Cine este preotul?

 

Preoții nu sunt funcționari ci păstori după imaginea lui Isus bunul păstor care își dă viața pentru oile sale (cf. In 10,11).

 

Vocațiile în Biserică sunt diferite. Cei mai mulți dintre laici sunt chemați la căsătorie prin care primesc darul de a planta sămânța Evangheliei în mijlocul lumii. Unii creștini sunt chemați la viața consacrată pentru a-l urma pe Cristos mai îndeaproape prin profesarea sfaturilor evanghelice, sărăcia, castitatea și ascultarea, pentru ca astfel să-și manifeste iubirea lor față de Dumnezeu, față de Biserică și față de oameni.

 De ce avem nevoie de preoți?

Avem nevoie de preoți pentru a se ocupa de nevoile parohiei pentru ca aceasta să poată funcționa?

Avem nevoie de preoți pentru o anumită asociație sau pentru a conduce un consiliu parohial?

Sau poate pentru a organiza anumite activități parohiale sau pentru a-i înregistra pe cei nou-născuți și pe cei morți?

Motivul pentru care avem nevoie de preoți este acela că Isus are nevoie de ei. Isus îi alege pe preoți așa cum i-a ales pe apostolii săi dintr-o mare mulțime.

De ce îi alege Isus pe preoți?

 1.     Pentru a vesti Evanghelia

 Avem nevoie de preoți pentru ca Evanghelia să fie vestită. Unii ar putea să zică: Sunt atâția laici care proclamă Evanghelia. În Biserică au existat mereu creștini nehirotoniți care au predicat evanghelia. Este adevărat, dar un preot predică altfel decât un laic. Cum?

 Precum apostolii și succesorii lor, preoții proclamă Evanghelia, având garanția că ceea ce ei spun, este Cristos cel care o spune. Acest har este legat de hirotonirea primită. Este o problemă legată de credință. Se poate întâmpla ca un preot să nu predice așa frumos precum un laic talentat. Dar lipsește garanția că acel cuvânt vestit de laic este cuvântul lui Isus.

Preotul nu este un orator ci un predicator, între cele două caracteristici este o diferență. Oratorul se bazează pe diferite aspecte tehnice de exprimare, pe cunoașterea unor metode de enunțare a cuvintelor. El poate face totul perfect. Cu toate acestea, predicatorul este mandatat, cu garanția că este trimis de însuși Isus Cristos care îl susține. Când predicatorul vorbește, este ca și cum Isus ar vorbi astăzi.

 2.     Pentru a celebra

 Mulți creștini pot anima un serviciu liturgic. În ce fel diferă acțiunea unui preot față de aceea a unui laic?

Diferența o fac cuvintele consacrării: Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu. Este vorba despre adevăratul trup și sânge al lui Cristos, chiar dacă cuvintele consacrării nu sunt spuse cu intonație. Garanția că aceste cuvinte sunt ale lui Isus este legată de harul hirotonirii.

  3.     Pentru a se oferi pe sine

Al treilea rol al preotului este acela de a prezida/conduce o comunitate. Dar există laici care o pot face mult mai bine. Unde este diferența?

Nu este vorba despre faptul că preotul are un impact mai mare, mai multă experiență cu oamenii, că este un bun organizator. Preotul nu este un șef ci un păstor. Un păstor îi reunește pe oameni pentru a-i conduce spre iubirea față de Dumnezeu și față de semeni. Inima lui este oferită în întregime credincioșilor. Un animator nu trebuie să-și dea viața pentru grupul său, un primar nu este obligat să-și dea viața pentru comuna sa. Nu aceasta este sarcina lor. Păstorul, în schimb, își dă viața pentru turma încredințată.

Pe scurt: preotul vestește, celebrează și conduce o comunitate într-un mod diferit ca acela al unui orator, animator sau șef. Această diferență ține de hirotonirea primită.

Dacă tu îmi ceri să demonstrez aceasta, îți spun că nu o pot face. Fără credință, nu putem înțelege semnificația preotului. Aceasta este drama timpului nostru. Ne bazăm pe psihologie, sociologie, antropologie și nu suntem capabili să privim lucrurile, persoanele, situațiile din perspectiva credinței.

 Preotul se oferă în întregime și pentru totdeauna

 Preotul este delegat să acționeze nu în nume propriu ci în numele lui Isus, cu el și în el. Isus vorbește în preot, celebrează în el și conduce prin el. Este important ca preotul să conștientizeze că Isus Cristos este prezent în el într-un mod particular, ca și Cap al Bisericii sale.

Preoția este o vocație, nu o meserie. De aceea i se cere preotului de a se oferi în întregime și întotdeauna. Acest lucru nu este cerut oricui, ci doar lui. De ce?

Dacă el vorbește cu adevărat în numele lui Isus, dacă el celebrează în persoana sa și prezidă în numele său motivat de iubire față de comunitatea sa, atunci el o face nu cu un contract limitat, ci motivat de un dar primit pentru totdeauna. Preotul nu acționează într-o asociație temporară asemenea uneia care dorește să construiască un pod sau o autostradă.

Când preotul acționează motivat fiind de o vocație în slujirea lui Dumnezeu, aportul său nu este unul temporar, pasager, ci pentru totdeauna. De aceea angajarea sa trebuie să fie definitivă. De aceea preoția nu poate fi ceva temporar, doar pentru un timp.

Serviciul de corist sau de președinte al consiliului pastoral sau de catehet etc. nu este definitiv ci temporar.

Misiunea unui păstor care acționează în numele lui Cristos nu poate avea un termen, Cristos îl locuiește și îl păstrează pentru sine pentru totdeauna.

Este posibil ca un preot să nu fie un bun animator precum un laic, căci preotul nu este un animator ci un celebrant. Cuvintele și gesturile sale pe care le manifestă în sacramentul reconcilierii ori în cel al euharistiei, sau în cel al ungerii bolnavilor, sunt identice cu cuvintele și gesturile lui Isus. Ele au aceeași eficacitate și aceeași forță.

Sursa : oeuvredesvocations.fr

Cardinal Godfried Danneels

 

Interviu cu părinții unui preot nou sfințit

 

              

 Fiul meu, acum că ești preot, ai grijă de mâinile tale…!

Marta și Manuel Candela sunt părinții preotului Manuel Ignacio, hirotonit la 5 mai 2018 la Roma. Cu câteva zile înainte de hirotonire, părinții au răspuns la următorul interviu.

 

1.      Fiul dumneavoastră va fi hirotonit preot peste câteva zile. Ce sentimente vă cuprind?

 Marta: Multă bucurie, emoție și, sincer, sunt un pic nervoasă (spune aceasta surâzând) și foarte emoționată pentru faptul că fiul meu este pe punctul de a deveni preot.

Manuel: Eu sunt sub șoc pentru că favoarea pe care am primit-o este foarte mare. Mă întreb mereu cum aș putea să-i mulțumesc Domnului. Simt o bucurie foarte profundă.

 2.      Ce înseamnă pentru niște părinți creștini faptul de a avea un copil preot ?

 Marta: În ultimele luni m-am întrebat ce a stat în spatele acestei binecuvântări, deoarece, fiul nostru, singurul nostru băiat pe lângă cele patru fiice, va celebra euharistia în fiecare zi și va administra sacramentele. Dumnezeu și-a îndreptat privirea spre noi pentru ca fiul nostru să fie ministrul său pe acest pământ, pentru ca el să ierte, să boteze, să mângâie, să sfătuiască, dar mai ales, să facă să vină Isus în Euharistie. Nu am cuvinte pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu.

Manuel: În fiecare zi noi ne rugăm pentru ca el să rămână fidel și să persevereze în vocația sa, deoarece, într-o anumită măsură, aceasta ne privește și pe noi. Hirotonirea sa nu ne oferă și nouă un caracter de neșters, dar cu siguranță ne dă noi obligații. Sau mai bine zis, avem aceleași obligații dar mult mai puternice. Suntem părinții copilului nostru și părinții unui preot: simțim că trebuie să ne rugăm pentru el continuu.

 3.      Ați așteptat acest moment toată viața voastră? Copilul vostru a arătat anumite dispoziții spre această vocație încă de când era mic?

 Marta: Nu m-am gândit niciodată că unicul meu băiat va ajunge preot. Mi-a fost frică să mă gândesc la așa ceva. Prima dată când m-am gândit a fost când fiul meu mi-a spus că pleacă la Roma. A fost într-o zi când el venea să servească prânzul cu noi. În acel moment am început să plâng. Înainte, nici nu mă gândeam pentru că avea serviciul lui, ieșea cu prietenii, juca fotbal, ducea o viață normală. Acum înțeleg că Dumnezeu îl cheamă în mijlocul unei vieți normale.

Manuel: Eu, din contră, m-am gândit mult la aceasta, încă din momentul când a fost botezat. După botez, preotul l-a luat în brațele sale, s-a apropiat de statuia Sfintei Fecioare Maria, l-a ridicat spre ea și i l-a oferit. Pentru mine a fost ca o ofrandă foarte profundă, mai mult decât o ofrandă care se face în mod obișnuit. Aceasta m-a costat mult în sensul de a îndrăzni să cer de la Dumnezeu vocația la preoție pentru fiul meu. Este un lucru atât de mare; mai mult decât tații, mamele ar treui să ceară acest dar pentru că ele sunt mai grijulii. Mi se părea că era prea mult pentru mine să cer de la Dumnezeu acest lucru.

 4.      Care va fi rolul vostru în misiunea sa de acum înainte ?

 Marta: Fiul meu are harul sacramental și mă rog ca el să rămână fidel, dar de ceva vreme, mă gândesc că el are nevoie de noi, ca și părinți, pentru a ne ruga mai mult și a fi alături de el. Din partea noastră, noi ne rugăm lui Dumnezeu, cerem mijlocirea îngerilor și a întregii noastre familii care este deja în cer, de a-i oferi tot ajutorul de care are nevoie pentru a fi un preot bun. Fiul meu are nevoie de mine, are nevoie de mine în fața Domnului. Trebuie să am grijă de a nu critica, de a trăi caritatea, așa cum ne îndeamnă papa Francisc, chiar dacă el are harul sacramental, noi trebuie să-l ajutăm.

Manuel: Trebuie să mă rog mult pentru el, în fiecare zi, în fiecare moment.

5.      Marta, în urmă cu un an și jumătate, un cumnat de al tău a murit. Știu că ați fost foarte apropiați…

 Marta: A trecut mai mult de un an de când cumnatul meu, Augustin, a murit. Era mai în vârstă decât mine. Era soțul unei surori de-ale mele mai mari. Eu am fost ultimul copil din cei 12 la părinți. Augustin era membru laic în comunitatea Opus Dei de foarte mult timp și era tatăl a doi preoți. Când m-am dus la spital să-l salut pentru ultima dată, el m-a întrebat: ce vrei să-i spun Sfintei Fecioare când o voi vedea ? I-am răspuns : Cere-i ca atunci când Manuel va fi hirotonit preot, el să fie un preot sfânt. Altfel, prefer ca el să nu fie hirotonit.

 6.      Când sfântul Josémaria i-a spus tatălui său că dorea să meargă la seminar, acesta l-a asigurat că nu se va opune vocației sale, dar l-a făcut atent asupra greutăților pe care le presupune preoția. Aceste dificultăți le simțiți și voi?

 Marta: Noi știm că fiul nostru nu va fi singur, deoarece în Opus Dei se va simți ca într-o familie. El și-a oferit toată inima sa Domnului încă de când era tânăr și l-am văzut mereu bucuros.

Manuel: Noi eram foarte surprinși că la vârsta de 16 ani mergea foarte des la liturghia de la ora 6.30 chiar și iarna. Îl vedeam foarte fericit. Preotul trebuie să fie astfel, fericit, deoarece el nu mai trăiește pentru sine ci doar pentru ceilalți pentru care oferă timpul său, angajarea sa, munca sa.

 7.      Ce sfat i-ați dat înainte de hirotonire?

 Marta: Acela de a se ruga foarte mult și de a avea o evlavie deosebită față de sfânta Fecioară Maria. Dacă el rămâne legat de ea, nimic rău nu i se va întâmpla și va fi un preot bun. Maria este cea mai bună mamă atât în cer cât și pe pământ.

Manuel: Eu nu am avut mereu curajul de a-i da sfaturi, indiferent de ceea ce ar fi fost, totuși i-as da un sfat mai materialist: ai grijă de mâinile tale, deoarece vei avea nevoie de ele pentru a-l aduce pe Domnul în această lume.

 8.      Ce sfat v-a fost dat?

 Marta : Un preot m-a sfătuit ca în aceste zile să recit imnul Magnificat pentru a-i mulțumi Domnului pentru lucrurile mari pe care le-a făcut în familia noastră. În aceste zile mă gândesc la versetul unui psalm: Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi și suntem plini de bucurie (Ps 126, 3)

 9.      Cum poate un preot să fie aproape de familia sa?

 Marta: Am putea spune că în familie preotul este o referință morală. Știind că el se roagă pentru lumea întreagă, că are grijă de noi și că ne va ajuta în momentul morții, aceasta ne face să ne simțim plini de pace. A avea un preot în familie înseamnă a avea un pașaport pentru a fi mai aproape de Domnul, atât pentru părinți cât și pentru frații și surorile lui.

Manuel: De multe ori nu știm cum să facem ca membrii unei familii să fie mai aproape de Domnul; preoții o fac în mod natural, chiar cu persoane foarte îndepărtate de credință. Preoții privesc în alt mod aceste persoane decât noi. A avea un preot în familie este o mare provocare, este o invitație pentru toți de a se comporta diferit.

Marta: De un an de zile, multă lume îmi spune cu diferite ocazii: ce noroc ai tu! Bunul Dumnezeu v-a privit cu predilecție și v-a oferit o vocație la preoție pentru fiul vostru. Ce poate o mamă să-și dorească mai mult pentru fiul ei.

(Sursa: opusdei.org)

Mărturii despre Papa Benedict al XVI-lea

 

Dragă Benedict al XVI-lea...,

Vorbind despre vocații și discernământ vocațional, trebuie să amintim de diferite modele care ne pot însoți, de persoane care ne-au impresionat prin vocația lor și ne încurajează și pe noi în a ne trăi propria vocație.

Un astfel de model îl reprezintă papa Benedict al XVI-lea trecut la cele veșnice la 31 decembrie 2022 și înmormântat la 5 ianuarie 2023. Acest papă, considerat a fi unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Catolice, a schimbat viața multor persoane prin prezența și scrierile sale.

Vreau să vă redau în continuare trei mărturii din partea unor persoane care au avut o legătură specială cu papa Benedict al XVI-lea. Ascultând aceste mărturii și noi ne putem lăsa însoțiți în vocația noastră de acest mare papă.

Prima mărturie aparține jurnalistei poloneze Marzena Devoud.

,,Spunând de la distanță ultimul meu adio papei emerit Benedict al XVI-lea, îmi aduc aminte de ziua când l-am întâlnit față în față și am descoperit în privirea sa o inimă care vede. Această privire a avut un impact spiritual în viața mea, un impact la care nu mă așteptam.

Benedict al XVI-lea nu era papa tinereții mele. Născută fiind la Cracovia în 1965, am făcut parte din generația papei Ioan Paul al II-lea. Mai mult, am avut bucuria să-l cunosc încă din copilărie prin diferite întâlniri și discuții care îmi rămân ca un reper pentru viața mea.

 Au fost lecturi ale scrierilor sale sau alte întâlniri cu prietenii și colaboratorii săi, printre care și tatăl meu, Ștefan Wilkanowicz. Am fost însoțită de o gratitudine infinită pentru faptul că papa Ioan Paul al II-lea a fost pentru noi, polonezii, un sprijin, un ghid, un mărturisitor al speranței în timpurile sumbre ale comunismului. Pe scurt, toate întrebările mele despre credință și despre alegerile mele de viață se îndreptau spre al meu papă, Ioan Paul al II-lea.

Cu toate acestea, când m-am aflat în data de 16 octombrie 2005 în Biblioteca Vaticanului în fața papei Benedict al XVI-lea, am fost fascinată de persoana sa, Jeseph Ratzinger îmi părea atât de diferit față de toate etichetele care îi erau puse.

Descoperind adevărata sa față, a fost pentru mine o experiență excepțională la care nu mă așteptam. Proaspăt ales, papa a acceptat să-i ofere tatălui meu premiul Ioan Paul al II-lea, din partea Institutului Drepturilor Omului a Muzeului Auschwitz-Birkenau.

Ceremonia decernării premiului a avut loc după rugăciunea Angelus, în palatul apostolic din Vatican. După partea oficială, la care au fost prezenți printre alții cardinalul Franciszek Macharski, arhiepiscop de Cracovia și Hanna Suchocka, ambasadoarea Poloniei pe lângă Sfântul Scaun, ne-am regăsit apoi un mic grup de vreo 15 persoane în biblioteca palatului unde papa Benedict al XVI-lea ne-a primit în audiență privată.

Un lucru mi-a atras atunci atenția: am avut impresia că am întâlnit pe cineva foarte apropiat, ca și cum ne cunoșteam dintotdeauna. Această legătură nu era creată de cuvinte ci de privirea sa caracterizată de blândețe, de profunzime și de bunătate care ilumina. Sfântul Părinte asculta cu foarte mare atenție și cu umilință. Fiul nostru, Carol, de șase ani, fiind curios de felul lui, alerga în toate direcțiile iar papa se uita cu blândețe la el. Delicatețea sa contrasta cu decorul impozant care părea că-l sufocă un pic. În timpul celor aproape 40 de minute, din persoana sa emana un fel de blândețe imensă și un tact spiritual față de toți cei cu îndoieli de credință sau care îl caută pe Dumnezeu.

La remarca cuiva care se plângea că mulți catolici merg la biserică doar cu ocazia marilor sărbători, Papa Benedict a răspuns: ,,Nu este chiar atât de grav, trebuie să ne bucurăm că totuși mai vin la biserică”. Ascultându-l, încercam să-i reîntâlnesc privirea care mă atinsese atât de profund. De ce acest lucru? L-am înțeles abia trei luni mai târziu, atunci când am citit prima sa enciclică Deus caritas est, Dumnezeu este iubire. Aici papa scrie: ,,Programul creștinului, programul bunului samaritean, programul lui Isus este o inimă care vede. Această inimă vede unde este nevoie de iubire și acționează în conformitate”. În privirea papei Benedict al XVI-lea, la acea întâlnire de pe 16 octombrie 2005 am văzut o inimă care vede”.

O a doua mărturie despre Papa Benedict al XVI-lea este aceea a jurnalistei Alexia Vidot.

Dacă ar fi să extragă un gând de-al papei, acesta ar fi cel din enciclica Deus caristas est: noi am crezut în iubirea lui Dumnezeu. Acest gând o animă zilnic pe Alexia care s-a convertit la vârsta de 20 de ani, exact la începutul pontificatului papei Benedict al XVI-lea. În cartea sa, Dragă Benedict al XVI-lea, apărută recent, autoarea dorește să-i aducă un omagiu Sfântului Părinte. Sub formă de scrisoare, ea se adresează pentru o ultimă dată papei. Ea scrie astfel:

,,Când am dorit să fac cunoscută familiei convertirea mea, m-am folosit de aceste cuvinte ale papei Benedict al XVI-lea: La originea faptului de a fi creștin, nu se află o decizie etică sau o mare idee, ci o întâlnire cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieții un nou orizont și astfel o orientare decisivă”. Convertirea Alexiei s-a petrecut în anul 2008. Petrecând trei zile într-o mănăstire, ea a trăit experiența întâlnirii cu Dumnezeu. Spune ea: ,,Ajungând la mănăstire un pic din întâmplare, surorile care m-au primit mi-au dat să citesc enciclica papei Benedict al XVI-lea, Deus caritas est. Aveam o mare reticență în a o deschide. Nu prea îl apreciam pe papa la acel moment. Dar până la urmă am început să o citesc și dintr-o dată am fost sedusă de ea. Papa descria acolo ceea ce eu tocmai trăiam. Papa Benedict al XVI-lea mi-a descoperit mie însămi că sunt creștină. Din acel moment, Alexia a început să citească și alte texte de-ale papei pentru a-l cunoaște mai bine. Spune ea: ,,Lui îi datorez totul, căci el mă ajută să merg în noua mea viață de credință. Am impresia  că sunt însoțită spiritual de el. Este o prietenie și în același timp o paternitate spirituală”.

Continuă ea: ,,persoanele convertite, asemenea mie, foarte adesea sunt apoi un pic sentimentale. În acest sens, papa Benedict al XVI-lea vine și-mi modelează spiritul. Papa insistă pe această căutare continuă a convertirii, spunând că trebuie reînnoită mereu alegerea de a fi creștin, de a regăsi bucuria de a fi creștin. Pentru mine, papa Benedict al XVI-lea a recentrat inima creștinismului care este o persoană. Și acest Dumnezeu este în mod fundamental iubire. Datorită papei Benedict al XVI-lea am înțeles că creștinismul nu este o morală sau o ideologie, nici o afacere de sociologie ci este o relație de iubire”, încheie ea.

 

Cea de-a treia mărturie este a unui tânăr din Varșovia, Polonia, pe nume Grzegorz Polakiewicz, în vârstă de 30 de ani, influencer și autor a diferite lucrări. De câțiva ani el este handicapat, fiindu-i amputat un picior. Totuși, acest handicap nu l-a împiedicat să facă un pelerinaj pe jos în 2017 la mormântul Sfântului Iacob de Compostella în Spania, ca mulțumire de a-l fi avut ca papă pe Benedict al XVI-lea. Acest pelerinaj a avut loc exact când papa împlinea vârsta de 90 de ani. Doi ani mai târziu, la 11 noiembrie 2019, Grzegorz a avut bucuria de a-l întâlni personal pe papa Benedict al XVI-lea.

Spune Grzegorz: ,,când l-am văzut pe papa venind spre mine aflat într-un scaun rulant, eu care nu aveam un picior și fiind susținut de cele două cârje, am îngenunchiat în fața lui iar el și-a pus mâinile pe capul meu. Incapabil de a pronunța un singur cuvânt am început să plâng, iar el îmi mângâia capul”.

Tânărul i-a oferit papei jurnalul său de drum pe care l-a scris în timpul pelerinajului său la Sfântul Iacob. Papa a luat carnețelul, l-a privit pe tânăr și l-a întrebat: ,,Ai parcurs un drum atât de lung și dificil pentru mine? Ce am făcut pentru a merita aceasta?” Tânărul a rămas bulversat de umilința și modestia papei. În acel moment el a simțit un lucru care poate fi descoperit doar cu inima: faptul că este iubit așa cum este.

Pentru Grzegorz era greu de imaginat că se află lângă unul dintre cei mai mari teologi. Spune el: ,,Știam că am în fața mea un viitor doctor al Bisericii. Dar vedeam mai ales pe cineva care mă privește ca mai mult decât un visitator. El avea privirea unui sfânt. Iar atunci când m-a binecuvântat și înainte de a-mi spune la revedere, și-a ridicat mâna și mi-a spus: ne vom revedea în paradis. Te voi aștepta acolo”, încheie tânărul mărturia sa.

Ascultând aceste mărturii frumoase despre Papa Benedict al XVI-lea, cred că ar fi frumos și ne-ar ajuta și pe noi dacă am face rost de prima sa enciclică Deus Caritas est și am citi-o. Am înțelege mai bine credința și am fi mai hotărâți în urmarea vocației noastre.

Sursa: aleteia.org

 

1500 km pentru vocații

 

Pelerinaj de 1500 km pentru vocații

 

În timpul audienței de miercuri, 9 noiembrie 2022 din piața Sfântul Petru din Vatican, Papa Francisc a salutat două tinere din Franța care tocmai își încheiaseră pelerinajul lor de la Lyon la Roma, un pelerinaj de 1500 de km parcurs pe jos. Cele două tinere au atras atenția papei cu o pancartă pe care scria despre pelerinajul lor și distanța parcursă. Papa a văzut de departe pancarta lor, le-a felicitat și le-a salutat.

Elizabeta și Magdalena sunt două prietene în vârstă de 23 de ani și împreună au decis să facă un pelerinaj pentru a se ruga pentru Sfântul Părinte și pentru vocații. Călătoria lor a început la 12 septembrie de la Lyon și după 59 de zile de mers pe jos au ajuns la Roma la 9 noiembrie. O săptămână au petrecut-o la Assisi pentru a se apropia mai mult de sfântul Francisc.

 

Cele două prietene care se cunosc din perioada liceului își doreau de mult timp să facă această călătorie spirituală împreună. După terminarea studiilor au considerat că acum este momentul potrivit. Inițial se gândeau să meargă la Compostella în Spania la mormântul sfântului Iacob, apoi și-au spus că drumul spre Roma este mai puțin parcurs de pelerini și l-au ales pe acesta din urmă.

În fiecare seară ele băteau la porțile oamenilor pentru a le cere permisiunea să își instaleze cortul iar oamenii au fost binevoitori. După 10 zile de mers ele erau deja la frontiera cu Italia. Au întâlnit tot felul de oameni, tineri, pensionari, familii, celibatari și chiar dacă cele două tinere nu vorbeau limba italiană, acest lucru nu a fost o barieră în a se apropia de ei.

Pe toată durata traseului, în fiecare dimineață, cele două fete citeau evanghelia zilei și recitau rugăciunea de consacrare către Sfânta Fecioară Maria, apoi în timpul zilei recitau rugăciunea rozariului, rugându-se pentru Papa și pentru vocații. Ajunse în Italia, ele reușeau să participe aproape zilnic la Sfânta Liturghie, întâlnind multe biserici pe drum.

După ce au ajuns la destinație, iar Papa a aflat de inițiativa lor, cele două tinere s-au întors la Lyon, de data aceasta cu autocarul, pentru a se lansa în câmpul muncii, una ca inginer iar cealaltă ca psiholog. Privind la zâmbetele lor, la bucuria lor, oamenii care le vor întâlni se vor molipsi și ei de aceeași bucurie, de aceeași tehnică de comunicare.

Este impresionantă mărturia celor două tinere. Mai întâi pentru distanța parcursă, apoi pentru motivul pentru care au decis să facă acest pelerinaj și apoi pentru vârsta lor.

Cât de frumos este să vezi tineri într-un pelerinaj mai lung sau mai scurt pe care îl fac fiind motivați de credință. Unii sunt atât de curajoși încât se angajează pentru distanțe foate lungi și pentru o perioadă mai lungă de zeci de zile.

Pelerinajul este o formă de manifestare a credinței, este o formă de rugăciune pe care Biserica o propune tututor credincioșilor. Pelerinajele sunt agreate foarte mult și de tineri.

Oficiul pentru vocații a inclus în planul pastoral vocațional și diferite pelerinaje la sanctuarele de pe teritoriul diecezei noastre cum ar fi cel de la Cacica, de la Onești, de la Nisiporești și de la Iași pentru a cunoaște și a ne apropia mai mult de fericiții noștri: de fericitul Anton Durcovici, de fericitul Ieremia Valahul, de fericita Veronica Antal. Toate aceste pelerinaje sunt ocazii de a promova vocațiile în rândul credincioșilor, mai ales a celor mai tineri. De aceea revine invitația de a participa într-un număr cât mai mare la aceste pelerinaje sau la diferitele zile diecezane dedicate tinerilor, copiilor și familiilor.

Acest efort pe care îl vom depune împreună ne va ajuta că conștientizăm mai mult importanța vocațiilor și le vom primi cu mai multă disponibilitate.

 

Mucenița Daniela din București

 

Eu vreau să-i dau totul lui Dumnezeu

 

Această floare aleasă a răsărit pe pământul românesc în anul 1967. De mică era foarte apropiată de Dumnezeu. Când ieşea de la şcoală trecea totdeauna pe la biserică. Pentru aceasta era mustrată foarte aspru de tatăl ei: „Unde ai fost? Toata ziua la biserică? Ce îți dă ţie Dumnezeu?” Ea nu răspundea nimic, numai lacrimile îi curgeau pe obraji.

Era evlavioasă şi stătea mult timp la rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă. Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!”, însă ea a zis: „Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la banchet nu pot veni…iertaţi-mă…”. Era foarte blândă şi foarte bună cu toţi. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru ei. Învăţa foarte bine, atât la şcoală, cât şi la facultate. Îi plăcea foarte mult să lucreze. Toate hainele ei erau făcute de ea.

Studentă fiind, avea în grijă o bătrână paralizată, uitată de toţi – mama Ioana. Cuvioasa Daniela se ducea zilnic la ea: dimineaţa, înainte de facultate şi seara. Era drum destul şi osteneală multă. O spăla, o îngrijea, îi făcea cumpărăturile. Din bursa ei punea deoparte şi pentru mama Ioana. Îi spăla hainele, îi citea, îi cânta şi aducea bucurie în sufletul bătrânei.

A fost fiica duhovnicească a cuviosului părinte Sofian de la Mănăstirea Antim.

Era foarte blândă şi foarte milostivă. N-a fost niciodată supărată pe cineva. Se acuza întotdeauna pe sine, iar pe ceilalţi îi scuza.

Odată, cineva a bătut-o tare pe Daniela, deşi aceasta nu era vinovată. După ce a răbdat în tăcere bătaia, s-a aplecat până la pământ, a îngenunchiat şi a sărutat piciorul care o lovise cu sălbăticie.

Anumite persoane din familie încercau să o convingă să se mărite, iar ea spunea: „Nu, nu. Eu vreau să rămân cu Dumnezeu”. „Dar poţi să fii cu Dumnezeu şi măritată” – i se spunea. „Da, dar dacă mă mărit, înseamnă că-L dau puţin pe Dumnezeu la o parte, şi eu nu pot asta, nu vreau. Eu vreau să-i dau totul lui Dumnezeu”.

Stătea multe ore noaptea să-şi spună rugăciunile. Niciodată nu s-a culcat fără să se roage. Iar fraţii ei strigau la ea: „Ce îți dă ţie Dumnezeu? Ce-ţi face credinţa ta? Că tata îţi dă de mâncare… De ce ai făcut facultatea, ca să te duci la mănăstire”?

Când a terminat facultatea a fugit la mănăstire. Tatăl ei a căutat-o mult timp, a găsit-o, a bătut-o şi a adus-o acasă. A fugit de mai multe ori. De fiecare dată a fost adusă cu forţa acasă şi bătută cumplit.

Odată, în noaptea de dinainte de ultima plecare a sa la mănăstire, a plâns şi s-a rugat fără încetare. A făcut 1000 de metanii, cu lacrimi multe, cerând luminare de la Maica Domnului. Spre ziuă a adormit. Când s-a trezit, a luat iconiţa cu Maica Domnului pe care o primise de la Părintele Sofian. A făcut cruce, a sărutat iconiţa şi foarte hotărâtă şi-a strâns lucrurile pentru plecare. Apoi a lăsat unei prietene o scrisoare pentru Părintele Sofian. Iată conţinutul:

Am visat, Părinte, icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că icoana prinde viaţă şi Maica Domnului mă privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce să fac”?. Şi am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe obrazul Ei. Şi, deodată, şi-a întins mâinile la rugăciune şi o lacrimă din ochii ei a picurat pe mâna mea. Şi ea, cu mâinile ridicate în sus, se ruga şi plângea. Când m-a atins lacrima Ei m-am trezit. Şi m-am hotărât să plec.

Şi a plecat. Pe drumul Crucii, pe urmele Mântuitorului Cristos.

Însă tatăl ei a găsit-o şi de data aceasta. Când a adus-o de la mănăstire, a bătut-o cumplit. Apoi i-a tăiat veşmintele monahale cu foarfeca şi i le-a aruncat la gunoi. I-a smuls de la gât cruciuliţa şi a țipat la ea. Atunci ea a leşinat. Şi când s-a trezit se ruga de tatăl ei: „Te rog, lasă-mi icoanele. Eu nu pot trăi fără ele. Te rog…”. Şi el le-a pus sub picior, a călcat pe ele şi apoi le-a luat pe toate. Atunci ea a zis: „Bine, mi-ai luat totul, dar sufletul nu poţi să mi-l iei, aici e totul”.

Şi de atunci numai aşa se ruga: „Maica Domnului, ajută-mă, nu mă părăsi! Doamne Iisuse Cristoase…”.

Văzând tatăl ei că nu o poate abate de la calea vieții consacrate, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă cu delir mistic”. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost obligată să ia medicamente „care s-o liniştească”. Ultimii doi ani i-a petrecut prin spitale, cu perfuzii. Din cauza medicamentelor era aproape tot timpul inconştientă. Tatăl ei o păzea de la prima oră până noaptea la orele 22 – 23, ca să nu poată lua legătura cu persoane credincioase.

Imobilizarea în pat şi medicamentele primite de la psihiatru i-au provocat o paralizie aproape completă şi un ileus paralitic (pseudoobstrucţie intestinală). În aceste chinuri a trecut către Domnul, marţi 6 aprilie 2004, în Săptămâna Mare. Aceasta s-a întâmplat la ora 10. Şi pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat chemarea unui preot, Dumnezeu a rânduit în chip minunat să afle despre ea Părintele Constantin. Ajuns la spital la ora 11, acesta i-a făcut slujba de înmormântare. Pentru prima dată, tatăl ei lipsea, deşi dimineaţa fusese văzut în spital…

La mormântul său au început să se facă minuni.

Prima minune cunoscută este vindecarea unui tânăr care suferea de opt ani de pseudoobstrucţie intestinală cu crize repetate. Acesta a dobândit vindecare în ziua de miercuri, 12 mai 2004. De atunci, tinerele credincioase care au aflat despre viața şi pătimirea surorii lor, au dobândit şi mai multă evlavie şi râvnă pentru cinstirea şi pomenirea ei. A doua minune este vindecarea unui student de o afecţiune vasculară (2004), iar a treia este vindecarea unui tânăr care venise cu criză de apendicită (2005).

Mormantul Danielei se găsește în cimitirul Andronache, cartierul Colentina din Bucuresti.

 

 

Sursa: produsemanastiresti.ro