„Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini”

„Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini”. Isus ne cere ochi noi pentru a citi şi privi lumea: pământul rodeşte în mod continuu spice de grâu foarte bun. Ne învaţă o privire nouă asupra omului dintotdeauna: el este ca un câmp fertil, bucuros de fructe abundente.

Noi am interpretat mereu acest text ca o plângere a lui Isus despre lipsa vocaţiilor la preoţie sau la viaţa consacrată. Dar Isus intonează lauda sa pentru omenire: lumea este bună. Există atât de mul bine pe pământ, atât grâu bun. Semănătorul a semănat grâu bun în inimile oamenilor: mulţi dintre ei trăiesc o viaţă bună, atâtea inimi neliniştite caută numai o mică deschidere pentru a primi lumina, atâtea dureri solitare aşteaptă o mângâiere pentru a înflori cu încredere. 

Isus trimite discipolii, dar nu pentru a intona plângeri asupra lumii distrate şi departe de el, dar ventru a vesti o răsturnare de situații: Împărăţia cerurilor este aproape, Dumnezeu este aproape. 

Priveşte împrejur, lumea care nouă ne pare căzută într-o criză fără ieşire, este şi un imens laborator de idei noi, de proiecte, experienţe de dreptate şi pace. Această lume poartă în pântecele ei o altă lume, care creşte tot mai mult în conştiinţă, în libertate, în iubire şi în grija faţă de creaţie. Din toate aceste El a aruncat semințe şi nimeni nu le poate îndepărta din pământ.

Lipseşte însă ceva, lipsesc cei care să lucreze cu bine astăzi. Lipsesc cei care să lucreze cu frumosul, secerătorii binelui, agricultorii care să ştie să cultive şi să facă să crească mugurii unei lumi mai bune, a unei mentalități mai pozitive, mai umane. Acestora le spune: mergeți, Nu luaţi cu voi nici bani, nici desagă, nici sandale. Vă trimit dezarmați. Esențiale nu sunt mijloacele, esențiale nu sunt lucrurile. Doar dacă vestitorul se va face extrem de mic, vestirea va fi infinit de mare (G. Vannucci).

Pleacă cei șaptezeci şi doi, sub cerul liber, fără pungă, nici desagă, nici sandale, fără lucruri, fără mijloace, puri şi simplu oameni. Doi câte doi, nu singuri, un prieten cel puţin pe care să îşi sprijine inima, atunci când inima când are nevoie; doi câte doi, pentru ca să se sprijine reciproc; doi câte doi, ca un cort simplu al prezenței lui Isus, pentru că unde doi sau trei sunt uniţi în numele meu acolo sunt şi eu. 

Mesagerii vin purtând o bucățică de Dumnezeu în ei. Dacă vor avea evanghelia în ei o vor iradia peste tot împrejur. De aceea nu mai au nevoie de lucruri.

Nu au nimic de demonstrat, au de arătat Împărăţia care a început, că Dumnezeu este în interior. La fel cu o femeie însărcinată nu are nimic de demonstrat: are un prun în pântec iar aceasta este evident pentru oricine, că trăieşte două vieţi, că poartă o viaţă nouă. La fel se întâmplă pentru cel care crede: poartă în sine două vieţii, în via sa poartă şi viaţa lui Dumnezeu.

Vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Nu înseamnă: vă trimit la măcelărit. Pentru că există lupi, este adevărat, dar nu vor învinge. Poate că sunt mai numeroşi decât mieii, dar nu sunt mai puternici. Vă trimit ca o prezenţă dezarmată, pentru a combate violențe, pentru a vă opune răului, nu prin intermediul unui „surplus de forţă”, dar cu mai multă bunătate. Bunătate care nu este doar răspunsul dat răului, dar este şi răspunsul la lipsa de sens a vieţii (P. Ricoeur).

după Ermes Ronchi, Dove noi vediamo deserti, Dio vede chance

Cristos - Păstorul care ne conduce la Viaţă

„Oile mele ascultă glasul meu”. Prima mare surpriză: o voce rupe distanţele, un eu se adresează unui tu, cerul nu este gol.

De ce oile ascultă? Pentru că păstorul nu se impunem, se propune; pentru că acea voce vorbeşte inimii şi răspunde la întrebările cele mai profunde ale vieţii.

«Eu cunosc oile mele»! acesta este motivul pentru care vocea atinge şi este ascultată: pentru că ştie ce anume locuieşte în inimi. Femeia samariteană, la fântâna lui Iacob, spunea: există unul care mi-a spus totul despre mine. Ce frumoasă definiţie a lui Dumnezeu: Cel care spune totul despre om, care răspunde la întrebările ultime ale existenţei.

«Oile mele mă urmează». Îl urmează pe păstor pentru că se încred în el, pentru că împreună cu el este posibil să se trăiască mai bine. Îl urmează, adică trăiesc aceeaşi viaţă ca a lui, devin într-un anumit fel păstori, cuvânt în momentele de tăcere, iar în vieţile altora dătători de viaţă.

Evanghelia arată caracteristicile Păstorului cel bun: Eu le dau viaţa veşnică / nu vor pieri niciodată / nimeni nu le va răpi din mâna mea.

„Eu le dau viaţa veşnică” acum, nu la sfârşitul lumii. Aceste cuvinte dacă le asculţi, le respiri, înseamnă sănătatea sufletului: Eu le dau viaţa veşnică! Fără condiţii, mai înainte de orice răspuns, fără limite şi fără alte mize. Viaţa lui Dumnezeu îmi este dată, semănată în mine ca o sămânţă puternică, sămânţă de foc în pământul meu negru. Asemenea limfei care se ridică în plante fără să obosească, zi şi noapte, şi se împrăştie prin toate rămurelele. Întâmplările din Galileea, tragedia de pe Golgota, cuvintele lui Cristos care sunt ca flacără şi ca o mană, nu au alt scop decât acesta: să ne dea o viaţă pline de lucruri care nu merită să moară, de o calitate şi consistență capabile să traverseze veșnicia.

Evanghelia continuă cu o dublare extraordinară: nimeni nu le va răpi din mâna mea. Apoi, ca şi cum am avea încă dubii: nimeni nu le va răpi din mâna Tatălui. Este păstorul gingăşiei luptătoare.

Eu sunt un iubit care nu pot fii răpit din mâna lui Dumnezeu, legătură de nedesfăcut. Asemenea păsărilor avem cuibul în mâinile sale, asemenea copiilor care se agață puternic de acea mână care nu îi va lăsa să cadă, asemenea îndrăgostiților căutăm acea mână care încălzește singurătatea, asemenea Celui de pe cruce să repetăm: în mâinile tale încredinţez viaţa mea.

Evanghelia este o istorie de mâini, o iubire de mâini. Mâini de păstor puternic împotriva lupilor, mâini gingașe încrucișate în miezul vieţii mele, mâini care protejează fitilul meu fumegând, mâini  pe ochii orbului, mâini care ridică femeia adulteră de la pământ, mâini pe picioarele ucenicilor, mâini pironite şi încă rănite: Toma, pune degetul în locul cuielor! Mâini frânte, oferite ca o mângâierea pentru ca eu să mă odihnesc şi să recapăt suflarea curajului.

după Ermes Ronchi, "Il pastore che parla al cuore, che conosce cosa lo abita"

Dumnezeu iartă cu o mângâiere!

Un tată avea doi fii. De fiecare dată acest început, extrem de simplu şi de fabulos, mă fascinează, ca şi cum ceva important stă din nou să se întâmple. Nicio pagină din lume nu atinge, asemenea acesteia, structura însăşi a trăirii noastre cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu ceilalţi. Obiectivul acestei parabole este în mod precis acela de a ne face să ne schimbăm opinia pe care o nutrim despre Dumnezeu.
 

Îl iubesc pe fiul risipitor. Risipitorul nu este doar un simplu tânăr, este legiune, este istorie şi este prezent. Este istoria unei umanități rănite şi totuşi pornită la drum. Felix culpa, fericită vină care ai permis să cunoaștem mai în profunzime inima Tatălui.

Pleacă, într-o zi, cel mai tânăr, în căutare de sine, în căutare de fericire. Casa nu îi mai era suficientă, tatăl şi fratele nu îi mai ajungeau, iar rebeliunea sa se pare că nu este decât un preludiu pentru o declaraţie de iubire. Cât de des cei rebeli nu sunt decât căutătorii de iubire.

Fiul risipitor caută fericirea în lucruri, dar îşi dă seama că lucrurile nu mulţumesc, iar substratul lor este gol. Fiul risipitor se regăseşte într-o zi să pască porcii: rebelul liber devine un sclav, un om care îşi dispută şi împarte mâncarea cu animalele.

Atunci reintră în sine, ne spune relatarea, chemat de visul unei pâini (casa tatălui meu parfuma de pâine…). Există în lume persoane cu o aşa de puternică foame că pentru ele Dumnezeu nu poate să aibă decât forma Pâinii (Gandhi).

Nu se întoarce la Tatăl din iubire, se întoarce din cauza foamei. Nu se întoarce pentru că s-a căit, dar pentru că îi este frică şi simte cum moartea se apropie.

Însă pe Dumnezeu nu îl interesează motivul pentru care noi pornim la drum. Este suficient să realizăm primul pas. Omul merge, Dumnezeu aleargă. Omul începe, Dumnezeu deja ajunge. De fapt: tatăl l-a văzut de departe, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat.

Şi îl iartă mai înainte ca el să deschidă gura, cu o iubire care întâmpină căința, pentru că timpul milostivirii este anticiparea.

Îşi pregătise scuze băiatul, continuând să nu înţeleagă nimic despre Tatăl său. Nimic despre Dumnezeu care iartă nu printr-un decret, sau o sentință, dar printr-o mângâiere (papa Francisc). Iartă cu o îmbrăţişare, cu o sărbătoare. Fără a mai privi în trecut, fără a da refresch la ceea ce a fost, dar creând şi proclamând un viitor nou. Acolo unde lumea spune „pierdut”, Dumnezeu spune „regăsit”; unde lumea spune „terminat”, Dumnezeu spune „renăscut”. Şi nu sunt nici reproșuri, nici remușcări, nici plângeri.

Tatăl în cele din urmă iese pentru a se ruga de fiul mai mare, luptându-se cu nefericirea care provine dintr-o inimă care nu este sinceră, o inimă de servitor și nu a unui fiu, și încearcă să explice și să se facă înţeles iar în final, nu se știe dacă ar fi reușit.

Un tată care nu este drept este cu mult mai mult: este iubire, în mod exclusiv iubire.

Atunci, Dumnezeu este astfel? Atât de excesiv, atât de mult, atât de exagerat? Da, Dumnezeu în care credem este astfel. Imensă descoperire pentru care Isus îşi va dărui viaţa.

după Ermes Ronchi, Dio perdona con una carezza, un abbraccio, una festa.

"Învăţătorule bun, ce trebuie să fac?" - Zilele Seminarului

Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi propune, în perioada 22-24 martie, un moment de discernământ vocaţional, care are ca temă întrebarea tânărului din Evanghelie „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac…?” (Mc 10, 17). Propunerea este adresată tuturor tinerilor (între 17 şi 25 de ani) care doresc să facă mai multă lumină în viaţa lor.

În ce direcţie o ia viaţa ta? Nu știi ce să alegi? Nu reușești să vezi care sunt prioritățile? De ce nu îl întrebi şi pe Dumnezeu. Divinul Învăţător ţi-ar putea indica exact drumul pe care să îl alegi în viaţă. Nu eşti singurul care ai dubii.

«Când Isus pleca la drum, un om a venit în fugă şi, îngenunchind, l-a întrebat: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”

Isus i-a zis: „De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu.

Cunoşti poruncile: Să nu ucizi! Să nu comiţi adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înşeli! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!”

Atunci el i-a zis: „Învăţătorule, toate acestea le-am păzit din tinereţea mea”.

Isus, privindu-l, l-a îndrăgit şi i-a spus: „Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!”

Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogăţii» (Mc 10,17-22).

„Ce trebuie să fac?” Această întrebare conține preocuparea existențială a fiecăruia, inclusiv a noastră: dorinţa unei vieţi depline, infinite. Cum să fac pentru a o obține? Ce cale trebuie să urmez? Ce să fac pentru a trăi cu adevărat, pentru a trăi o existenţă nobilă? La ce trebuie să renunț pentru a fi cu adevărat liber?

Dacă eşti asemenea acestui tânăr, dacă nu găseşti răspunsuri la întrebările profunde ale vieţii, te așteptăm la Seminar. 

În perioada 22-24 martie 2019, Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi, organizează „Zilele Seminarului”. Vor fi zile în care tu poţi să faci lumină în viaţa ta şi să înţelegi mai bine ce vrea Dumnezeu de la tine. Trei zile de comuniune în care vei avea posibilitatea să experimentezi viaţa din seminar, să trăieşti momente de a apropiere de Domnul, dar şi să primeşti ajutor pentru a discerne chemarea Mântuitorului.

Înscrierile se fac prin intermediul preoţilor din parohia ta!

Te așteptăm!

Mons. Benone Farcaş,

rector