Un tată avea doi fii. De fiecare dată acest început, extrem de simplu şi de fabulos, mă fascinează, ca şi cum ceva important stă din nou să se întâmple. Nicio pagină din lume nu atinge, asemenea acesteia, structura însăşi a trăirii noastre cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu ceilalţi. Obiectivul acestei parabole este în mod precis acela de a ne face să ne schimbăm opinia pe care o nutrim despre Dumnezeu.
Îl iubesc pe fiul risipitor. Risipitorul nu este doar
un simplu tânăr, este legiune, este istorie şi este prezent. Este istoria unei
umanități rănite şi totuşi pornită la drum. Felix
culpa, fericită vină care ai permis să cunoaștem mai în profunzime inima
Tatălui.
Pleacă, într-o
zi, cel mai tânăr, în căutare de sine, în căutare de fericire. Casa nu îi mai
era suficientă, tatăl şi fratele nu îi mai ajungeau, iar rebeliunea sa se pare
că nu este decât un preludiu pentru o declaraţie de iubire. Cât de des cei
rebeli nu sunt decât căutătorii de iubire.
Fiul risipitor
caută fericirea în lucruri, dar îşi dă seama că lucrurile nu mulţumesc, iar substratul
lor este gol. Fiul risipitor se regăseşte într-o zi să pască porcii: rebelul
liber devine un sclav, un om care îşi dispută şi împarte mâncarea cu animalele.
Atunci reintră
în sine, ne spune relatarea, chemat de visul unei pâini (casa tatălui meu
parfuma de pâine…). Există în lume persoane cu o aşa de puternică foame că
pentru ele Dumnezeu nu poate să aibă decât forma Pâinii (Gandhi).
Nu se întoarce la
Tatăl din iubire, se întoarce din cauza foamei. Nu se întoarce pentru că s-a căit,
dar pentru că îi este frică şi simte cum moartea se apropie.
Însă pe
Dumnezeu nu îl interesează motivul pentru care noi pornim la drum. Este
suficient să realizăm primul pas. Omul merge, Dumnezeu aleargă. Omul începe,
Dumnezeu deja ajunge. De fapt: tatăl l-a văzut de departe, i s-a făcut milă şi,
alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat.
Şi îl iartă mai
înainte ca el să deschidă gura, cu o iubire care întâmpină căința, pentru că timpul
milostivirii este anticiparea.
Îşi pregătise
scuze băiatul, continuând să nu înţeleagă nimic despre Tatăl său. Nimic despre
Dumnezeu care iartă nu printr-un decret, sau o sentință, dar printr-o mângâiere
(papa Francisc). Iartă cu o îmbrăţişare, cu o sărbătoare. Fără a mai privi în
trecut, fără a da refresch la ceea ce
a fost, dar creând şi proclamând un viitor nou. Acolo unde lumea spune „pierdut”,
Dumnezeu spune „regăsit”; unde lumea spune „terminat”, Dumnezeu spune „renăscut”.
Şi nu sunt nici reproșuri, nici remușcări, nici plângeri.
Tatăl în cele
din urmă iese pentru a se ruga de fiul mai mare, luptându-se cu nefericirea
care provine dintr-o inimă care nu este sinceră, o inimă de servitor și nu a
unui fiu, și încearcă să explice și să se facă înţeles iar în final, nu se știe
dacă ar fi reușit.
Un tată care nu
este drept este cu mult mai mult: este iubire, în mod exclusiv iubire.
Atunci,
Dumnezeu este astfel? Atât de excesiv, atât de mult, atât de exagerat? Da,
Dumnezeu în care credem este astfel. Imensă descoperire pentru care Isus îşi va
dărui viaţa.
după Ermes Ronchi, Dio perdona con una carezza, un abbraccio, una
festa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu