Oficiul pentru Vocaţii

 

Vocația lui Matei

Lc 5, 27-32

După acestea, a ieşit şi a văzut un vameş cu numele de Lévi, care stătea la postul lui de vamă, şi i-a spus: „Urmează-mă!”. Părăsind toate, s-a ridicat şi l-a urmat. Iar Lévi a făcut pentru el un mare ospăţ în casa lui. Se afla [acolo] o mare mulţime de vameşi şi alţii care şedeau cu ei la masă. Fariseii şi cărturarii lor murmurau împotriva discipolilor lui, zicând: „De ce mâncaţi şi beţi împreună cu vameşii şi păcătoşii?”. Dar Isus, răspunzându-le, a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii; nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la convertire”.

Analizarea tabloului lui Michelangelo Caravaggio: Chemarea lui Matei.

Tabloul se află în biserica Santo Luigi de Francesi situată aproape de Piața Navona. Intrând în biserică, pe partea stângă se află o capelă numită Contareli, după numele cardinalului care a plătit contrucția acestei capele, Matthieu Quantrel. Aici se află expuse trei tablouri ale lui Caravagio: chemarea lui Matei, Matei și îngerul și martiriul Sfântului Matei, tablouri comandate de cardinal care reprezintă cele trei momente semnificative din viața Sfântului Matei.

Cardinalul întâlnește un tânăr pictor în vârstă de 29 de ani, Michelangelo Merisi (1571-1610), din regiunea Lombardia, dintr-un sătuc numit Caravaggio.

Este pentru prima dată când tânărul pictor se confruntă cu o astfel de sarcină, pictarea unui subiect religios. Astfel el începe să picteze cele trei momente semnificative din viața Sfântului Matei.

Chemarea lui Matei

Pictarea acestui tablou a fost foarte dificilă din cauza puținelor surse de inspirație, sau puținelor detalii asupra acestui eveniment. Cardinalul i-a cerut pictorului să îl reprezinte pe Matei în momentul în care el se ridică pentru a-l urma pe Isus, conform textului din evanghelie: Părăsind toate, s-a ridicat şi l-a urmat.

După unii exegeți aceasta ar fi cea mai scurtă sau rapidă vocație descrisă în Noul Testament: Isus i-a spus: „Urmează-mă!”. Părăsind toate, s-a ridicat şi l-a urmat. Într-o scurtă frază este descris întreg procesul chemării, invitația și răspunsul.

 

Mai multe ambiguități (neclarități)

1.       Extern-Intern

Nu știm dacă este o scenă internă sau externă. Este umbra unei uși deschisă recent, este lumina care intră pe fereastră. Aceste detalii ne dau impresia că suntem în interiorul unei camere. Totuși, fereastra este deschisă spre exterior, spre stradă, de asemenea observăm și un colț exterior de casă, în partea stângă a tabloului. Toate aceste ne introduc într-o ambiguitate voită de pictor. Este o scenă care se poate petrece pe o stradă din Roma a anului 1597, în mijlocul unei mulțimi care se pregătește pentru a sărbători jubileul anului 1600, o Romă plină și de săraci. De asemenea poate fi și o scenă internă, a interiorității inimii revelată de Caravagio. Pictorul pare că se confesează prin această operă de artă, își exprimă intimitatea sa, ceea ce se petrece în inima sa.

2.       Personajele sunt împărțite în două grupuri distinctive. Primul grup îl reprezintă personajele din jurul mesei. Al doilea grup îl reprezintă cele două personaje aflate în picioare, Isus și Sfântul Petru. Aceste două grupuri sunt separate nu doar de un spațiu, dar și de modul de a se îmbrăca. Isus și sfântul Petru sunt îmbrăcați după îmbrăcămintea timpului lor, pe când personajele din jurul mesei sunt îmbrăcate cu o îmbrăcăminte specifică timpului lui Caravaggio. Mesajul este profund. În aceste personaje ne regăsim noi, este ca o privire în oglindă. Astăzi am putea să reprezentăm personajele din jurul mesei la costum și cravată sau în blugi. Același Isus care a trăit acum 2000 de ani și care intră în timpul nostru prezent. Întâlnirea cu Isus nu este o întâlnire cu o teorie, cu un text, cu un principiu, o energie difuză, ci cu o persoană cu adevărat vie care intră în actualitatea noastră, în prezentul nostru. Vocația înseamnă a întâlni un Isus viu.

3.       Între cele două grupuri se află un spațiu întunecat, o distanță care, în ebraică și în Biblie, simbolizează păcatul. Păcatul este o lipsă a relaționării. De ce există această distanță? Din cauza a ceea ce însemna a fi colector de impozit: îmbogățire nedreaptă, nedreptăți sociale, trădarea popurului evreu, exploatarea săracilor cu violență, plătirea în natură (cu propria casă, soție, fiică, copil), așadar o ocupație dintre cele mai detestate de poporul evreu.

Isus depășește sau acoperă această distanță cu gestul întinderii mâinii. A acoperi distanța, în ebraică, este sinonim cu a ierta. În Bible când este vorba de a ierta se folosește același verb cu a acoperi o distanță. Dumnezeu este cel care iartă, care acoperă distanța, care o anulează, care recrează relația. Această mână întinsă simbolizează chemarea, vocația pe care o lansează Isus lui Levi.

Această mână este imitarea unei alte mâini, celebră în istoria artei, mâna marelui Michelangelo Bonarroti (1475-1564), cel care a pictat capela Sixtină. Pe tavanul ei, în centru se află o pictură celebră, Crearea lui Adam. Observăm același gest al întinderii mâinii lui Dumnezeu spre Adam, o mână care crează. După Caravaggio, vocația este o creație. Această afirmație nu este rodul fanteziei ci al fidelității față de revelația biblică. Caravaggio, fără studii de teologie, de filologie biblică a înțeles foarte bine, cu o intuiție extraordinară de artist, sensul profund al textului grec original al evangheliei.

Explicare. În textul grec, repetarea verbului a urma: urmează-mă! Și el l-a urmat nu este întâmplătoare. Imperativ-indicativ. Acest ritm amintește urechii ebraice textul creației din Geneză: să fie lumină! Și a fost lumină (Gen 1, 3). Exegeții spun că cuvântul lui Dumnezeu este performativ adică realizează ceea ce el spune. Reluând același ritm al textului creației, autorul evangheliei ne spune că este vorba despre o creație. Caravaggio a înțeles perfect sensul: este mâna creației lui Michelangelo

Atenție! Oare este mâna lui Dumnezeu Tatăl în pictura lui Caravaggio? Nu. În genialitatea sa, Caravaggio face un pas înainte, el imită scena creației, dar nu este mâna lui Dumnezeu Tatăl ci este mâna lui Adam, mâna omului. Vocația este o creație care trece prin Adam, prin om, prin corpul uman. După Caravaggio vocația nu este ceva care vine pe norii cerului, printr-un abstract sau printr-un miracol, ci vocația este ceva care trece prin carnea umană, prin întâlnirile cu ceilalți Adami, cu ceilalți oameni. Dumnezeu cheamă prin intermediul omului.

4.       Mâna întinsă este exact sub axa ferestrei care desenează o cruce. Acest detaliu nu este întâmplător. Caravaggio alege această formă de fereastră dintre multe altele, pentru a pune împreună mâna, simbolul cuvântului, și crucea. Mâna simbolizează cuvântul lui Dumnezeu în tradiția iconografică creștină. Sfântul Paul are o formulă interesantă: Cuvântul care salvează este cuvântul crucii (1 Cor 1, 18: cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd, dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu). Cu alte cuvinte, este iubirea lui Cristos care ajunge să se ofere pe sine pe cruce cea care ne atinge inimile și le schimbă. Cuvântul crucii, en greacă logos tou staurou, este o formulă puternică pentru sf. Paul, este obiectul predicării sale, puterea lui Dumnezeu, o nebunie care salvează (1Cor 1, 18-25). Caravaggio se inspiră din istoria artei medievale și început de renaștere, unde exista acest gen de reprezentare: o mână în interiorul crucii. Este traducerea iconografică a expresiei sfântului Paul: cuvântul crucii. Cuvântul Crucii care îl atinge pe Matei.

5.       Cine este Matei? Unul dintre cei patru așezați la masă. Suntem în momentul în care Matei încă nu s-a ridicat. Timpul este suspendat în așteptarea ridicării lui Matei.

Cartinalul Quantrel a cerut ca Matei să fie reprezentat în momentul ridicării sale. Care este atunci dintre cei patru? Cel care face gestul de a se ridica? Oare cel cu barbă care face un gest cu mâna spre sine, care dă impresia că se întreabă: te adresezi mie?

Analizând triunghiul pe care îl formează linia dreaptă a luminii și mâna lui Petru, am putea spune că este tânărul cu capul aplecat, închis în sine însuși, cel care numără banii.

De fapt, în realitate, Caravagio a lăsat anume această ambiguitate, această dificultate de a recunoaște cine este Matei. De ce? Pentru că toți patru îl reprezintă pe Matei. Patru aspecte ale răspunsului la chemarea lui Isus. Sunt patru etape, ca și cum Caravaggio ar spune: ,,nu cred într-un răspuns atât de repede la chemarea lui Isus (urmează-mă și el l-a urmat). Fiecare răspuns la vocație este un proces lung, cu o muncă interioară dificilă. De aceea vă expun cele patru etape ale răspunsului”.

 

1.                   Tânărul curbat, închis în sine însuși, care numără banii, care își trăiește viața sa în jurul acestei mese de datorii, de numărătoare, de cifre. Pentru el viața nu este o multitudine de relații, de persoane pe care le întâlnește, ci viața este pentru el o multitudine de cifre: tu îmi datorezi atâta. De ce? Pentru că și eu datorez împăratului. Deci, eu îmi petrec toată viața mea ca pe o datorie de plătit și impun această datorie și altora. Este o fotografie dură dar profundă a inimii omului, de a-i face pe alții să plătească ceea ce noi credem că trebuie plătit pentru a fi cineva. Din lipsa faptului că Matei nu era luat în seamă, considerat astfel, de aceea a ajuns la o astfel de gândire.

 

Acest stil de viață al tânărului este un stil fără lumină. Observăm că fața sa nu este luminată, adică identitatea sa, viața sa sunt fără lumină. În schimb mâinile sale sunt luminate, dar, de fapt, nu sunt niște mâini normale, omenești, sunt mâini deformate, monstruoase, aproape animalice, ca niște picioare de porc. Mâini deformate prin modul său de a trăi, acela doar de a număra banii. Lumina semnifică harul divin care nu știm de unde vine, din afara tabloului și care face ca persoanjele să prindă viață, le scoate din întuneric, din neant. Această lumină nu cade pe fața tânărului ci pe deformarea sa, ilumină ceea ce este montruos în viața sa. Iată primul pas al harului, un pas care nu arată ceva frumos, acela de a conștientiza că viața pe care o ducem este o viață inumană, care ne dezumanizează, ne face animali. Pentru prima dată acest tânăr se privește, devine conștient de mâinile sale animalice, dezumanizate. Iată, așadar, prima etapă a harului.

 

2.                   A doua etapă a răspunsului: omul care reflectează. Gestul cu mâna al celui de-al doilea personaj este o reflexie a gestului lui Isus, gest care, așa cum am văzut, semnifică cuvântul crucii, mesajul crucii. Este ceea ce realizează Cuvântul lui Dumnezeu în inima omului. De aceea, capul său este ridicat, este luminat pentru prima dată. Al doilea personaj este reprezentat ca un om înțelept, cu barbă, barba, în iconografia clasică este simbolul filozofilor, al înțelepților. Așadar cine este cel înțelept? Cel care începe să reflecteze, să asculte ecoul Cuvântului lui Dumnezeu în interiorul său.

3.                   A treia etapă a răspunsului: copilul cu fața inocentă. Este puritatea realizată de purificarea Cuvântului lui Dumnezeu. Este acel copil, adolescent în care Levi a dorit să se regăsească dar nu a reușit să ajungă. Nimeni nu se naște cu dorința de a fi un răufăcător, un mafiot, colector de impozit care să își trădeze poporul său, ci sunt diferite circumstanțe amestecate cu alegerile noastre greșite. Uneori viața ne poartă spre niște alegeri pe care nu ni le-am imaginat niciodată și nici dorit. Cuvântul lui Dumnezeu ne retrimite spre această inocență de la început. Este puritatea inimii oferită de Cuvântul lui Dumnezeu, este o nouă creație, puterea de a reîncepe. Rezultatul întâlnirii cu cel înviat, cu puterea crucii, un nou început. Vocația este posibilitatea de a reîncepe.

4.                   A patra etapă: tânărul care se ridică. Se ridică adică își pierde echilibrul, taburetul se dezechilibrează. Vocația înseamnă să accepți să fii dezechilibrat. Credința este un dezechilibru pentru că înseamnă a ne baza pe ceva ce este în afara noastră. Prezența sabiei care traversează taburetul, care îl taie, semnifică că fiecare alegere pe care o facem este o ruptură cu trecutul nostru, o ruptură cu viața reprezentată de această masă de datorii. Acest tânăr care taie, adică care se decide să renunțe la această viață, lasă această masă pentru a merge la o altă masă, așa cum ne spune textul evanghelic (Lc 5, 29), unde toate personajele se regăsesc cu Isus pentru a sărbători în jurul unei mese. Care este această nouă masă unde se îndreaptă tânărul? Tabla banchetului, a gratuității, a sărbătorii, a celebrării relației, a comuniunii, a prieteniei. Este trecerea de la o masă a non-relației la masa plenitudinii relației, trecerea de la masa datoriei unde viața nu este decât o datorie, la masa gratuității, a mulțumirii. Cuvântul grecesc pentru mulțumire este eucharistia. Rădăcina charis înseamnă gratuitate. În genialitatea sa Caravaggio introduce un aspect liturgic în tabloul său. Acest tablou este o pregătire pentru liturgie. Este o fotografie a locului existențial de unde venim când intrăm în euharistie. Ne rupem de viața din trecut, trecem de la masa datoriilor, a non-relației, a violenței, la masa euharistică. Pentru cei care se găseau în capela Montareli, adunați în jurul altarului, tabloul era ca o pregătire pentru celebrarea euharistiei. Trecerea de la o masă la alta, în realitate este aceeași masă, dar transformată, masa este viața noastră, iar chemarea lui Isus transformă masa mea, viața mea, dintr-o masă a tristeții și a non-relației, într-o masă euharistică. Liturgia este imaginea tranfigurării vieții mele, a ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu realizează în viața mea.

Imaginea lui Petru

Chiar dacă în textul evanghelic nu este prezent, Caravaggio îl adaugă și pe Sfântul Petru în tabloul său. De ce? Pentru că suntem la Roma Sfântului Petru și de aceea trebuie pus și el undeva. Dar putem spune ceva mai mult. În tablou, Petru nu este reprezentat ca prințul apostolilor, ca un sfânt perfect, ci este reprezentat într-o formă fragilă, bătrân, care aproapre tremură, care nu este la înălțimea eleganței, frumuseții gestului lui Isus. Adăugându-l pe Sfântul Petru, Caravaggio are conștiința profundă a imperfecțiunii, fragilității umane. Prin fragilitatea discipolului lui Isus trece ceva spre celălalt personaj fragil, Levi. Poate că Levi, ca mare păcătos, a putut să se ridice, să-l urmeze pe Isus pentru că a văzut un alt personaj fragil, un alt păcătos care îl va trăda și el pe Isus, îl va renega, așa cum a făcut Sfântul Petru. Cu alte cuvinte: dacă el a putut să se ridice, și eu pot să mă ridic pentru a trece de cealaltă parte.

Verbul a se ridica în textul evanghelic este pus între imperativ și indicativ. Cuvântul grec folosit este egeire care are aceeași semnificație cu a învia. În relatările despre Isus cel înviat se folosește același verb. Între împerativ și indicativ este o istorie de înviere. De fapt vocația este o înviere. Este o nouă creație, dar și o înviere. Tot tabloul este o reprezentare a Paștelui, o trecere de la moarte la înviere. O dată cu moartea lui Isus, istoria Paștelui intră în istoria prezentă a lui Levi care se transformă în înviere. Așadar, învierea lui Cristos nu este doar o istorie din trecut, ci este o istorie care intră în prezentul nostru. Învierea ne atinge în istoria noastră. În învierea lui Cristos suntem luați de la masa unde inima noastră era moartă, unde moartea era prezentă și suntem duși în plenitudinea vieții.

Anticristul

Această înviere nu este simplă, ea urmărește diferitele etape enumerate. Ea poate avea și obstacole. Astfel Caravaggio adaugă un ultim personaj care se află la polul opus față de Isus, este personajul cu ochelari aplecat spre tânărul care numără banii, prima etapă a lui Matei. Acest personaj este situat lângă urechea lui Levi ca cineva care propune. În istoria artei, în Renaștere, găsim în frescele lui Luca Sinirelli, la catedrala din Orvieto, în reprezentarea lui Anticrist, exact aceeași poziție, Anticristul, Diavolul, Acuzatorul care șoptește la ureche. Acest ultim personaj din tabloul lui Caravaggio este el, Anticristul, dușmanul lui Cristos. Un dușman care se prezintă bine, singurul cu ochelari, ca și cum el știa obiectivitatea faptelor. El pare să spună: nu te distra, rămâi asupra a ceea ce contează, continuă să numeri, deoarece este singurul lucru care contează, nu-ți ridica privirea. Nu este întâmplător dacă el este situat între etapa inițială, 0, și cea dintâi. Matematicienii spun că este o mai mare diferență între 0 și 1 decât între 1 și 10.000. Etapa aceasta este cea mai importantă, punctul unde tu te decizi să te schimbi, aici dușmanul va încerca să blocheze acest proces de schimbare. Dar o dată ce procesul începe, el își continuă parcursul normal de purificare până la plinătatea învierii, ridicarea.

Poziția picioarelor

Picioarele diferiților Matei sunt în mișcare ca niște valuri agitate. Nu se înțelege foarte bine ale cui sunt picioarele mai exact. Este mișcarea de dedesubtul centurii, mișcări interioare, emoții, frici ascunse, bulversări interioare provocate de Cuvântul lui Dumnezeu și răspunsul care urmează.

Picioarele lui Cristos aparent sunt false, ele nu corespund deloc orientării lui Isus. Picioarele lui Isus vin din neant, din întuneric, apar din perete. Două explicații. 1. Fie Isus face un pas de dans cu o întorsătură a corpului: imaginea dansatorului care în iconografie reprezintă imaginea celui înviat, cel înviat este un dansator care ne invită la dansul său. 2. Fie sunt picioarele celui care intră prin poarta închisă sau prin zid, precum Isus înviat în textele evanghelice care descriu aparițiile pascale. Este Isus care trece prin zidul nostru, intră in interiorul nostru și ne cheamă la el pentru a ne oferi viața sa.

Așadar tabloul ne prezintă confesiunea lui Caravaggio care ne spune: eu sunt astfel, poate că și voi sunteți la fel!.

Traducere din limba franceză. Originalul îl puteți găsi pe situl: https://www.youtube.com/watch?v=kgMOHObypD8

Pentru reflecție

 

1.     Intern-extern. Sunt cumva prezente în mine aspecte întunecate pe care le ascund (sentimente, dorințe, fapte)? Dacă da, ce am de gând să fac cu ele?

2.     Cum îl văd eu pe Isus? Ca pe o persoană cu care pot vorbi foarte ușor sau ca pe cineva distant?

3.     Simt cumva o distanță între mine și Isus? Dacă da, care ar fi cauza?

4.     Vocația trece prin om. Primesc cu disponibilitate invitația lui Isus?

5.     Cum prețuiesc eu sfânta cruce? Ce semnificație are ea pentru mine?

6.     Mă identific cumva cu vreunul dintre cele patru personaje?

7.     Vocația/credința ca pe un dezechilibru. Ce, cine îmi oferă echilibru?

8.     Fragilitatea lui Petru. Fragilitățile pe care le observ în Biserică, mă ridică sau mă coboară?

9.     Cu ce șoapte m-ar putea amăgi Anticristul pentru a nu răspunde chemării lui Isus?