Patru frați consacrați Domnului

 

 Uniți de Cristos însuși!

 

Qaraqosh este un mic oraș creștin din provincia Ninive din Irak ce numără în jur de 35.000 de locuitori. Orașul se mai numește Al-Hamdaniya sau Bakhdida.

Între anii 2014-2016 orașul a fost ocupat de jihadiști care au provocat multe distrugeri și au instaurat o violentă persecuție împotriva creștinilor. Cu toate acestea sunt multe familii ai căror membri s-au oferit Domnului ca preoți și ca persoane consacrate, călugări și călugărițe. Astfel, în acest oraș, iese în evidență o familie care are mai multe persoane consacrate care s-au oferit Domnului. Este vorba despre familia Al-Banna care numără opt copii, patru dintre ei au urmat vocația la căsătorie și patru vocația la viața consacrată.

 

Casa noastră era o oază care oferea ospitalitate preoților, călugărilor și diaconilor și deseori ascultam de la ei imnuri și rugăciuni, mărturisește fratele Noiran.

Părinții au reușit să ofere copiilor o formare creștină bazată pe iubirea lui Cristos și a Bisericii care au devenit centrul vieții lor. Această atmosferă familială, plină de iubire, i-a condus pe copii spre maturizarea propriei lor vocații.

 

Sora Narmin a fost prima dintre cei patru care a mers la mănăstire alăturându-se surorilor franciscane în anul 1994, pe când avea vârsta de 22 de ani. Apoi a fost urmată de fratele Nerouan care în anul 2000, la vârsta de 26 de ani a intrat în ordinul franciscan. Al treilea este fratele Noiran care în anul 2005, la vârsta de 27 de ani intră în Ordinul Dominican. Și în sfârșit, sora Nagelin s-a alăturat surorilor Sfântului Rozariu în anul 2019 pe când avea 27 de ani.

Vorbind despre cum se simt atunci când au ocazia să se întâlnească cu toții în familie, frații consacrați arată pe chipul lor o bucurie care nu provine din apartenența la diferitele ordine religioase ci din apartenența la o familie care i-a învățat mai presus de toate despre iubirea lui Cristos.

Diversitatea ordinelor religioase din care fac parte reprezintă o sursă de inspirație și de îmbogățire reciprocă pentru toți frații, trăind astfel mesajul sfântului apostol Paul care spune că avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat (Rom 12,6), după cum apostolii lui Isus având diferite daruri au fondat o Biserică Universală.

Spun ei: Scopul nu este ca noi să fim o copie a celuilalt, fiecare este unic prin darurile primite, prin stil și metodă. Important este de a ne lăsa uniți de Cristos însuși.

Fratele Nerouan afirmă că intrarea în viața consacrată nu a fost doar o idee care a apărut în mintea lor, ci mai degrabă un har special primit prin bunăvoința lui Dumnezeu, har care a izvorât și a fost încurajat de părinți.

Vorbind despre tatăl defunct Nasser Behou Yisi Al-Banna și despre mama Shams Paul Jobo Altoni, sora Narmin afirmă: Am descoperit în casa noastră maternă adevărul pe care îl afirma sfântul papă Ioan Paul al II-lea, că familia este biserica de acasă, precum familia din Nazaret.

Comunitatea din Qaraqosh, mândră de istoria ei creștină în care cultura este intim modelată de Biserică și de Evanghelie, a avut un rol important, încurajându-i pe cei patru frați de a se consacra Domnului. O mărturie frumoasă a comunității este aceea când zeci de mii de catolici participă pe străzi cu ramuri de măslin în mână, cântând: Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului, Osana! în ziua de Florii, celebrând intrarea Domnului în Ierusalim.

Chiar dacă societatea este una simplă, Biserica locală a avut un rol deosebit în dezvoltarea vocațiilor și i-a ajutat pe mulți tineri să-și descopere sensul vieții lor prin diferite seminarii, conferințe, cursuri teologice și biblice procesiuni și printr-o bogată viață liturgică.

Mama celor patru frați consacrați este plină de bucurie pentru că o parte dintre copiii ei se află în serviciul Bisericii și îi invită pe toți de a nu le fi teamă de a spune mereu da chemării lui Dumnezeu după exemplul mamei cerești, Sfânta Fecioară Maria.

 Din această mărturie vocațională observăm rolul important pe care l-a avut comunitatea creștină și apoi părinții în transmiterea vocației la viața consacrată în cazul celor patru copii ai familiei Al-Banna. Încă de mici copiii au luat contact cu preoți și persoane consacrate, formarea în familie a fost bazată pe iubirea față de Cristos și față de Biserică, comunitatea de credincioși a încurajat copiii și tinerii spre alegerea acestor forme de viață. Acestea sunt condiții esențiale și pentru noi pentru ca vocațiile să crească și în comunitățile diecezei noastre. Dacă părinții nu transmit un spirit creștin activ copiilor lor, dacă comunitățile nu oferă o mărturie publică de credință ci se închid în spațiul lor, atunci e greu să apară vocațiile. Trebuie să redescoperim importanța formării religioase, a unei trăiri autentice a credinței și a manifestării ei cu mult curaj în fața celorlalți, mai ales față de copiii și tinerii noștri.

Să fim conștienți că Dumnezeu este bogat în darurile sale și ne poate oferi în continuare vocații numeroase dacă le cerem. Să avem această disponibilitate de a ne ruga pentru vocații, de a le încuraja printre adolescenți și tineri și de a ne trăi cu bucurie propria vocație.

 sursa: acistampa.com

De la ringul de dans la slujitor al altarului

 Nu ne mântuim cu picioarele ci cu inima

 
În liceu, Marek Balwa, un tânăr polonez, era regele discotecii. Pentru el era imposibil să-și imagineze o săptămână fără să meargă cel puțin o dată la o discotecă în care să petreacă toată noaptea până spre dimineață. Și totuși, într-o astfel de situație, îi apare în cap ideea de a se face preot. Puțin mai târziu, în iulie 1985, Marek merge la mănăstirea din Lichen, aflată în estul Poloniei, pentru a lucra pe șantier. Aici, în timpul verii, el întâlnește un grup de persoane cu handicap care erau adunate pentru câteva zile de reculegere. Spune el: ,,Aceste persoane erau însoțite de preoți și de alți laici. Privindu-le, mi-am spus că mi-ar plăcea și mie să îngrijesc bolnavii în acest mod, dar pentru aceasta trebuia să devin preot. Atunci a fost pentru prima dată când ideea vocației la preoție mi-a apărut în sufletul meu”.

 Șase ani mai târziu Marek intră în seminar. La începutul anului academic, unul dintre colegii săi îi propune să participe la întâlnirile cu persoanele cu handicap. Tânărul seminarist acceptă fără ezitare. Întâlnirile lunare cu bolnavii începeau prin participarea la Sfânta Liturghie apoi urma un timp petrecut împreună prin discuții și voie bună. Vara următoare, Marek participă împreună cu bolnavii la o reculegere spirituală. În aceste zile a avut ocazia să petreacă tot timpul cu bolnavii. Erau 25 de bolnavi și mai mulți voluntari care ajutau. Zi și noapte ei se îngrijeau de bolnavi, îi îmbrăcau, îi spălau, îi ajutau să mânânce, să se plimbe, să coboare scările, să se roage împreună și, în același timp, purtau discuții despre viață, despre suferință și despre moarte. Erau momente frumoase în care Marek se simțea fericit că poate ajuta astfel de persoane. Micile lui probleme nu mai contau văzându-i pe prietenii săi bolnavi cum sufereau atât de mult. Se întreba deseori de ce Dumnezeu permite atâta suferință, durere și tristețe. Răspunsul îl afla de la cei bolnavi care apreciau fiecare moment al vieții, fiecare gest de bunătate manifestat față de ei. Ei au fost cei care l-au ajutat pe Marek să se roage cu încredere în Dumnezeu.

Marek a fost hirotonit preot în anul 1998. Peste câțiva ani, în luna februarie a anului 2003, Marek are un grav accident de mașină în urma căruia a rămas paralizat de la mijloc în jos. Când a aflat la spital de faptul că nu va mai putea merge, nu s-a panicat. Faptul că s-a îngrijit de bolnavii aflați în scaunul cu rotile, l-a ajutat să treacă peste acest moment dificil din viața sa. Spune el: ,,în acel moment mi-am zis: este dur să o spun, dar așa trebuia să fie. Dumnezeu are un plan pentru mine. Care este acesta? Încă nu-l cunosc. Îi mulțumesc Domnului că mi-a lăsat capul și mâinile sănătoase, lucruri esențiale pentru un preot. Astfel pot celebra sfânta Liturghie, pot administra sacramentele, pot să predic. Și așa cum spunea un tânăr în timpul unei reculegeri spirituale pe care o conduceam: ,,nu ne mântuim cu picioarele, ci cu inima”.

Astfel părintele Marek își dă seama tot mai mult că picioarele nu sunt cele mai importante în viață. Cel mai important în viață este să ai o inimă plină de încredere în planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, chiar dacă sunt și momente de durere, de neînțelegere.

Sunt 20 de ani de când părintele Marek trăiește cu handicapul său. În acești ani a învățat cum să trăiască într-un scaun cu rotile. Dimineața se trezește cu crampe musculare care îi provoacă dureri foarte mari. În această stare el se aruncă în brațele Domnului mulțumindu-i pentru noua zi. Uneori când se simte foarte rău, se gândește la momentul când va fi în casa Tatălui.

Nu este deloc ușor să se dea jos din pat, trebuie să-și antreneze toți mușchii pentru a se așeza în scaunul cu rotile. După această luptă și după micul dejun, părintele Marek petrece un pic de timp în fața calculatorului pe care îl consideră fereastra sa către lume. Mai târziu celebrează sfânta liturghie alături de alți preoți. Din sfânta liturghie el își extrage forța pentru a depăși toate încercările. După liturghie urmează prânzul împreună cu confrații preoți, diferite întâlniri cu prietenii, cu tinerii, cu preoții pentru diferite discuții, pentru voie bună, pentru sfaturi spirituale, pentru spovadă.

Părintele Marek trebuie să aloce cel puțin o oră pe zi exercițiului de a merge, pentru a-și menține sănătatea și a se recupera atât cât se poate. Seara este momentul când citește, când contemplă și când se roagă înainte de a merge la culcare pentru a putea începe o nouă luptă a doua zi.

Datorită grijii din partea părintelui paroh, părintele Marek poate să participe la viața comunitară în care celebrează Euharistia, spovedește, animă zile de reculgere în timpul Adventului și în timpul Postului Mare în diferite parohii din dieceză. Organizează de asemenea reculegeri și pelerinaje pentru persoanele cu handicap. Efortul său este răsplătit cu prezența a multor tineri care îl însoțesc în toate activitățile sale. 

În timpul rugăciunii, părintele Marek se prezintă în fața Domnului așa cum este, fără să se prefacă, de multe ori cu ochii în lacrimi. Spune el: ,,Dumnezeu singur știe ce durere și suferință simt atunci când deschid ochii dimineața, așteptând ca ziua să se termine cu bine. Totuși, în ciuda suferinței, a tristeții, uneori a chinului, pot să zâmbesc. Nu abandonez lupta căci știu că Dumnezeu vede sensul suferinței mele. Puțin câte puțin descopăr și eu acest sens, chiar dacă îl recunosc vag, ca într-o oglindă”.

Părintele Marek crede că va veni și acea zi când va înțelege totul, dacă nu în această viață, atunci în cea viitoare.

Fie ca mărturia vocațională și de credință să-i întărească pe cei bolnavi iar pe tineri să-i încurajeze în descoperirea vocației lor. Am văzut cât de petrecăreț era el în tinerețe, înainte de a-și descoperi vocația. Să ne rugăm pentru tinerii care se află în aceeași situație, care își caută sensul vieții în petreceri zgomotoase. Domnul să le arate calea cea bună, să le dea persoane cucernice care să le lumineze viața și să se angajeze cu toată viața lor slujirii semenilor lor.

 

Prin bolnavi mai aproape de Domnul

 

                         Îngerul laboratorului

Sora Luisidia Casagrande a murit la 7 ianuarie 2023, la vârsta de 104 ani. Istoria ei este foarte interesantă. Timp de 68 de ani această călugăriță italiancă a lucrat fără oboseală ca infirmieră la Spitalul Borgo Trento din Verona, Italia, astfel că datorită devotamentului ei a fost supranumită cu afecțiune îngerul laboratorului.

Sora Luisidia, după numele civil, Lina, a fost infirmieră șef al laboratorului de analize medicale la Spitalul Borgo Trento, Verona. Pe la vârsta de 14 ani descoperă că este chemată la viața consacrată și după mai mulți ani de discernământ, în 1938, la vârsta de 20 de ani, ea pronunță voturile în cadrul Congregației Surorile Milostive.

După absolvirea studiilor ca infirmieră este integrată în personalul spitalului Borgo Trento chiar în duminica Paștelui din anul 1939 și a fost repartizată să lucreze la laboratorul de analize medicale.  

În 1943 a început ocuparea Italiei de către naziști. Orașul Verona a fost și el prins sub ocupația nazistă. Acest lucru nu a împiedicat-o pe sora Luisidia de a-și continua munca sa. În relație cu ocupanții străini, pentru a se îngriji de bolnavi, tânăra soră, s-a arătat de multe ori inventivă, punând la cale strategii pentru ca naziștii să nu o descopere.

Timp de un an de zile, sora Luisidia ajungea foarte de dimineață la spital, spital care era rezervat pentru militari, și punea deoparte mai multe lucruri necesare pentru analizele medicale cât să încapă în patru sicrie. După aceea, ea îl chema pe șoferul care căra sicriile, șoferul fiind om de încredere și, în loc să meargă la cimitir, mașina în care se găsea și sora, ajungea la un alt spital situat în Piața Sfântul Duh unde pacienții civili o așteptau pentru a fi îngrijiți.

 S-a întâmplat și un fapt tragic: în noaptea zilei de 5 iulie 1944, pe când sora se găsea în spital pentru a-i îngriji pe bolnavi, un bombardament a ucis 45 de pacienți și cinci surori din comunitatea ei.

După război, sora Luisidia și-a consacrat întreaga viață în serviciul bolnavilor, dând dovadă de o umanitate și bunătate fără măsură. Datorită dedicării ei în slujirea bolnavilor, ea a primit mai multe decorații. În 1976 Institutele medicale din Verona i-au decernat medalia de aur iar în anul 2007 ea a primit titlul de Cavaler al Ordinului de merit al Republicii Italiene.

Sora Luisidia a lăsat în urmă un adevărat exemplu, mai ales pentru bolnavii de care s-a îngrijit. Pentru ea munca depusă în folosul bolnavilor a fost o adevărată misiune, un mod particular de a avea grijă de oameni și, prin ei, l-a simțit pe Domnul viu și prezent.

Sursa: aleteia.org

Cine este preotul?

 

Preoții nu sunt funcționari ci păstori după imaginea lui Isus bunul păstor care își dă viața pentru oile sale (cf. In 10,11).

 

Vocațiile în Biserică sunt diferite. Cei mai mulți dintre laici sunt chemați la căsătorie prin care primesc darul de a planta sămânța Evangheliei în mijlocul lumii. Unii creștini sunt chemați la viața consacrată pentru a-l urma pe Cristos mai îndeaproape prin profesarea sfaturilor evanghelice, sărăcia, castitatea și ascultarea, pentru ca astfel să-și manifeste iubirea lor față de Dumnezeu, față de Biserică și față de oameni.

 De ce avem nevoie de preoți?

Avem nevoie de preoți pentru a se ocupa de nevoile parohiei pentru ca aceasta să poată funcționa?

Avem nevoie de preoți pentru o anumită asociație sau pentru a conduce un consiliu parohial?

Sau poate pentru a organiza anumite activități parohiale sau pentru a-i înregistra pe cei nou-născuți și pe cei morți?

Motivul pentru care avem nevoie de preoți este acela că Isus are nevoie de ei. Isus îi alege pe preoți așa cum i-a ales pe apostolii săi dintr-o mare mulțime.

De ce îi alege Isus pe preoți?

 1.     Pentru a vesti Evanghelia

 Avem nevoie de preoți pentru ca Evanghelia să fie vestită. Unii ar putea să zică: Sunt atâția laici care proclamă Evanghelia. În Biserică au existat mereu creștini nehirotoniți care au predicat evanghelia. Este adevărat, dar un preot predică altfel decât un laic. Cum?

 Precum apostolii și succesorii lor, preoții proclamă Evanghelia, având garanția că ceea ce ei spun, este Cristos cel care o spune. Acest har este legat de hirotonirea primită. Este o problemă legată de credință. Se poate întâmpla ca un preot să nu predice așa frumos precum un laic talentat. Dar lipsește garanția că acel cuvânt vestit de laic este cuvântul lui Isus.

Preotul nu este un orator ci un predicator, între cele două caracteristici este o diferență. Oratorul se bazează pe diferite aspecte tehnice de exprimare, pe cunoașterea unor metode de enunțare a cuvintelor. El poate face totul perfect. Cu toate acestea, predicatorul este mandatat, cu garanția că este trimis de însuși Isus Cristos care îl susține. Când predicatorul vorbește, este ca și cum Isus ar vorbi astăzi.

 2.     Pentru a celebra

 Mulți creștini pot anima un serviciu liturgic. În ce fel diferă acțiunea unui preot față de aceea a unui laic?

Diferența o fac cuvintele consacrării: Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu. Este vorba despre adevăratul trup și sânge al lui Cristos, chiar dacă cuvintele consacrării nu sunt spuse cu intonație. Garanția că aceste cuvinte sunt ale lui Isus este legată de harul hirotonirii.

  3.     Pentru a se oferi pe sine

Al treilea rol al preotului este acela de a prezida/conduce o comunitate. Dar există laici care o pot face mult mai bine. Unde este diferența?

Nu este vorba despre faptul că preotul are un impact mai mare, mai multă experiență cu oamenii, că este un bun organizator. Preotul nu este un șef ci un păstor. Un păstor îi reunește pe oameni pentru a-i conduce spre iubirea față de Dumnezeu și față de semeni. Inima lui este oferită în întregime credincioșilor. Un animator nu trebuie să-și dea viața pentru grupul său, un primar nu este obligat să-și dea viața pentru comuna sa. Nu aceasta este sarcina lor. Păstorul, în schimb, își dă viața pentru turma încredințată.

Pe scurt: preotul vestește, celebrează și conduce o comunitate într-un mod diferit ca acela al unui orator, animator sau șef. Această diferență ține de hirotonirea primită.

Dacă tu îmi ceri să demonstrez aceasta, îți spun că nu o pot face. Fără credință, nu putem înțelege semnificația preotului. Aceasta este drama timpului nostru. Ne bazăm pe psihologie, sociologie, antropologie și nu suntem capabili să privim lucrurile, persoanele, situațiile din perspectiva credinței.

 Preotul se oferă în întregime și pentru totdeauna

 Preotul este delegat să acționeze nu în nume propriu ci în numele lui Isus, cu el și în el. Isus vorbește în preot, celebrează în el și conduce prin el. Este important ca preotul să conștientizeze că Isus Cristos este prezent în el într-un mod particular, ca și Cap al Bisericii sale.

Preoția este o vocație, nu o meserie. De aceea i se cere preotului de a se oferi în întregime și întotdeauna. Acest lucru nu este cerut oricui, ci doar lui. De ce?

Dacă el vorbește cu adevărat în numele lui Isus, dacă el celebrează în persoana sa și prezidă în numele său motivat de iubire față de comunitatea sa, atunci el o face nu cu un contract limitat, ci motivat de un dar primit pentru totdeauna. Preotul nu acționează într-o asociație temporară asemenea uneia care dorește să construiască un pod sau o autostradă.

Când preotul acționează motivat fiind de o vocație în slujirea lui Dumnezeu, aportul său nu este unul temporar, pasager, ci pentru totdeauna. De aceea angajarea sa trebuie să fie definitivă. De aceea preoția nu poate fi ceva temporar, doar pentru un timp.

Serviciul de corist sau de președinte al consiliului pastoral sau de catehet etc. nu este definitiv ci temporar.

Misiunea unui păstor care acționează în numele lui Cristos nu poate avea un termen, Cristos îl locuiește și îl păstrează pentru sine pentru totdeauna.

Este posibil ca un preot să nu fie un bun animator precum un laic, căci preotul nu este un animator ci un celebrant. Cuvintele și gesturile sale pe care le manifestă în sacramentul reconcilierii ori în cel al euharistiei, sau în cel al ungerii bolnavilor, sunt identice cu cuvintele și gesturile lui Isus. Ele au aceeași eficacitate și aceeași forță.

Sursa : oeuvredesvocations.fr

Cardinal Godfried Danneels

 

Interviu cu părinții unui preot nou sfințit

 

              

 Fiul meu, acum că ești preot, ai grijă de mâinile tale…!

Marta și Manuel Candela sunt părinții preotului Manuel Ignacio, hirotonit la 5 mai 2018 la Roma. Cu câteva zile înainte de hirotonire, părinții au răspuns la următorul interviu.

 

1.      Fiul dumneavoastră va fi hirotonit preot peste câteva zile. Ce sentimente vă cuprind?

 Marta: Multă bucurie, emoție și, sincer, sunt un pic nervoasă (spune aceasta surâzând) și foarte emoționată pentru faptul că fiul meu este pe punctul de a deveni preot.

Manuel: Eu sunt sub șoc pentru că favoarea pe care am primit-o este foarte mare. Mă întreb mereu cum aș putea să-i mulțumesc Domnului. Simt o bucurie foarte profundă.

 2.      Ce înseamnă pentru niște părinți creștini faptul de a avea un copil preot ?

 Marta: În ultimele luni m-am întrebat ce a stat în spatele acestei binecuvântări, deoarece, fiul nostru, singurul nostru băiat pe lângă cele patru fiice, va celebra euharistia în fiecare zi și va administra sacramentele. Dumnezeu și-a îndreptat privirea spre noi pentru ca fiul nostru să fie ministrul său pe acest pământ, pentru ca el să ierte, să boteze, să mângâie, să sfătuiască, dar mai ales, să facă să vină Isus în Euharistie. Nu am cuvinte pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu.

Manuel: În fiecare zi noi ne rugăm pentru ca el să rămână fidel și să persevereze în vocația sa, deoarece, într-o anumită măsură, aceasta ne privește și pe noi. Hirotonirea sa nu ne oferă și nouă un caracter de neșters, dar cu siguranță ne dă noi obligații. Sau mai bine zis, avem aceleași obligații dar mult mai puternice. Suntem părinții copilului nostru și părinții unui preot: simțim că trebuie să ne rugăm pentru el continuu.

 3.      Ați așteptat acest moment toată viața voastră? Copilul vostru a arătat anumite dispoziții spre această vocație încă de când era mic?

 Marta: Nu m-am gândit niciodată că unicul meu băiat va ajunge preot. Mi-a fost frică să mă gândesc la așa ceva. Prima dată când m-am gândit a fost când fiul meu mi-a spus că pleacă la Roma. A fost într-o zi când el venea să servească prânzul cu noi. În acel moment am început să plâng. Înainte, nici nu mă gândeam pentru că avea serviciul lui, ieșea cu prietenii, juca fotbal, ducea o viață normală. Acum înțeleg că Dumnezeu îl cheamă în mijlocul unei vieți normale.

Manuel: Eu, din contră, m-am gândit mult la aceasta, încă din momentul când a fost botezat. După botez, preotul l-a luat în brațele sale, s-a apropiat de statuia Sfintei Fecioare Maria, l-a ridicat spre ea și i l-a oferit. Pentru mine a fost ca o ofrandă foarte profundă, mai mult decât o ofrandă care se face în mod obișnuit. Aceasta m-a costat mult în sensul de a îndrăzni să cer de la Dumnezeu vocația la preoție pentru fiul meu. Este un lucru atât de mare; mai mult decât tații, mamele ar treui să ceară acest dar pentru că ele sunt mai grijulii. Mi se părea că era prea mult pentru mine să cer de la Dumnezeu acest lucru.

 4.      Care va fi rolul vostru în misiunea sa de acum înainte ?

 Marta: Fiul meu are harul sacramental și mă rog ca el să rămână fidel, dar de ceva vreme, mă gândesc că el are nevoie de noi, ca și părinți, pentru a ne ruga mai mult și a fi alături de el. Din partea noastră, noi ne rugăm lui Dumnezeu, cerem mijlocirea îngerilor și a întregii noastre familii care este deja în cer, de a-i oferi tot ajutorul de care are nevoie pentru a fi un preot bun. Fiul meu are nevoie de mine, are nevoie de mine în fața Domnului. Trebuie să am grijă de a nu critica, de a trăi caritatea, așa cum ne îndeamnă papa Francisc, chiar dacă el are harul sacramental, noi trebuie să-l ajutăm.

Manuel: Trebuie să mă rog mult pentru el, în fiecare zi, în fiecare moment.

5.      Marta, în urmă cu un an și jumătate, un cumnat de al tău a murit. Știu că ați fost foarte apropiați…

 Marta: A trecut mai mult de un an de când cumnatul meu, Augustin, a murit. Era mai în vârstă decât mine. Era soțul unei surori de-ale mele mai mari. Eu am fost ultimul copil din cei 12 la părinți. Augustin era membru laic în comunitatea Opus Dei de foarte mult timp și era tatăl a doi preoți. Când m-am dus la spital să-l salut pentru ultima dată, el m-a întrebat: ce vrei să-i spun Sfintei Fecioare când o voi vedea ? I-am răspuns : Cere-i ca atunci când Manuel va fi hirotonit preot, el să fie un preot sfânt. Altfel, prefer ca el să nu fie hirotonit.

 6.      Când sfântul Josémaria i-a spus tatălui său că dorea să meargă la seminar, acesta l-a asigurat că nu se va opune vocației sale, dar l-a făcut atent asupra greutăților pe care le presupune preoția. Aceste dificultăți le simțiți și voi?

 Marta: Noi știm că fiul nostru nu va fi singur, deoarece în Opus Dei se va simți ca într-o familie. El și-a oferit toată inima sa Domnului încă de când era tânăr și l-am văzut mereu bucuros.

Manuel: Noi eram foarte surprinși că la vârsta de 16 ani mergea foarte des la liturghia de la ora 6.30 chiar și iarna. Îl vedeam foarte fericit. Preotul trebuie să fie astfel, fericit, deoarece el nu mai trăiește pentru sine ci doar pentru ceilalți pentru care oferă timpul său, angajarea sa, munca sa.

 7.      Ce sfat i-ați dat înainte de hirotonire?

 Marta: Acela de a se ruga foarte mult și de a avea o evlavie deosebită față de sfânta Fecioară Maria. Dacă el rămâne legat de ea, nimic rău nu i se va întâmpla și va fi un preot bun. Maria este cea mai bună mamă atât în cer cât și pe pământ.

Manuel: Eu nu am avut mereu curajul de a-i da sfaturi, indiferent de ceea ce ar fi fost, totuși i-as da un sfat mai materialist: ai grijă de mâinile tale, deoarece vei avea nevoie de ele pentru a-l aduce pe Domnul în această lume.

 8.      Ce sfat v-a fost dat?

 Marta : Un preot m-a sfătuit ca în aceste zile să recit imnul Magnificat pentru a-i mulțumi Domnului pentru lucrurile mari pe care le-a făcut în familia noastră. În aceste zile mă gândesc la versetul unui psalm: Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi și suntem plini de bucurie (Ps 126, 3)

 9.      Cum poate un preot să fie aproape de familia sa?

 Marta: Am putea spune că în familie preotul este o referință morală. Știind că el se roagă pentru lumea întreagă, că are grijă de noi și că ne va ajuta în momentul morții, aceasta ne face să ne simțim plini de pace. A avea un preot în familie înseamnă a avea un pașaport pentru a fi mai aproape de Domnul, atât pentru părinți cât și pentru frații și surorile lui.

Manuel: De multe ori nu știm cum să facem ca membrii unei familii să fie mai aproape de Domnul; preoții o fac în mod natural, chiar cu persoane foarte îndepărtate de credință. Preoții privesc în alt mod aceste persoane decât noi. A avea un preot în familie este o mare provocare, este o invitație pentru toți de a se comporta diferit.

Marta: De un an de zile, multă lume îmi spune cu diferite ocazii: ce noroc ai tu! Bunul Dumnezeu v-a privit cu predilecție și v-a oferit o vocație la preoție pentru fiul vostru. Ce poate o mamă să-și dorească mai mult pentru fiul ei.

(Sursa: opusdei.org)

Mărturii despre Papa Benedict al XVI-lea

 

Dragă Benedict al XVI-lea...,

Vorbind despre vocații și discernământ vocațional, trebuie să amintim de diferite modele care ne pot însoți, de persoane care ne-au impresionat prin vocația lor și ne încurajează și pe noi în a ne trăi propria vocație.

Un astfel de model îl reprezintă papa Benedict al XVI-lea trecut la cele veșnice la 31 decembrie 2022 și înmormântat la 5 ianuarie 2023. Acest papă, considerat a fi unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Catolice, a schimbat viața multor persoane prin prezența și scrierile sale.

Vreau să vă redau în continuare trei mărturii din partea unor persoane care au avut o legătură specială cu papa Benedict al XVI-lea. Ascultând aceste mărturii și noi ne putem lăsa însoțiți în vocația noastră de acest mare papă.

Prima mărturie aparține jurnalistei poloneze Marzena Devoud.

,,Spunând de la distanță ultimul meu adio papei emerit Benedict al XVI-lea, îmi aduc aminte de ziua când l-am întâlnit față în față și am descoperit în privirea sa o inimă care vede. Această privire a avut un impact spiritual în viața mea, un impact la care nu mă așteptam.

Benedict al XVI-lea nu era papa tinereții mele. Născută fiind la Cracovia în 1965, am făcut parte din generația papei Ioan Paul al II-lea. Mai mult, am avut bucuria să-l cunosc încă din copilărie prin diferite întâlniri și discuții care îmi rămân ca un reper pentru viața mea.

 Au fost lecturi ale scrierilor sale sau alte întâlniri cu prietenii și colaboratorii săi, printre care și tatăl meu, Ștefan Wilkanowicz. Am fost însoțită de o gratitudine infinită pentru faptul că papa Ioan Paul al II-lea a fost pentru noi, polonezii, un sprijin, un ghid, un mărturisitor al speranței în timpurile sumbre ale comunismului. Pe scurt, toate întrebările mele despre credință și despre alegerile mele de viață se îndreptau spre al meu papă, Ioan Paul al II-lea.

Cu toate acestea, când m-am aflat în data de 16 octombrie 2005 în Biblioteca Vaticanului în fața papei Benedict al XVI-lea, am fost fascinată de persoana sa, Jeseph Ratzinger îmi părea atât de diferit față de toate etichetele care îi erau puse.

Descoperind adevărata sa față, a fost pentru mine o experiență excepțională la care nu mă așteptam. Proaspăt ales, papa a acceptat să-i ofere tatălui meu premiul Ioan Paul al II-lea, din partea Institutului Drepturilor Omului a Muzeului Auschwitz-Birkenau.

Ceremonia decernării premiului a avut loc după rugăciunea Angelus, în palatul apostolic din Vatican. După partea oficială, la care au fost prezenți printre alții cardinalul Franciszek Macharski, arhiepiscop de Cracovia și Hanna Suchocka, ambasadoarea Poloniei pe lângă Sfântul Scaun, ne-am regăsit apoi un mic grup de vreo 15 persoane în biblioteca palatului unde papa Benedict al XVI-lea ne-a primit în audiență privată.

Un lucru mi-a atras atunci atenția: am avut impresia că am întâlnit pe cineva foarte apropiat, ca și cum ne cunoșteam dintotdeauna. Această legătură nu era creată de cuvinte ci de privirea sa caracterizată de blândețe, de profunzime și de bunătate care ilumina. Sfântul Părinte asculta cu foarte mare atenție și cu umilință. Fiul nostru, Carol, de șase ani, fiind curios de felul lui, alerga în toate direcțiile iar papa se uita cu blândețe la el. Delicatețea sa contrasta cu decorul impozant care părea că-l sufocă un pic. În timpul celor aproape 40 de minute, din persoana sa emana un fel de blândețe imensă și un tact spiritual față de toți cei cu îndoieli de credință sau care îl caută pe Dumnezeu.

La remarca cuiva care se plângea că mulți catolici merg la biserică doar cu ocazia marilor sărbători, Papa Benedict a răspuns: ,,Nu este chiar atât de grav, trebuie să ne bucurăm că totuși mai vin la biserică”. Ascultându-l, încercam să-i reîntâlnesc privirea care mă atinsese atât de profund. De ce acest lucru? L-am înțeles abia trei luni mai târziu, atunci când am citit prima sa enciclică Deus caritas est, Dumnezeu este iubire. Aici papa scrie: ,,Programul creștinului, programul bunului samaritean, programul lui Isus este o inimă care vede. Această inimă vede unde este nevoie de iubire și acționează în conformitate”. În privirea papei Benedict al XVI-lea, la acea întâlnire de pe 16 octombrie 2005 am văzut o inimă care vede”.

O a doua mărturie despre Papa Benedict al XVI-lea este aceea a jurnalistei Alexia Vidot.

Dacă ar fi să extragă un gând de-al papei, acesta ar fi cel din enciclica Deus caristas est: noi am crezut în iubirea lui Dumnezeu. Acest gând o animă zilnic pe Alexia care s-a convertit la vârsta de 20 de ani, exact la începutul pontificatului papei Benedict al XVI-lea. În cartea sa, Dragă Benedict al XVI-lea, apărută recent, autoarea dorește să-i aducă un omagiu Sfântului Părinte. Sub formă de scrisoare, ea se adresează pentru o ultimă dată papei. Ea scrie astfel:

,,Când am dorit să fac cunoscută familiei convertirea mea, m-am folosit de aceste cuvinte ale papei Benedict al XVI-lea: La originea faptului de a fi creștin, nu se află o decizie etică sau o mare idee, ci o întâlnire cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieții un nou orizont și astfel o orientare decisivă”. Convertirea Alexiei s-a petrecut în anul 2008. Petrecând trei zile într-o mănăstire, ea a trăit experiența întâlnirii cu Dumnezeu. Spune ea: ,,Ajungând la mănăstire un pic din întâmplare, surorile care m-au primit mi-au dat să citesc enciclica papei Benedict al XVI-lea, Deus caritas est. Aveam o mare reticență în a o deschide. Nu prea îl apreciam pe papa la acel moment. Dar până la urmă am început să o citesc și dintr-o dată am fost sedusă de ea. Papa descria acolo ceea ce eu tocmai trăiam. Papa Benedict al XVI-lea mi-a descoperit mie însămi că sunt creștină. Din acel moment, Alexia a început să citească și alte texte de-ale papei pentru a-l cunoaște mai bine. Spune ea: ,,Lui îi datorez totul, căci el mă ajută să merg în noua mea viață de credință. Am impresia  că sunt însoțită spiritual de el. Este o prietenie și în același timp o paternitate spirituală”.

Continuă ea: ,,persoanele convertite, asemenea mie, foarte adesea sunt apoi un pic sentimentale. În acest sens, papa Benedict al XVI-lea vine și-mi modelează spiritul. Papa insistă pe această căutare continuă a convertirii, spunând că trebuie reînnoită mereu alegerea de a fi creștin, de a regăsi bucuria de a fi creștin. Pentru mine, papa Benedict al XVI-lea a recentrat inima creștinismului care este o persoană. Și acest Dumnezeu este în mod fundamental iubire. Datorită papei Benedict al XVI-lea am înțeles că creștinismul nu este o morală sau o ideologie, nici o afacere de sociologie ci este o relație de iubire”, încheie ea.

 

Cea de-a treia mărturie este a unui tânăr din Varșovia, Polonia, pe nume Grzegorz Polakiewicz, în vârstă de 30 de ani, influencer și autor a diferite lucrări. De câțiva ani el este handicapat, fiindu-i amputat un picior. Totuși, acest handicap nu l-a împiedicat să facă un pelerinaj pe jos în 2017 la mormântul Sfântului Iacob de Compostella în Spania, ca mulțumire de a-l fi avut ca papă pe Benedict al XVI-lea. Acest pelerinaj a avut loc exact când papa împlinea vârsta de 90 de ani. Doi ani mai târziu, la 11 noiembrie 2019, Grzegorz a avut bucuria de a-l întâlni personal pe papa Benedict al XVI-lea.

Spune Grzegorz: ,,când l-am văzut pe papa venind spre mine aflat într-un scaun rulant, eu care nu aveam un picior și fiind susținut de cele două cârje, am îngenunchiat în fața lui iar el și-a pus mâinile pe capul meu. Incapabil de a pronunța un singur cuvânt am început să plâng, iar el îmi mângâia capul”.

Tânărul i-a oferit papei jurnalul său de drum pe care l-a scris în timpul pelerinajului său la Sfântul Iacob. Papa a luat carnețelul, l-a privit pe tânăr și l-a întrebat: ,,Ai parcurs un drum atât de lung și dificil pentru mine? Ce am făcut pentru a merita aceasta?” Tânărul a rămas bulversat de umilința și modestia papei. În acel moment el a simțit un lucru care poate fi descoperit doar cu inima: faptul că este iubit așa cum este.

Pentru Grzegorz era greu de imaginat că se află lângă unul dintre cei mai mari teologi. Spune el: ,,Știam că am în fața mea un viitor doctor al Bisericii. Dar vedeam mai ales pe cineva care mă privește ca mai mult decât un visitator. El avea privirea unui sfânt. Iar atunci când m-a binecuvântat și înainte de a-mi spune la revedere, și-a ridicat mâna și mi-a spus: ne vom revedea în paradis. Te voi aștepta acolo”, încheie tânărul mărturia sa.

Ascultând aceste mărturii frumoase despre Papa Benedict al XVI-lea, cred că ar fi frumos și ne-ar ajuta și pe noi dacă am face rost de prima sa enciclică Deus Caritas est și am citi-o. Am înțelege mai bine credința și am fi mai hotărâți în urmarea vocației noastre.

Sursa: aleteia.org