„Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini”

„Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini”. Isus ne cere ochi noi pentru a citi şi privi lumea: pământul rodeşte în mod continuu spice de grâu foarte bun. Ne învaţă o privire nouă asupra omului dintotdeauna: el este ca un câmp fertil, bucuros de fructe abundente.

Noi am interpretat mereu acest text ca o plângere a lui Isus despre lipsa vocaţiilor la preoţie sau la viaţa consacrată. Dar Isus intonează lauda sa pentru omenire: lumea este bună. Există atât de mul bine pe pământ, atât grâu bun. Semănătorul a semănat grâu bun în inimile oamenilor: mulţi dintre ei trăiesc o viaţă bună, atâtea inimi neliniştite caută numai o mică deschidere pentru a primi lumina, atâtea dureri solitare aşteaptă o mângâiere pentru a înflori cu încredere. 

Isus trimite discipolii, dar nu pentru a intona plângeri asupra lumii distrate şi departe de el, dar ventru a vesti o răsturnare de situații: Împărăţia cerurilor este aproape, Dumnezeu este aproape. 

Priveşte împrejur, lumea care nouă ne pare căzută într-o criză fără ieşire, este şi un imens laborator de idei noi, de proiecte, experienţe de dreptate şi pace. Această lume poartă în pântecele ei o altă lume, care creşte tot mai mult în conştiinţă, în libertate, în iubire şi în grija faţă de creaţie. Din toate aceste El a aruncat semințe şi nimeni nu le poate îndepărta din pământ.

Lipseşte însă ceva, lipsesc cei care să lucreze cu bine astăzi. Lipsesc cei care să lucreze cu frumosul, secerătorii binelui, agricultorii care să ştie să cultive şi să facă să crească mugurii unei lumi mai bune, a unei mentalități mai pozitive, mai umane. Acestora le spune: mergeți, Nu luaţi cu voi nici bani, nici desagă, nici sandale. Vă trimit dezarmați. Esențiale nu sunt mijloacele, esențiale nu sunt lucrurile. Doar dacă vestitorul se va face extrem de mic, vestirea va fi infinit de mare (G. Vannucci).

Pleacă cei șaptezeci şi doi, sub cerul liber, fără pungă, nici desagă, nici sandale, fără lucruri, fără mijloace, puri şi simplu oameni. Doi câte doi, nu singuri, un prieten cel puţin pe care să îşi sprijine inima, atunci când inima când are nevoie; doi câte doi, pentru ca să se sprijine reciproc; doi câte doi, ca un cort simplu al prezenței lui Isus, pentru că unde doi sau trei sunt uniţi în numele meu acolo sunt şi eu. 

Mesagerii vin purtând o bucățică de Dumnezeu în ei. Dacă vor avea evanghelia în ei o vor iradia peste tot împrejur. De aceea nu mai au nevoie de lucruri.

Nu au nimic de demonstrat, au de arătat Împărăţia care a început, că Dumnezeu este în interior. La fel cu o femeie însărcinată nu are nimic de demonstrat: are un prun în pântec iar aceasta este evident pentru oricine, că trăieşte două vieţi, că poartă o viaţă nouă. La fel se întâmplă pentru cel care crede: poartă în sine două vieţii, în via sa poartă şi viaţa lui Dumnezeu.

Vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Nu înseamnă: vă trimit la măcelărit. Pentru că există lupi, este adevărat, dar nu vor învinge. Poate că sunt mai numeroşi decât mieii, dar nu sunt mai puternici. Vă trimit ca o prezenţă dezarmată, pentru a combate violențe, pentru a vă opune răului, nu prin intermediul unui „surplus de forţă”, dar cu mai multă bunătate. Bunătate care nu este doar răspunsul dat răului, dar este şi răspunsul la lipsa de sens a vieţii (P. Ricoeur).

după Ermes Ronchi, Dove noi vediamo deserti, Dio vede chance