor ca o promisiune de viață și în Trupul lui să devină un singur trup.

Noi nu suntem în Biserică pentru că ne adunăm, nici din motive de conveniență socială, nici pentru că avem aceeași sensibilitate, ci pentru că ne împărtășim din același Trup al lui Cristos pe care preoții îl coboară pe altar prin mâinile lor fragile și sărace. Suntem preoți cu bogăția și cu sărăcia noastră. Preoții sunt responsabili de turma care îi aparține doar Domnului, iar credincioșii sunt responsabili de preoții lor. Împărțim împreună aceeași Pâine euharistică pentru ca toți să fie una. În misterul euharistic fiecare devine os din oasele mele și carne din carnea mea, așa cum afirma papa Benedict al XVI-lea.

Părintele Daniel nu știa nimic din toate acestea când era mic. Dar a înțeles că iubirea lui Cristos este cu mult mai mare decât toată violența lumii. Atunci el a știut și a promis că va deveni preot într-o zi și, în acea zi, Domnul va scoate din abisurile răului un bine infinit mai mare. Nimeni nu a știut nimic în afară de îngerii care veghează în liniște, îngeri care văd mult mai departe decât oamenii. Ei se pot bucura și pot spune împreună: Te preamăresc Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și învățați și le-ai revelat celor mici (Mt 11,25).

Sursa : fr.aleteia.org

 

 

Despărțite la naștere și reunite în mănăstire

 

Sunt verișoare dar par surori!

La 23 februarie 1962, Cecilia, o mamă poloneză, a născut două fete gemene. Din păcate ea nu a mai apucat să le țină în brațe pentru că în timpul nașterii prin cezariană, din cauza unor complicații, a murit. În fața acestei situații dramatice, familia nu a avut altă variantă decât să le separe pe cele două gemene. Una dintre ele a fost crescută de tatăl biologic iar cealaltă de o soră de-a mamei.

Ceea ce este ciudat e că în acte cele două surori au fost trecute ca verișoare. Elzbieta și Gabriela locuiau în sate vecine, dar frecventau aceeași școală. În sala de clasă stăteau împreună în prima bancă, aceasta și din cauza problemelor de vedere pe care le aveau amândouă. Se înțelegeau foarte bine, se jucau împreună, aveau aceleași activități. Aceeași asemănare se vedea și în modul lor de a se îmbrăca, având aceleași gusturi în materie de haine și pantofi.

Cele două surori preferau să asiste la orele de catehism și la reculegeri spirituale decât să iasă cu prietenele de clasă pentru alte activități. Cu ocazia celebrării de pe doi noiembrie când sunt comemorați toți credincioșii răposați, ele își manifestau atașamentul față de tradiția poloneză a vizitării cimitirelor. În fiecare an, ele se rugau fiecare cu familia sa la mormântul unei răposate pe nume tanti Cecilia, fără a ști că, de fapt, acolo, se odihnea mama lor.

De-a lungul întregii lor copilării, Elzbieta și Gabriela auzeau foarte des această afirmație din partea celor care nu cunoșteau originea lor: sunt verișoare, dar par surori gemene. În timpul unei conversații al celor din familie, Gabriela a aflat secretul despre nașterea sa. Avea vârsta de 10 ani. În același timp și Elzbieta află din partea cealaltă același secret. Șocul a fost teribil pentru ambele fete, chiar dacă au înțeles că intențiile părinților actuali erau bune și chiar dacă se simțeau iubite.

În timpul adolescenței, cele două gemene participau regulat la grupurile de rugăciune animate de surorile din congregația Sfintei Elisabeta, surori care se ocupau cu îngrijirea bolnavilor. Astfel că fiecare a simțit chemarea la viața consacrată. Atrase de spiritualitatea congregației, ele au decis să intre împreună în mănăstire. Data a fost fixată, rămânând doar să anunțe vestea părinților lor.

Pentru Elzbieta, lucrurile au fost simple. Tatăl ei (adevăratul tată al gemenelor) i-a oferit binecuvântarea. În cazul Gabrielei, nu a fost atât de simplu. Foarte furios la auzul veștii, tatăl adoptiv i-a confiscat cartea de identitate și i-a interzis să părăsească casa. Un an și jumătate mai târziu, Gabriela se gândește la un plan pentru a se alătura surorilor în mănăstire. Sub pretextul că merge la sora ei pentru a o vizita cu ocazia unui aniversar, Gabriela a plecat de acasă și a intrat în mănăstire. Bucuria a fost mare pentru Elzbieta chiar dacă aceasta a dus la ruperea relațiilor cu părinții adoptivi pentru câțiva ani.

Astfel, pentru cele două surori gemene a început un timp de har în care au mers împreună spre cunoașterea lui Cristos. Cinci ani mai târziu ele erau pregătite pentru profesiunea perpetuă a voturilor. Părinții Gabrielei care, mai înainte erau împotrivă, au venit la această sărbătoare însoțiți de parohul lor. Părinții au acceptat într-un final decizia fiicei lor și i-au oferit binecuvântarea și au participat cu multă emoție la celebrare.

Mărturisesc cele două surori gemene: în timp ce mama noastră murea din cauza complicațiilor de la naștere, era ținută de mână de o soră din congregația noastră. Credem că de acolo de sus, ea a lucrat pentru vocația noastră. Regăsirea noastră, drumul făcut împreună ca novice și postulante spre vocația noastră, a fost cel mai frumos cadou, un cadou venit din cer.

Este minunat să vezi cum a lucrat Dumnezeu în viețile lor și cum lucrează Dumnezeu și în viețile noastre. Am putea spune cu Sfântul Paul: toate conlucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu (Rom 8,28). Viața noastră este în mâinile lui Dumnezeu și el este cel care ne poartă de grijă. Vocația pornește de la această încredere că viața noastră aparține lui Dumnezeu și doar în el se poate împlini cu adevărat.

Este surprinzător și dorința fermă a Gabrielei de a se consacra Domnului contrar voinței părinților ei. A preferat să rupă relațiile cu părinții decât să-l refuze pe Dumnezeu. Cu toate acestea, ea s-a rugat pentru ca ei să accepte într-un final decizia ei, ceea ce s-a și întâmplat. Chiar dacă sunt multe elemente contrare, Dumnezeu va netezi drumul nostru în dorința de a ne consacra lui. Se cere doar să avem încredere în el. 

Polițist și diacon

 

Cea mai puternică armă este rugăciunea!

Vicente este polițist de 26 de ani în Puerto Rico, o insulă cu 4 milionae de locuitori. Poartă la centură un pistol de calibru 9 milimetri și totuși spune că pentru el cea mai puternică armă este rugăciunea, mai precis, rugăciunea rozariului. Chiar dacă este polițist, Vicente este și un credincios evlavios. Această credință plină de evlavie l-a condus spre slujirea diaconatului. A intrat la academia de poliție în 1996 pe când avea 20 de ani iar astăzi lucrează într-un centru de formare a viitorilor polițiști. În același timp continuă să patruleze prin diferite locuri, mai ales în locurile unde este trafic de droguri. Traficul de droguri duce la multe crime și la multe violențe domestice, spune Vicente.

Întâlnirea cu viitoare lui soție îi va schimba viața. Spune el: am fost educat în credința catolică, dar nu eram foarte practicant. Întâlnirea cu viitoarea mea soție în anul 2006, și ea polițistă, a făcut ca să-mi cultiv credința. Ea m-a invitat la o sărbătoare parohială. Cum aveam dorința de a mă reîntoarce la biserică, am acceptat propunerea ei. Din acel moment am început să mergem împreună la biserică și am ajuns astfel la căsătoria noastră. Astfel am crescut în iubire față de Dumnezeu și față de Biserică.

După ce a devenit tată a trei copii, Vicente a decis într-o zi să devină diacon permanent, fiind foarte angajat în viața parohiei sale. Făcea parte din grupul lectorilor, își oferea ajutorul pentru evenimentele importante din anul liturgic precum Săptămâna Sfântă, de asemenea făcea curățenie în biserică. Încetul cu încetul s-a născut în el dorința de a face ceva mai mult pentru biserică, să se ofere mai mult Domnului.

În anul 2012 îl întreabă pe parohul locului despre condițiile care se cer pentru a deveni diacon permanent. Anul următor, Vicente începe un drum de formare și de discernământ. După cinci ani este hirotonit diacon la 1 noiembrie 2018. Spune el: În viața de căsătorie, slujirea diaconală mă ajută foarte mult. Soția mea este și ea dăruită în serviciul lui Dumnezeu și al Bisericii ca și catehetă. Această slujire ne-a făcut pe amândoi să creștem spiritual și a unit familia noastră. Cei trei copii urmează același drum de slujire în calitate de ministranți.

Dacă această vocație poate părea contradictorie cu meseria de polițist, Vicente arată că nu este așa. Slujirea sa în Biserică l-a ajutat să înfrunte situațiile cele mai dificile specifice forțelor de ordine. Spune el: În situațiile cele mai periculoase, cu multă adrenalină, mă încredințez Domnului. Diaconatul mă ajută zilnic în disciplina mea. Trebuie să fiu la înălțimea meseriei mele, să fiu un exemplu și să am o conduită ireproșabilă mai mult ca oricine în slujirea mea.

Parcurgând această mărturie vocațională vedem cât de mult contează contactul cu biserica parohială. Fiecare angajare a noastră în Biserică, mai ales a tinerilor, conduce la o creștere în credință, la o generozitate tot mai mare în a-l sluji pe Domnul și în a-i sluji pe semeni. Pentru descoperirea vocației este nevoie de această implicare tot mai mare din partea tuturor, chiar adulți fiind. Cine știe dacă un tânăr, văzând exemplul credincioșilor adulți implicați în viața Bisericii, nu va dori și el să facă la fel?

Am văzut că cei trei copii ai familiei sunt și ei inserați în slujirea de ministranți. De aici poate începe un drum vocațional care poate ajunge la sfânta preoție sau la viața consacrată. Să-i încurajăm și noi pe copiii noștri în a se oferi pe sine Domnului prin această slujire de ministranți. Cu siguranță vor avea multe de învățat, îi va maturiza tot mai mult și îi va face tot mai generoși față de Domnul și față de semenii lor.

Nu în ultimul rând, iese în evidență evlavia foarte mare a lui Vicente față de rugăciunea rozariului pe care o consideră cea mai puternică armă. Ca părinți, ca tineri, oricine am fi noi, să apelăm cu încredere la Sfântă Fecioară Maria, mama noastră cerească prin rugăciunea rozariului. Ea va mijloci toate harurile necesare pentru viața noastră de credință și pentru nevoile noastre. Ea va mijloci la Fiul ei vocații numeroase pentru copiii și tinerii noștri. 

Sursa: aleteia.com