Tânărul bogat care a spus DA de patru ori lui Dumnezeu

 

 Vreau să devin un sfânt fără a-mi da seama!

Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-mă. Când a auzit tânărul acest cuvânt, a plecat întristat pentru că avea multe bogății. (Mt 19, 21-22). Este cunoscută această istorie a tânărului bogat din evanghelia după sfântul Matei, un tânăr dintr-o familie bogată atras de persoana lui Cristos dar incapabil să meargă până la capăt cu angajamentul său renunțând la bunurile acestei lumi, ceea ce atrage apoi completarea tristă a lui Isus: Adevăr vă spun: greu va intra un bogat în împărăția cerurilor. Mai ușor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât ca un bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu. (Mt 19,23-24)

La începutul anilor 30, undeva în Spania, era un tânăr bogat care avea posibilitatea de a se bucura de toată plăcerile vieții, dar cu toate acestea el a decis să renunțe la toate bunurile sale pentru a-l urma pe Cristos. De patru ori îi va cere Isus să îl urmeze, o urmare care îl va conduce până la cruce.

Acest băiat este nebun, așa le spunea apropiaților săi fratele Tescelino, un novice al mănăstirii trapiste San Isidro din Duenas în primăvara anului 1938. Acest băiat nebun era tocmai colegul său de noviciat pe nume Rafael Arnaiz Baron. Trebuie admis că din punct de vedere uman, atitudinea sa era de neînțeles. El nu se descurajează când totul pare să-l îndepărteze de viața călugărească cisterciană, astfel că el își găsește puterea în vocația sa chiar dacă în mănăstire întâmpină suferințe, mizerie, refuz, umiliri. Cu toate acestea, fără rușine și fără remușcări el reușește să ducă o viață de mănăstire eroică. Este un nebun? Nu. Rafael Arnaiz este omul din parabola evanghelică care descoperă o perlă de mare preț și decide de a vinde toată averea sa pentru a o procura.

Rafael Arnaiz Baron s-a născut la Burgos, Spania, la 9 aprilie 1911 într-o familie din înalta societate. Tatăl său era un jurist de renume, mare proprietar de teren foarte bogat. Mama sa aparținea clasei aristocratice. Cei patru copii ai familiei aveau în față un viitor strălucit. Totuși, trei dintre ei, renunță la toate bunurile lor și aleg viața consacrată. Rafael, primul născut, le va da exemplu celorlalți. În timpul adolescenței Rafael descoperă frumusețea rugăciunii. La 16 ani ani el visează să devină călugăr, totuși i se deschid și alte posibilități precum acelea de a fi un muzician de renume sau un pictor remarcabil sau un arhitect. Până la urmă alege să fie arhitect. Rafael era un băiat frumos, sportiv, elegant, un dansator neobosit, cu ochi cuceritori care atrăgeau atenția fetelor pe care le întâlnea. Cu toate aceste calități, Rafael era un tânăr serios, pios, virtuos și cast.

In anul 1929 viața sa se schimbă total. Unchiul său, ducele de Maqueda, se dedică operelor de apostolat în care își oferă toată averea sa. Astfel el a cumpărat drepturile asupra unei biografii a lui Gabriel Mossier, un ofițer francez care, după debarcarea din 1870, intră la mănăstirea trapiștilor din Chamberand. Această carte, un succes al literaturii de spiritualitate, avea nevoie de o copertă atrăgătoare pentru lectorii spanioli. Cunoscând talentul nepotului său, Maqueda îi cere lui Rafael de a face o astfel de copertă și pentru aceasta, ca să cunoască mai bine universul trapist, îl sfâtuiește să viziteze una din mănăstirile lor. Astfel Rafael ajunge la mănăstirea San Isidro. Ajungând aici nu mai are nici o dorință de a o părăsi. Avea atunci 19 ani.

Atât tatăl cât și superiorii mănăstirii îl sfătuiesc să-și termine studiile iar Rafael acceptă. După trei ani, s-a întâmplat ca într-o seară, pe când era la Madrid, o prietenă, văzându-l prea timid și retras, decide să se așeze lângă el în pat pentru a-l surprinde și a-l ispiti. În acel moment Rafael a început să se roage cu ardoare Sfintei Fecioare Maria de a putea scăpa de ispită. A decis să-și abandoneze studiile pentru a intra în mănăstirea trapiștilor. La 15 ianuarie 1934 intră în mănăstire și își ia numele de Maria Rafael. Lui Cristos îi ofer totul, i-a zis el mamei sale. Astfel tânărul novice s-a avântat în inima tăcerii claustrale, în căutarea lui Dumnezeu, departe de lume.

Primele luni ale lui Rafael în mănăstire îi aduc bucurie, chiar dacă el se consideră un novice împrăștiat, naturalețea sa și bucuria de a trăi cer să fie totuși moderate pentru a se supune regulii mănăstirii. În dorința sa de a se sfinți, sau mai degrabă de a se lăsa sfințit de Cristos, spunea deseori: vreau să devin un sfânt și asta fără a-mi da seama, pentru a evita ispita orgoliului. Rafael luptă împotriva vechiului om și triumfă asupra impulsurilor naturale pe care un tânăr din înalta societate le putea întâlni în toate privațiunile monastice, mai ales în ceea ce privește mâncarea.

Astfel el ajunge în cel mai greu moment din an: timpul postului mare în care rigorile trapiștilor sunt extreme. Astfel că nici el nu face excepție, din această cauză după Paști se îmbolnăvește. În opt zile el pierde 24 de kg, nu mai poate sta în picioare, și nu mai poate vedea. Medicul care îl îngrijește îi descoperă un început de comă diabetică. Starea sănătății lui era destul de gravă, de aceea abatele mănăstirii decide să-l trimită acasă în luna mai a anului 1934, unde ajunge aproape în agonie.

Familia îi oferă îngrijirea cea mai bună. După câteva săptămâni de tratament, se repune pe picioare, dând speranța unei vindecări totale, dar cu condiția unei îndulciri a regimului monastic. În jurnalul său care ne descoperă o spiritualitate înaltă, el descrie cât de dure sunt încercările sale prin care trebuie să treacă pentru a răspunde vocației sale, în căutarea sa de Dumnezeu. Aceste dificultăți nu sunt după planul său, totuși el este capabil să discearnă voința lui Dumnezeu iar dacă aceasta este de a-l pune la încercare, el o acceptă, descoperind astfel meritele sfântului abandon.

La începutul verii sănătatea sa părea destul de bună pentru ca în toamnă să se poată întoarce din nou la mănăstire. Planurile se schimbă când în octombrie începe revoluția spaniolă care anunță un război civil. Cei din Partidul Roșilor luptau împotriva celor bogați și a catolicilor. Printre aceștia din urmă se număra și familia lui Rafael. În ciuda violențelor, familia Arnaiz simte o mână puternică care o protejează de toate pericolele. Această protecție divină este plătită de Rafael care se îmbolnăvește din nou. Nici vorbă de a se reîntoarce la mănăstire. Medicul său este foarte clar, îi spune că nu se va mai vindeca niciodată, că nu va fi niciodată un călugăr adevărat din această cauză. Superiorii mănăstirii îi sugerează de a accepta statutul inferior de oblat. Rafael consideră acest statut umilitor și nu corespundea cu nimic aspirațiilor sale. Această situație i-a pus din nou vocația la încercare, oare Dumnezeu dorea cu adevărat ca el să fie călugăr? Această vocație de care el era foarte sigur, a devenit crucea sa și l-a condus la un început de depresie. Este scos din această stare de sora sa mai tânără, Mercedes, care se îmbolnăvește. Conform spuselor celor apropiați, fata a fost vindecată în mod miraculos datorită rugăciunilor lui Rafael. Totuși, el este prea umil pentru a recunoaște aceasta. În timp ce el veghea lângă sora sa suferindă are revelația a ceea ce Dumnezeu aștepta de la el. El scrie astfel: Doamne, dă-mi mie suferințele care mă înconjoară. Dacă pentru a te iubi, este necesară crucea, dă-mi-o mie, cu cât mai mult o port, cu atât mai mult te voi iubi.

Despuiat de orice iubire de sine, Rafael acceptă statutul umilitor de oblat, dar i se permite totuși să revină în mănăstire alături de ceilalți călugări. Ajunge aici în luna ianuarie 1935. Încercările reîncep. Confesorul său încearcă să-l convingă că locul său nu este în mănăstirea trapistă, apoi războiul civil golește mănăstirea de tinerii călugări care sunt chemați să lupte pe front. Din cauza sănătății șubrede, Rafael nu se poate înrola pentru a lupta și el. Pentru că mănăstirea era foarte aproape de linia frontului, călugării, inclusiv Rafael, au trebuit să părăsească locul.

Pentru a doua oară Rafael se întoarce la familia lui, dar chemarea divină încă zvâcnește în el. În 1936 călugării se reîntorc la mănăstire împreună cu Rafael, totuși el este pus la muncile cele mai umile, să se ocupe cu infirmeria, i se interzice să participe la oficiile zilei, prea obositoare pentru el, se supune unui regim alimentar mai ușor, ceea ce atrage critica unui frate care s-a scnadalizat din cauza acestui tratament.

Astfel el se privează singur de mâncarea de care avea nevoie și ajunge din nou se se îmbolnăvească. Trebuie să părăsească pentru a treia oară mănăstirea. În această perioadă cât a durat recuperarea lui în afara mănăstirii, el pictează, realizând astfel opere magnifice, foarte inspirate, precum tabloul cu sfântul Bernard, care va fi expus mai apoi în chilia sa.

 Această existență în aparență fericită, îi asigură lui Rafael îngrijirea de care are nevoie, totuși, el nu o dorea. Chiar dacă viața în mănăstirea San Isidro a devenit un calvar pentru el, este convins că acest calvar este dorit de Cristos. El scrie astfel : nici călugăr, nici laic, sunt nimic. Nu vreau decât să iubesc. În luna decembrie a anului 1937 fratele Rafael revine în mănăstire cu această certitudine: revin pentru a muri aici.

Reintrat în mănăstire Rafael nu mai este același. O forță, o lumină emană din acest băiat epuizat, bolnav, umilit în mii de feluri. Contrar cu statutul său de oblat, superiorii îi permit să îmbrace haina pe care o poartă adevărații călugări. Rafael înțelege că statutul lui de oblat nu este decât o trecere, decât un pasaj. Astfel Rafael intră într-un colocviu în tăcere cu Cristos crucificat și va trăi timpul postului mare în unire intimă cu Domnul. În carnețelul său scrie astfel: Contemplând crucea ta, cine va îndrăzni să se plângă că suferă. Eu nu am cerut decât o mică parte. Totuși, el oferă totul, el se oferă în întregime pentru ca să primească în schimb. Considerând că nu mai este timp de a se menaja, refuză să mănânce declarând surâzând: știu ceea ce fac. Astfel are grijă ca diabetul său să-l chinuie tot mai mult, să simtă foame și sete până la maxim. Oare pe cruce Isus nu a strigat și el: mi-e sete? Pentru a liniști divinele suferințe, Rafael încetează de a mai bea. Apropiații săi vor spune mai târziu că era consumat de o flacără de iubire arzândă.

În Joia mare a anului 1938 abatele mănăstirii îi permite să îmbrace haina de călugăr iar o săptămână mai târziu la 26 aprilie 1938 își dă ultima suflare.

A fost beatificat la 27 septembrie 1992 de către Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea și canonizat la 11 octombrie 2009 de către Papa Benedict al XVI-lea.

Sursa: fr.aleteia.org