Cristos - Păstorul care ne conduce la Viaţă

„Oile mele ascultă glasul meu”. Prima mare surpriză: o voce rupe distanţele, un eu se adresează unui tu, cerul nu este gol.

De ce oile ascultă? Pentru că păstorul nu se impunem, se propune; pentru că acea voce vorbeşte inimii şi răspunde la întrebările cele mai profunde ale vieţii.

«Eu cunosc oile mele»! acesta este motivul pentru care vocea atinge şi este ascultată: pentru că ştie ce anume locuieşte în inimi. Femeia samariteană, la fântâna lui Iacob, spunea: există unul care mi-a spus totul despre mine. Ce frumoasă definiţie a lui Dumnezeu: Cel care spune totul despre om, care răspunde la întrebările ultime ale existenţei.

«Oile mele mă urmează». Îl urmează pe păstor pentru că se încred în el, pentru că împreună cu el este posibil să se trăiască mai bine. Îl urmează, adică trăiesc aceeaşi viaţă ca a lui, devin într-un anumit fel păstori, cuvânt în momentele de tăcere, iar în vieţile altora dătători de viaţă.

Evanghelia arată caracteristicile Păstorului cel bun: Eu le dau viaţa veşnică / nu vor pieri niciodată / nimeni nu le va răpi din mâna mea.

„Eu le dau viaţa veşnică” acum, nu la sfârşitul lumii. Aceste cuvinte dacă le asculţi, le respiri, înseamnă sănătatea sufletului: Eu le dau viaţa veşnică! Fără condiţii, mai înainte de orice răspuns, fără limite şi fără alte mize. Viaţa lui Dumnezeu îmi este dată, semănată în mine ca o sămânţă puternică, sămânţă de foc în pământul meu negru. Asemenea limfei care se ridică în plante fără să obosească, zi şi noapte, şi se împrăştie prin toate rămurelele. Întâmplările din Galileea, tragedia de pe Golgota, cuvintele lui Cristos care sunt ca flacără şi ca o mană, nu au alt scop decât acesta: să ne dea o viaţă pline de lucruri care nu merită să moară, de o calitate şi consistență capabile să traverseze veșnicia.

Evanghelia continuă cu o dublare extraordinară: nimeni nu le va răpi din mâna mea. Apoi, ca şi cum am avea încă dubii: nimeni nu le va răpi din mâna Tatălui. Este păstorul gingăşiei luptătoare.

Eu sunt un iubit care nu pot fii răpit din mâna lui Dumnezeu, legătură de nedesfăcut. Asemenea păsărilor avem cuibul în mâinile sale, asemenea copiilor care se agață puternic de acea mână care nu îi va lăsa să cadă, asemenea îndrăgostiților căutăm acea mână care încălzește singurătatea, asemenea Celui de pe cruce să repetăm: în mâinile tale încredinţez viaţa mea.

Evanghelia este o istorie de mâini, o iubire de mâini. Mâini de păstor puternic împotriva lupilor, mâini gingașe încrucișate în miezul vieţii mele, mâini care protejează fitilul meu fumegând, mâini  pe ochii orbului, mâini care ridică femeia adulteră de la pământ, mâini pe picioarele ucenicilor, mâini pironite şi încă rănite: Toma, pune degetul în locul cuielor! Mâini frânte, oferite ca o mângâierea pentru ca eu să mă odihnesc şi să recapăt suflarea curajului.

după Ermes Ronchi, "Il pastore che parla al cuore, che conosce cosa lo abita"

Dumnezeu iartă cu o mângâiere!

Un tată avea doi fii. De fiecare dată acest început, extrem de simplu şi de fabulos, mă fascinează, ca şi cum ceva important stă din nou să se întâmple. Nicio pagină din lume nu atinge, asemenea acesteia, structura însăşi a trăirii noastre cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu ceilalţi. Obiectivul acestei parabole este în mod precis acela de a ne face să ne schimbăm opinia pe care o nutrim despre Dumnezeu.
 

Îl iubesc pe fiul risipitor. Risipitorul nu este doar un simplu tânăr, este legiune, este istorie şi este prezent. Este istoria unei umanități rănite şi totuşi pornită la drum. Felix culpa, fericită vină care ai permis să cunoaștem mai în profunzime inima Tatălui.

Pleacă, într-o zi, cel mai tânăr, în căutare de sine, în căutare de fericire. Casa nu îi mai era suficientă, tatăl şi fratele nu îi mai ajungeau, iar rebeliunea sa se pare că nu este decât un preludiu pentru o declaraţie de iubire. Cât de des cei rebeli nu sunt decât căutătorii de iubire.

Fiul risipitor caută fericirea în lucruri, dar îşi dă seama că lucrurile nu mulţumesc, iar substratul lor este gol. Fiul risipitor se regăseşte într-o zi să pască porcii: rebelul liber devine un sclav, un om care îşi dispută şi împarte mâncarea cu animalele.

Atunci reintră în sine, ne spune relatarea, chemat de visul unei pâini (casa tatălui meu parfuma de pâine…). Există în lume persoane cu o aşa de puternică foame că pentru ele Dumnezeu nu poate să aibă decât forma Pâinii (Gandhi).

Nu se întoarce la Tatăl din iubire, se întoarce din cauza foamei. Nu se întoarce pentru că s-a căit, dar pentru că îi este frică şi simte cum moartea se apropie.

Însă pe Dumnezeu nu îl interesează motivul pentru care noi pornim la drum. Este suficient să realizăm primul pas. Omul merge, Dumnezeu aleargă. Omul începe, Dumnezeu deja ajunge. De fapt: tatăl l-a văzut de departe, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat.

Şi îl iartă mai înainte ca el să deschidă gura, cu o iubire care întâmpină căința, pentru că timpul milostivirii este anticiparea.

Îşi pregătise scuze băiatul, continuând să nu înţeleagă nimic despre Tatăl său. Nimic despre Dumnezeu care iartă nu printr-un decret, sau o sentință, dar printr-o mângâiere (papa Francisc). Iartă cu o îmbrăţişare, cu o sărbătoare. Fără a mai privi în trecut, fără a da refresch la ceea ce a fost, dar creând şi proclamând un viitor nou. Acolo unde lumea spune „pierdut”, Dumnezeu spune „regăsit”; unde lumea spune „terminat”, Dumnezeu spune „renăscut”. Şi nu sunt nici reproșuri, nici remușcări, nici plângeri.

Tatăl în cele din urmă iese pentru a se ruga de fiul mai mare, luptându-se cu nefericirea care provine dintr-o inimă care nu este sinceră, o inimă de servitor și nu a unui fiu, și încearcă să explice și să se facă înţeles iar în final, nu se știe dacă ar fi reușit.

Un tată care nu este drept este cu mult mai mult: este iubire, în mod exclusiv iubire.

Atunci, Dumnezeu este astfel? Atât de excesiv, atât de mult, atât de exagerat? Da, Dumnezeu în care credem este astfel. Imensă descoperire pentru care Isus îşi va dărui viaţa.

după Ermes Ronchi, Dio perdona con una carezza, un abbraccio, una festa.

"Învăţătorule bun, ce trebuie să fac?" - Zilele Seminarului

Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi propune, în perioada 22-24 martie, un moment de discernământ vocaţional, care are ca temă întrebarea tânărului din Evanghelie „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac…?” (Mc 10, 17). Propunerea este adresată tuturor tinerilor (între 17 şi 25 de ani) care doresc să facă mai multă lumină în viaţa lor.

În ce direcţie o ia viaţa ta? Nu știi ce să alegi? Nu reușești să vezi care sunt prioritățile? De ce nu îl întrebi şi pe Dumnezeu. Divinul Învăţător ţi-ar putea indica exact drumul pe care să îl alegi în viaţă. Nu eşti singurul care ai dubii.

«Când Isus pleca la drum, un om a venit în fugă şi, îngenunchind, l-a întrebat: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”

Isus i-a zis: „De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu.

Cunoşti poruncile: Să nu ucizi! Să nu comiţi adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înşeli! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!”

Atunci el i-a zis: „Învăţătorule, toate acestea le-am păzit din tinereţea mea”.

Isus, privindu-l, l-a îndrăgit şi i-a spus: „Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!”

Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogăţii» (Mc 10,17-22).

„Ce trebuie să fac?” Această întrebare conține preocuparea existențială a fiecăruia, inclusiv a noastră: dorinţa unei vieţi depline, infinite. Cum să fac pentru a o obține? Ce cale trebuie să urmez? Ce să fac pentru a trăi cu adevărat, pentru a trăi o existenţă nobilă? La ce trebuie să renunț pentru a fi cu adevărat liber?

Dacă eşti asemenea acestui tânăr, dacă nu găseşti răspunsuri la întrebările profunde ale vieţii, te așteptăm la Seminar. 

În perioada 22-24 martie 2019, Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi, organizează „Zilele Seminarului”. Vor fi zile în care tu poţi să faci lumină în viaţa ta şi să înţelegi mai bine ce vrea Dumnezeu de la tine. Trei zile de comuniune în care vei avea posibilitatea să experimentezi viaţa din seminar, să trăieşti momente de a apropiere de Domnul, dar şi să primeşti ajutor pentru a discerne chemarea Mântuitorului.

Înscrierile se fac prin intermediul preoţilor din parohia ta!

Te așteptăm!

Mons. Benone Farcaş,

rector

A renunţa pentru Domnul înseamnă înflorirea vieţii

Viaţa noastră porneşte la drum, înaintează, merge, urmează o dorinţă puternică ce se naşte dintr-o absenţă sau dintr-un gol care cere să fie umplut. Ce le lipsea celor patru pescari de pe lac pentru a-i convinge să abandoneze bărcile şi mrejele şi să pornească la drum după acel necunoscut, fără să întrebe nici măcar unde i-ar fi condus?

Aveau de muncă, aveau sănătate, aveau o casă, o familie, credinţă, tot ceea ce este necesar pentru a trăi, ţi totuşi, le lipsea ceva. Şi nu era o etică mai bună, sau un sistem de gândire mai evoluat. Le lipsea un vis. Isus este apărătorul visurilor omenirii: a visat pentru toţi ceruri noi şi pământ nou.

Pescarii știau pe de rost harta cu traseul lacului, acel cotidian mic, acel zilnic şi mic cabotaj între Betsaida, Cafarnaum şi Magdala, urmărind mişcarea peștilor. Însă simțeau îi ei dorinţa de mai mult, chemarea unei vieți cu respiraţia mai amplă. Isus le oferă lor harta lumii, ba mai mult o altă lume posibilă; oferă o altă navigare: aceea care duce la inima umanității „vă voi face pescari de oameni”, îi veţi scoate la suprafaţă de acolo unde cred că trăiesc, dar nu trăiesc, îi veţi aduna pentru viaţă şi le veţi arăta că sunt creați pentru o altă respirație, o altă lumină, un alt orizont. Veţi fi în viaţă dătători de mai multă viaţă.

Isus se adresează de trei ori lui Simon:

- roagă să se desprindă de mal: îl roagă, cere un favor, el este Domnul care nu se impune niciodată, nu invadează viaţa;

- aruncă mrejele: Simon în interiorul său poate că voia doar să se întoarcă la mal pentru a se odihni, dar ceva îl face să spună: bine, a cuvântul tău, voi arunca năvoadele. Ce îl determină pe Petru să se încreadă? Nu sunt discursuri pe barcă, doar priviri, însă pentru Isus a privi o persoană şi a o iubi sunt acelaşi lucru. Simon se simte iubit.

- nu te teme, tu vei fi: şi este viitorul care se deschide; Isus mă vede pe mine dincolo de mine, vede primăverile în iernile noastre şi viitorul care deja încolțește.

Iar năvoadele se umplu. Simon, în faţa minunii, se simte copleșit: Doamne Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos. Isus răspunde cu o reacţie minunată care mă încântă: nu neagă aceasta, dar el nu se lasă impresionat de defectele nimănui, în prezent el caută viitorul. Şi abandonate bărcile pline cu mica lor comoară, tocmai în momentul în care ar avea cel mai mult sens să rămână, îl urmează pe Învățător spre o altă mare. Ei sunt „inima viitorului”. Merg după el şi merg spre om, acea dublă direcţie care singură conduce la inima vieţii.

Cel care a făcut asemenea lor, a experimentat că Dumnezeu umple năvoadele, umple viaţă, înmulțește libertatea, curajul, rodnicia, nu fură nimic şi dăruieşte totul. Că a renunța pentru El înseamnă a înflori.

după E. Ronchi, "Rinunciare per il Signore significa fiorire riempie la vita"

Transformarea apei în vin - minunea împlinirii vieţii noastre dacă i-o oferim lui Dumnezeu

Într-o casă din Galileea este o mare sărbătoare: porţile sunt deschise, aşa cum se obișnuiește, curtea este plină de lume, invitații par să nu fie suficienți în comparaţie cu dorinţa tânărului cuplu de a împărtăşi sărbătoare; o noapte cu făclii aprinse, o noapte cu cântec şi dans. Există o primire cordială şi pentru întregul grup care îl urmează pe Isus. Evanghelia din Cana îl surprinde pe Isus în momentele de sărbătoare ale unui prânz nupțial, printre oameni, cântând, râzând, dansând, mănâncă și bea, departe de falsul nostru ascetism. Nu în pustiu, nu pe Sinai, nu pe muntele Sion, însă Dumnezeu se lasă găsit la masă. Vestea cea bună este că Dumnezeu se aliază cu bucuria creaturilor sale, cu vitala şi simpla plăcere de a exista şi de a iubi: nunta din Cana este actul său de credinţă în iubirea umană. El crede în iubire, o binecuvântează, o susține. Crede în aşa măsură încât o transformă în temelia, locul originar şi privilegiat al evanghelizării sale. Isus începe se relateze credinţa cum se relatează o istorie de iubire, o istorie în care omului îi este mereu foame de veșnicie şi de Absolut. Inima, conform unui proverb antic, este poarta zeilor.

Şi Maria participă la sărbătoare, conversează, mănâncă, râde, gustă vinul, dansează, dar în acelaşi timp observă ce se întâmplă în jurul ei. Modul său de a trăi, atentă la toţi cei din jur, îi permite să vadă ceea ce nimeni nu vede, şi anume că vinul s-a terminat, punct de cotitură al relatării evanghelice: sărbătoarea nunților durau în Vechiul Testament, în medie cam șapte zile, (cf. Tb 11,20) dar chiar şi mai mult. Nu pâinea lipseşte, nu ceea ce este necesar pentru viaţă, dar vinul, care nu este indispensabil, în anumite momente ale vieţii poate ceea ce este cel mai inutil, cu excepția sărbătorilor sau doar pentru sporirea calității vieţii. Însă vinul este în întreaga Sfântă Scriptură simbolul iubirii fericite dintre bărbat şi femeie, dintre om şi Dumnezeu; o iubire fericită, dar întotdeauna amenințată.

„Nu mai au vin!”. O experienţă pe care am trăit-o cu toţii, când mii de dubii ne asaltează, iar iubirile sunt fără bucurie, casele fără sărbătoare, credinţa fără elan. Maria indică strada: „Faceţi tot ceea ce vă va spune!”. Ceea ce vă spune să împliniți! Împliniți Evanghelia, transformați-o în gesturi şi întrupați-o, să devină carne şi sânge. Şi astfel se vor umple vasele goale ale inimii. Iar viaţa vi se va transforma, din goală va deveni plină, din stinsă şi apatică va fi fericită. Mai multă Evanghelie echivalează cu mai multă viaţă. Mai mult Dumnezeu echivalează cu mai mult „eu”. Domnul reuşeşte să transforme viaţa noastră, care de multe ori este incoloră, fără gust, într-o viaţă frumoasă şi fericită. Dacă avem curajul să îi prezentăm apa necesităților noastre, suferinţele, deziluziile, şi să îl primim în rugăciune şi în viaţa de zi cu zi, El reuşeşte să dea un sens la tot.

Dumnezeul în care cred este Dumnezeul nunţii din Cana, Dumnezeul sărbătorii, al iubirii fericite care se află în paşi de dans; un Dumnezeu fericit că este de partea vinului celui bun, al parfumului de nard preţios, care stă de partea bucuriei, care îi sprijină pe ci săraci în pâine şi pe săraci în iubire. Un Dumnezeu fericit, care se îngrijeşte plăcerea umilă şi puternică de a trăi. Însă şi a crede în Dumnezeu este o sărbătoare, şi întâlnirea cu Dumnezeu generează viaţă, aduce înfloriri de curaj şi o primăvară continuă!

după Ermes Ronchi, "Cana, i nostri cuori come anfore da riempire"